Părintele Dumitru Stăniloae despre Învierea Domnului.

Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia. Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina “trecere” de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om.

Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El.

La invierea cu trupurile vor fi dusi, la sfarsitul chipului actual al lumii si cei ce nu au lucrat deloc la pregatirea lor, pentru un trup deplin transparent si care, deci, n-au trecut cu sufletul prin moarte la o treapta mai luminoasa. Caci si aceia vor ajunge la o eternitate a lor cu trupul, fiindca Hristos, inviind, a eternizat identitatea tuturor oamenilor creati de Dumnezeu in intregimea lor sufletesc-trupeasca. Dar trupurile acelora vor avea o opacitate dusa la extrem si chinurile de patimi imposibil de satisfacut, in asa fel ca nu va mai fi in ei nici o miscare de spiritualizare a lor, datorita extremei slabiciuni la care a ajuns spiritul lor. Opacitatea in care vor fi incremeniti va fi o rigiditate chinuitoare in rau, echivalenta cu extrema neputinta spirituala a comunicarii. Aceasta, nelasand sa se vada din sufletul lor nici o miscare spre bine, spre lumina, nici pentru ei, nici pentru allii, nu le va permite nici o deschidere. Deosebiti de ei vor fi cei ce s-au pregatit insuficient pentru transparenta invierii. Desi sufletele lor trec dupa moarte intr-o stare oarecum intunecoasa, vor putea fi ajutati pentru o inviere fericita de rugaciunile altora.

Un pustnic din munţii României: Părintele Proclu!

Scos de comunisti din manastire, sihastrul Proclu s-a refugiat, nici el nu mai stie de cand, într-o chilie în care vine lumea la el ca la Petrache Lupu.

Parintele Proclu spune ca a plecat dintre oameni si a ajuns tot la ei.

Are 82 de ani si de mai bine de jumatate de veac îsi duce zilele într-o chilie din lemn construita de el, pe un deal la poalele Muntilor Neamtului. Nu salta mai mult de un metru saizeci, si are o barba alba, de Mos Craciun. Vorbeste rar si ragusit, iar ochii albastri îi lacrimeaza pe rand. E batran si bolnav, dar mintea îi merge.

Cu anii care au trecut are o problema. Nu-i mai tine minte care si cand au fost. Nu mai stie cand l-au alungat comunistii din manastire: „Atunci, cu decretu’…“. Se refera la prigoana calugarilor din anii ’50. Culmea, nici în evidentele Patriarhiei nu figureaza. Asta n-a împiedicat lumea sa vina la el, pana de curand, ca la Maglavitul lui Petrache Lupu. De cativa ani nu mai poate sa vorbeasca mult. Se pregateste de cele vesnice. Numele din buletin este Nicau, dar oamenii îi zic parintele Proclu. Multi spun ca e un sfant. E pustnicul de langa padurea ce ocroteste catunul Mitocu Balan, cel mai mic dintre satele comunei Cracaoani, din Neamt.

„Va rog nu bateti, sunt batran si bolnav”

„De multe ori m-as ascunde de mine. Unde ma duc, tot de mine dau, si de mine nu pot sa scap!”, ofteaza batranul calugar. Greu se ajunge la chilia lui, pe un drum de tara, ciuruit de gropi, ce pleaca din soseaua ce leaga Piatra de Targu Neamt. Apoi opintesti pe un deal abrupt, pana la o casuta de pitici, ca-n Alba ca Zapada, pe a carei usa zavorata cu un lacat scrie cu litere mari, de tipar: „Va rog, nu bateti. Sunt batran si bolnav”.

Mai sus o tara sta sora-sa, Georgeta, o munteanca apriga la cei peste 70 de ani ai sai si tare otarata pe cei ce vin sa-i strice linistea mosului. „La ce-ati venit, ca nu primeste pe nimeni. Se roaga toata ziua, ca-i Saptamana Mare si nu vorbeste!”.

Tilica, casierul primariei din Cracaoani, avertizase din timp ca problema va fi cu soru-sa, care-l apara de straini pe schimnic, ca o closca puii din poiata. Nici vreun cadou sau de-ale gurii nu e bine sai duci. „O paine daca i-o lasi pe masa o începe peste o luna, cand e deja pesmet, spune altu’”, si el angajat la primarie.

­Comunicat cu privire la starea sănătăţii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Înregistrare telefonică cu Părintele: Nu cad acum!

Din incred­intarea si cu binecu­vintarea Prea Cuvio­su­lui Par­inte Iustin, stare­tul Man­a­s­tirii Petru Voda, pen­tru a nu umbri bucu­ria aces­tor sfinte zile ale Invierii lui Hris­tos cu zvonuri nefolos­i­toare, oricit de mare ar parea folo­sul unor ast­fel de stiri, va incred­in­tam ca starea sanatatii sfin­tiei sale este buna, in mare. In prezent se afla sub cea mai atenta supraveg­here a medicilor din Cluj. Par­in­tele Iustin a ales acest oras pen­tru internarea de urgenta datorita con­di­ti­ilor med­icale supe­rioare, atit din punc­tul de vedere al pre­gatirii pro­fe­sion­ale, cit si din cel al apara­turii med­icale, dar si pen­tru fap­tul ca medicii care supraveg­heaza starea sanatatii par­in­telui sint fii duhovnicesti ai man­a­s­tirii noas­tre de multi ani de zile.

Motivul repetatelor internari ale Par­in­telui Iustin este o infec­tie pul­monara cu un anu­mit tip de bac­terie. Momen­tan se asteapta rezul­tatele hemo­cul­turii, pen­tru a sta­bili o med­icatie pre­cisa si efi­cienta impotriva aces­tei bac­terii. Starea gen­er­ala a sanatatii sfin­tiei sale este buna, sta­bila, un nea­juns fiind o oare­care slabire pe care o aduce lupta organ­is­mu­lui cu boala. Dupa iden­ti­fi­carea pre­cisa a cauzei bolii si sta­bilirea unei med­icatii core­spun­za­toare, efi­ciente, il vom avea din nou in mijlocul nos­tru pe par­in­tele staret.
De alt­fel, si starea sufleteasca a sfin­tiei sale este buna, Par­in­tele Iustin fiind foarte opti­mist, asa cum il stie o tara intreaga, lucru care se poate ver­i­fica si din inreg­is­trarea tele­fon­ica de ieri seara, 5 Aprilie 2010, ora 22, aflata mai jos. Sfin­tia sa le mul­tumeste tuturor celor ce s-au rugat pen­tru sanatatea sa si nada­j­duieste ca in citeva zile sa se intoarca acasa. Ca atare, cerem fii­ilor sai duhovnicesti si tuturor celor ce iubesc man­a­s­tirea noas­tra sa nu inceteze a se bucura de sfin­te­nia aces­tor zile si a slavi Invierea Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, rugindu-se pen­tru sanatatea si min­tuirea nu doar a Par­in­telui Iustin, ci a tuturor celor ce-L iubesc pe Hristos.

Mon­ahul Filotheu Balan
Man­a­s­tirea Petru Voda
6 Aprilie 2010

Sursa: revista Atitudini

Lumina Sfântă de la Ierusalim. Dovezi şi mărturii.

Lumina Sfântă de la Ierusalim. Dovezi şi mărturii from OODE on Vimeo.

NAE IONESCU: Paştele gândului şi celelalte Paşte

Nu ştiu cum s-ar putea mai bine prăznui Paştele. Probabil că trăindu-le. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulţi dintre noi. A trăi Paştele- asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune - ceară moale şi receptivă - tuturor sugestiilor transcendenţei; a te pregăti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului - minunata propedeutică la deschiderea cerurilor. Înţeleg însă că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte şi momente noi am gândit; noi, părinţii noştri, părinţii părinţilor noştri; de patru sute de ani încoace; sau noi singuri cu mintea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viaţa - ori de câte ori, orgolios, se ridică, deasupra ei, voind să o stăpânească în loc de a i se supune şi a o sluji. Şi aşa gândul a omorât în noi Paştele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înţelegem în loc să fi încercat a înţelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluţie de continuitate; când s-a întunecat totul şi când, la întoarcerea luminii, ne-am găsit într-un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înţelegem bine când şi cum. Dar a fost. Şi când pe crugul cerului s-a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsura pe trăsnete, ci pe plesnituri de bici; fulgerele erau biete scântei electrice, pe care şi noi le puteam fabrica în laborator la o simplă maşină a lui Wimshurst; şi nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înţepător nările doar fumul de iarbă de puşcă a focurilor de tracatruci! Paştele erau o amintire ştearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuşi, măcar ca o moştenire (deşi zăvorâtă cu nouă lacăte înţelegerii fiinţei noastre), încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului.
A, desigur, din vechea taină am dezlegat prea puţin. Un colţ; o fărâmă. Dar pentru că fărâma aceasta era tot ce puteam înţelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Şi s-a născut astfel pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi, paştele nou, paştele cel sărac. În care taina a dispărut. În care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noi credinţe, care pentru această nouă credinţă, a lui, se oferă în holocaust; cam aşa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă şi Galilei - dacă nu l-ar fi izbit spaima durerii. Ce e Christos? Un erou al unei convingeri morale! Ce e Paştele? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul?
Atât - nu e destul! ,,Probe" desigur nu am. Dar e ceva în fiinţa mea, care se refuză cu încăpăţânare gândului că Paştele ar putea să fie aniversarea unui fel de ,,afacere Dreyfus" de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seara strigătul sfâşietor al crainicului care anunţa: ,,astăzi s-a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape"; şi s-a întors în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire, care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborârea lui Christos, însăşi viaţa.
Patimile, răstignirea şi învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu "însemnează'', ci "sunt''. S-au întâmplat aievea; iata, acum 1900 de ani. Şi ne-au dezlegat pe noi de păcat, de vină şi de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porţile cerului. Si s-a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om - după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi înca de la căderea lui Adam în păcat.

S-a răstignit deci,
şi s-a îngropat
şi a înviat a treia zi.

Toate - "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire". Ca să ne fie iarăşi cu putinţă a arunca punţi de la noi la Dumnezeu; de a ieşi din noi, destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi - depăşindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în faţa morţii, a murit El; cu moartea pre moarte călcând - omorând deci moartea. Şi a înviat - după trup - cum vom învia şi noi la plinirea vremii; când se va împlini şi ceea ce credem atunci când mărturisim: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
...Iatã Paştele - pentru care nu am probe, dacă voiţi. Dar Paştele sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aici? Şi poate că prin asta am fãcut şi proba. Pentru cine are nevoie.


NAE IONESCU
CUVÂNTUL, 1 Mai 1932

Pr. Ilarion Felea: Iisus Hristos în istoria şi în viaţa omenirii.

S-a spus, s-a scris si asa se invata cu destula staru­inta ca Iisus Hris­tos nici nu a exi­s­tat ca om, ca per­soana istor­ica; ca Iisus Hris­tos este „inte­mei­etorul leg­en­dar al religiei cres­tine” , un nume scos din povesti, ca Mos Craciun, Fat-Frumos, Ger­ila, Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne sau alte nume care preinchipuie o idee oare­care, ca dar­ni­cia, bunatatea, vite­jia, frigul, put­erea si altele. Usor a spune, dar greu a dovedi.

Este Iisus Hris­tos un nume de leg­enda, sau o per­soana istorica?

Pen­tru ca sa poti dovedi ca Iisus Hris­tos este un nume de leg­enda, tre­buie mai intai sa dis­trugi mar­turi­ile care striga si ne arata ca Iisus Hris­tos este o per­soana istor­ica. Intai de toate tre­buie sa dis­trugi Vechiul Tes­ta­ment si un popor intreg, care doua mii de ani inainte de era noas­tra a trait in asteptarea Mesiei. Impre­una cu acest popor si cu isto­ria lui, mar­turie a exis­ten­tei lui, tre­buie sa dis­trugi si pro­fetii lui, oamenii cei mai de seama pe care i-a dat acest popor inainte de Hris­tos. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos nu este o per­soana istor­ica tre­buie sa dis­trugi o tara intreaga, Palestina, cu intreaga isto­ria si geografia ei (pre­cum si o parte din Tal­mud): sa dis­trugi Nazare­tul, unde a trait Maica Dom­nu­lui, sa dis­trugi Vifleemul unde S-a nascut Man­tu­itorul, sa dis­trugi Ior­danul in care S-a botezat, sa dis­trugi lacul Ghenizaret, cu local­i­tatile din jurul lui, pe unde a pred­i­cat Iisus Evanghe­lia; sa dis­trugi Ierusal­imul, unde a murit si a inviat; sa dis­trugi Muntele Taboru­lui si Muntele Maslin­ilor pe care S-a urcat cu ucenicii Sai, care toate sunt mar­turii istorice si geografice despre exis­tenta Lui, pana in ziua de astazi. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana leg­en­dara, tre­buie sa dis­trugi numele si opera celor 12 apos­toli, pe Petru, pe Andrei, pe Ioan si Iacob din Bet­saida – de pe malul Ghenizare­tu­lui; sa dis­trugi numele si opera Apos­tolu­lui Pavel care a pred­i­cat Evanghe­lia din Ierusalim pana in Spania, in cap­i­tale si in sfa­turi de-ale intelep­tilor, ca Atena, Cor­in­tul, Efe­sul si Roma; sa dis­trugi numele de per­soana si mar­turia istor­ica a tuturor apos­to­lilor care, atunci cand erau prigo­niti si batuti pen­tru Hris­tos, raspun­deau: «Noi nu putem sa nu graim cele ce am vazut si am auzit» (FA 4 :20); fata si faptele Lui pe care le-am vazut cu ochii nos­tri; cuvin­tele Evanghe­liei Lui pe care le-am auzit cu ure­chile noas­tre. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana de leg­enda, tre­buie sa dis­trugi Evanghe­lia, cartea despre viata si lucrarea Lui istor­ica, pana astazi nein­tre­rupta; cartea cu cele doua insir­ari ale gen­er­ati­ilor dinainte de Iisus Hris­tos, una cob­o­ra­toare de la Avraam pana la Iisus Hris­tos (Mt. 1:1–17) si a doua suitoare de la Iisus Hris­tos pana la Adam (Lc. 3 :23 –38 ); care toc­mai aceasta vor sa ne arate ca: Iisus Hris­tos a fost si om, om ade­varat si Dum­nezeu ade­varat; cartea din care, spre deose­bire de toate cele­lalte carti de temelie ale religi­ilor, leg­enda este cu grija si cu totul inlat­u­rata inca de la inceput. «Fereste-te de bas­mele cele lumesti si babesti» scrie Pavel lui Tim­o­tei (1 Tim. 4 :7), iar lui Tit ii scrie ace­lasi Apos­tol sa spuna cre­tanilor «sa nu ia aminte la bas­mele jidovesti si la porun­cile unor oameni care se abat de la ade­var» (Tit 1:14). «Caci va veni o vreme, se vede ca a si venit – cand (oamenii) nu vor mai suferi invatatura sana­toasa, ci – dor­nici sa-si gadile auzul – isi vor gra­madi invata­tori dupa poftele lor, si-si vor intoarce ure­chile de la ade­var si se vor abate spre basme» (2 Tim. 4:3–4). Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana de leg­enda, tre­buie sa dis­trugi pe toti mucenicii cresti­natatii, intreg cal­en­darul crestin si sa arati ca nu au exi­s­tat acei oameni care veacuri intregi au primit mar­tir­iul ca dovada a dragostei si a cred­in­tei lor in Iisus Hris­tos. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este un nume de poveste, tre­buie sa dis­trugi isto­ria Bis­ericii cu o parte din isto­ria celor mai cul­tur­ale popoare care au exi­s­tat in vechime: isto­ria iudeilor, care ne-au dat Apos­tolii si isto­ria gre­cilor si a romanilor, care ne-au dat Sfin­tii Par­inti ai Bis­ericii pre­cum si o buna parte din isto­ria popoarelor europene, intre care ne numaram si noi, care si-au inceput cul­tura lor cu slu­ji­torii lui Hris­tos si cu car­tile Bis­ericii Lui…Sa dis­trugi isto­ria si isto­ri­ografii lor; sa dis­trugi geografia si arhe­olo­gia lor; sa dis­trugi o buna parte din cul­tura lor. In sfar­sit, tre­buie sa dis­trugi toate sufletele cres­tine si sar­ba­to­rile cres­tine, care an de an dau mar­turie, lumii intregi, de numele, de viata, si lucrarea Man­tu­itoru­lui – nu in tim­puri mito­log­ice sau preis­torice, nici in locuri necunos­cute, ci in plina des­fa­sur­are a isto­riei si a cul­turii omenirii celei mai civ­i­lizate. Iata ce opera de dis­trugere tre­buie sa faci, omule, ca sa scoti pe Iisus Hris­tos din isto­rie, sa dis­trugi toate mar­turi­ile isto­riei Lui, sa dis­trugi cat­e­dralele, sa dis­trugi bis­eri­cile, sa dis­trugi Bib­lia, sa dis­trugi muzeele, sa dis­trugi bib­liote­cile, sa dis­trugi toate sufletele si sar­ba­to­rile cres­tinilor de pe toata fata paman­tu­lui – lucru cu neputinta de implinit. A scoate pe Iisus Hris­tos din isto­ria si din viata omenirii, cand e plina isto­ria de mar­tirii si de cred­in­ciosii Lui, de Evanghe­li­ile si bis­eri­cile Lui, de cul­tul Lui, si de o cul­tura nascuta din reli­gia Lui, nu inseamna numai a goli bis­eri­cile de cred­in­ciosi, casele si muzeele de opere de arta, bib­liote­cile de carti, lumea de sco­l­ile inte­meiate de Bis­er­ica lui Hris­tos, sufletele de man­gaierea si de lumina Evanghe­liei lui Hris­tos, ci mai inseamna a saraci sufle­tul omu­lui de cele mai alese val­ori morale si spir­i­tuale; inseamna a intoarce isto­ria inapoi cu doua mii de ani, inseamna a lipsi omul de reli­gia desavar­sirii depline, a bunatatii si a iubirii, a pacii si a ier­tarii, a fratiei si a ome­niei, a lib­er­tatii si a cul­turii, a man­tuirii si a fericirii.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA: MOARTEA CARE DOBÂNDEŞTE ÎNVIEREA

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.

Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.

Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.

Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.

Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.

Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.

Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.

Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.

Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.