Faptele, Preasfintite, nu oala cu lapte!

De câţi ani sunteţi în Sfântul Munte?

Din 1926.

Deci 76 de ani.

Eh, nu anii, părinte… Faptele! Vezi cum scrie istoria ceea cu pustnicul acela cu laptele: “Preasfinţite, faptele, nu oala cu laptele!” Ştiţi istoria aceea cu pustnicul…

Nu ştim.

Nu ştiţi? Era un pustnic aproape de un sat, aşa, pustnic sfânt. Acuma, o femeie, aproape de Paşti, ce s-o gândit: “Măi, săracul pustnicul acela, să-i duc o oală de lapte, să aibă şi el pentru Paşti, să beie oleacă de lapte dulce.” Dar chestiunea aceea era vineri, în Vinerea Mare. Acum bate ea acolo la poartă, la pustnic, şi când o venit acela i-o dat oala cu laptele. Da’ i-o spus: “Fă bunătate, toarnă laptele în ceva şi dă-mi oala înapoi”. Pustnicul o intrat în casă, o căutat un ceaun, da’ n-o găsit nimic. S-o întors, o băut laptele în faţa femeii şi apoi i-o dat oala înapoi.

Femeia, când o văzut ce face pustnicul, s-o smintit. S-a dus acasă, a spus şi în dreapta şi-n stânga, acolo era şi episcopia, mitropolia, până o ajuns vorba şi la mitropolit… S-o scandalizat toţi:

“Auzi tu, în Vinerea Mare să bei lapte şi spui că eşti pustnic, călugăr. Noi am crezut că omul ăsta-i sfânt, dar ăsta-i cu desăvârşire zăpăcit. Să-l scoatem afară!”

Acuma, când au ajuns la episcop, că toţi s-au dus la el, le-a zis acesta: “Să-i spuneţi să vină la judecată după ce au trecut Sfintele Paşti!” S-au dus şi i-au spus. Acuma, dacă s-o dus şi i-o spus, pustnicul, când o plecat de la peşteră, o prins un leu, s-o suit călare şi a luat şi un şarpe cu el, ca cum ar fi un bici, să-l bată pe leu ca să meargă. A ajuns în oraş, a întrebat: “Unde-i Mitropolia?” “Uite, aicea.” S-o dus acolo, l-o legat pe leu de o poartă şi pe şarpe l-o pus de gât, aşa, ca cum ar fi bici. Oamenii, când l-o văzut: “Măi, ce-i cu aia, ce-i atârnă?” Toţi au fugit în dreapta, stânga…

Eh, l-o dus acolo; mitropolitul şi acei care l-o pârât îl aşteptau ca să-l judece, “cum o îndrăznit el să spurce sfânta şi marea zi, Vineri, să beie lapte?” Acuma, i-o spus cutare, apoi “de ce, cum ai îndrăznit?”, o început acolo discursurile lor, el cine ştie ce o fi zis, “iertaţi-mă, părinţilor”… Da’ stând acolo, era o femeie cu un copilaş în braţe, copil mic, şi pustnicul îl întreabă pe băiat: “Măi copilule, cine eşti? Cine-i tata tău?” El răspunde: “Preafericitul Părinte e tata meu”. Când o auzit asta, toată lumea, eh, o rămas toţi ca trăsniţi.

Nu putea să vorbească copilul, era mic.

Era mic, în faşă, cum se cheamă, da. Eh, acuma, după aceea, pustnicul s-o întors spre episcop şi i-o zis: “Ei, părinte mitropolite, faptele, nu oala cu laptele!”

Vezi, mulţi dintre sfinţi erau la înălţime, da’ făceau câte o neghiobie ca să nu-i socotească lumea sfinţi, că dacă te socoteşte lumea sfânt, de-acuma se instalează în sufletul tău înălţarea minţii şi ai căzut. Deodată ai căzut.

De aceea, Sfinţii Părinţi, care erau apropiaţi de Dumnezeu, niciodată nu se arătau că-s sfinţi. Cutare părinte era sfânt, dar niciodată în lume nu se mândrea, că aceea-i cea mai mare primejdie, căderea orişicăruia. Că lumea zice că eşti sfânt, cutare, şi apoi de-acuma tu, ca om, zici: “Vezi, nu sunt ca cutare şi ca cutare.” Eh, dacă ai gândit aceea, ai şi căzut. “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. (Conv. cu părinţi din Schitul Lacu, 9-11-2002)

(extras din Staretul Dionisie – Lumea si vremurile de pe urma – Vol. 2)

Prof Nae Georgescu despre detractorii lui Eminescu de la Dilemateca lui Plesu: IOANA BOT, SAU PUŢINISMUL LA PÂNDĂ ŞI ÎN ACŢIUNE

Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacţia dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de ateliar, fişele pe care mi le-a prilejuit – şi revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puţiniştii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puţin din toate; le-am dat numele de la cărţile lui Al. Graur, puţine, subţiri, aducând în domeniul limbii informaţii de peste tot („Puţină aritmetică”, etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtaţi şi necunoscuţi, bazându-se pe conceptele altora, pe schemele şi teoriile altora pe care le adaptează la realităţii despre care scriu, câştigând autoritate şi exercitându-şi-o energic, adică: puţină gramatică – dar pentru toţi, etc. (voi mai reveni asupra definiţiei; Sextil Puşcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D.Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referinţă, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuşi are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc…). Punctul maxim de referinţă al lor, al „puţiniştilor”, poate fi considerat însuşi Titu Maiorescu, puţinătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, şi adoptarea, adaptarea şi vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, şi pasiunea pentru citaţiuni, înclinarea către pedagogie (naţională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerinţele învăţământului românesc, etc. (desigur, iarăşi trebuie să revin; ca să reuşească, „puţiniştii” trebuie să fie puţin numeroşi – Maiorescu a fost aproape singur: când sunt mulţi ei devin verbigeranţi, abuzează de ironie şi – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralităţii publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare, etc.). Puţiniştii sunt neapărat enciclopedişti – şi în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimaţi, respectaţi, chiar temuţi pentru aerul de erudiţi pe care şi-l cultivă cu mare grijă.

De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puţiniştilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet naţional român”, Istoria şi anatomia unui mit cultural (Ed.Dacia) o tot aştept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puţin – şi văzând că marea creaţia a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista „Dilemateca” i-am făcut această imagine de aşteptare.

În timp ce Biserica Ortodoxă Română pregăteşte canonizarea lui Andrei Şaguna, presa maghiară aduce grave jigniri memoriei ilustrului ierarh

De ce nu ne place de Saguna?

Citesc cu interes disputele legate de acordarea unor denumiri de strazi si constat cu bucurie
ca în Sfântu Gheorghe mai exista oameni curajosi care îndraznesc sa propuna redenumirea strazii Andrei Saguna, desi numele exista în continuare ca denumire a pietei din fata bisericii românesti situate în strada Varadi.

La vremea respectiva, când numele lui Andrei Saguna a fost propus ca denumire de strada,
am fost consternat de stire. Opinia mea este în continuare aceea ca nu este permis ca Andrei Saguna sa fie glorificat în orasul Sfântu Gheorghe, nu este permis ca strazile si pietele publice sa-i poarte numele, deoarece în perioada luptei maghiare pentru libertate de la 1848-1849, acesta si-a asumat un rol care aproape ca atinge granita unei provocari deschise si nu serveste la convietuirea româno-maghiara.

Când secuiul care îsi cunoaste propria istorie si cultura – vede denumirea de strada Andrei
Saguna, când vede statuia acestuia, se gândeste: înca mai suntem cetateni de rangul al doilea? Înca mai putem fi umiliti? Nu a fost suficient? Vazând acest lucru, secuiului i se amplifica sentimentul ca trebuie sa lupte pentru autonomia teritoriala, pentru obtinerea autoguvernarii locale, deoarece nu se tine cont de sentimentele sale nationale. Aceasta idee este generala, deoarece desi maghiarii de aici au fost privati, în urma cu 90 de ani, de patria lor milenara, de cunostintele despre adevarata lor istorie, fiecare secui stie ca lupta maghiara pentru libertate a fost una din luptele superioare din Europa. Pentru înabusirea acestei lupte s-au aliat doua imperii, cel austriac si cel rusa. Si poporul din Trei Scaune a participat la lupta, derulând o lupta de autoaparare fara precedent.

Aici intervine Andrei Saguna, din cauza caruia secuii din Scaunul Sepsi, printre care si cei
din Sfântu Gheorghe, au trebuit sa lupte – la 3 februarie 1849 – cu cazacii. Oare cui ar trebui sa i se multumeasca pentru acest lucru? Cititorul poate presupune cui. Lui Andrei Saguna, episcopului ortodox, care s-a ocupat de organizarea si desfasurarea interventiei militare a rusilor! Initial, conducatorii români au respins interventia militara rusa, însa Saguna a reusit sa-i induca în eroare.

Nu este întâmplator nici faptul ca atunci când în aprilie 1849, guvernul ungar i-a amnistiat pe toti, Saguna nu a beneficiat de acest lucru. Raspunsul este unanim: în primavara anului 1849 guvernul ungar nu a putut ierta tradarea de patrie, chemarea trupelor straine în Transilvania.
Cunoscând cele de mai sus, merita formulata întrebarea: cum au ajuns în ultimii 15 ani
maghiarii sa aprobe la Sfântu Gheorghe – locuit în procent de 76,5% de maghiari – amplasarea unei statui dedicate lui Saguna? Iar totul a culminat si cu o denumire de strada. Aceasta statuie se afla la câteva sute de metri de locul proclamarii autoapararii zonei Trei Scaune.

Semnatarul acestor rânduri este de parere ca amplasarea la Sfântu Gheorghe a statuii lui
Saguna putea fi obstructionata la mijlocul anilor 90. Cel care afirma contrariul, nu spune adevarul.

Denumirea strazilor si institutiilor orasului cu nume ale unor personalitati cu manifestari
antimaghiare si amplasarea de statui în memoria acestora nu depinde întotdeauna de nationalistii români (extremisti), ci depinde deseori de iresponsabilitatea maghiarilor, de lipsa lor de pregatire si de cunostintele istorice deficitare.

Conducatorii minoritatii române locale trebuie sa înteleaga faptul ca noi respectam
sentimentele românilor care s-au stabilit în Sfântu Gheorghe, însa nu acceptam ca strazile sa primeasca numele unor persoane care au adus jigniri la adresa locuitorilor secui indigeni. Fiecarui om lucid – indiferent de nationalitate – trebuie sa-i fie clar ca într-un oras secuiesc, o piata publica nu primeste denumirea de Saguna, iar acestuia nu i se dedica statui. Nu putem face altceva decât sa speram ca membrii maghiari ai consiliului nu vor vota ca niste mici pionieri, ci se vor gândi de zece ori înainte sa autorizeze amplasarea unei statui sau acordarea unei denumiri de strazi.

Sursa: cotidianul Haromszek, editia 5984 din 18.05.2010, autor Kadar Gyula

Presa maghiară din România îi execută încă o dată pe Horea, Cloşca şi Crişan

Ce înseamna numele lui Horea, Closca si Crisan?

Semnatarul acestor rânduri nu crede ca denumirea unei strazi cu numele conducatorilor tarani de mai sus ar servi la convietuirea pasnica, mai ales când aceasta denumire ar înlocui-o pe cea care poarta numele regelui Attila. Orice român si secui cinstit, care cunoaste istoria Tarii Transilvaniei, stie ca hoardele de tarani conduse de cei susnumiti au ucis cu o cruzime de nedescris mii de maghiari transilvaneni fara aparare. Cunoscând toate acestea, pot afirma linistit urmatoarele: conflictele interetnice nu sunt generate de cei care propun schimbarea denumirii strazii, ci de cei care, în scopul umilirii maghiarimii, sustin cauza unor astfel de denumiri.

Poate fi o bucurie sa vezi în Sfântu Gheorghe numele unor oameni pe a caror activitate s-a
uscat sângele unor maghiari nevinovati? Sunt sigur ca nici românii nu s-ar bucura daca ar cunoaste adevaratul trecut.

Sursa: cotidianul Haromszek, editia 5988 din 22.05.2010, autor Kadar Gyula

Proteste pentru susţinerea părintelui Macarie de la Poiana Marului, surghiunit de Epifanie “Norocel”

de Aurel Şelaru

Mai mulţi locuitori din comuna Nereju se pregătesc să organizeze un miting de amploare în faţa Episcopiei Buzăului şi Vrancei. Aceştia sunt nemulţumiţi de faptul că fostul stareţ, Macarie Beşliu de la Poiana Mărului, a fost exilat de reprezentanţii Episcopiei la schitul Munteoru. Liderul nerejenilor, Toader Gemănaş, spune că valorile creştinismului sunt terfelite şi aruncate în derizoriu prin această „mârşăvie“, la care a fost supus fostul stareţ Macarie. „Suntem profund dezamăgiţi de nelegiuirile făcute de Episcopia Buzăului şi Vrancei la Mănăstirea Poiana Mărului. Locuitorii de la noi, dar şi din comunele învecinate sunt mâhniţi de faptul că părintele Macarie a fost mutat forţat la schitul Munteoru. Este tare greu şi oamenii nu mai pot ajunge să primească un sfat, o vorbă bună pentru a trece mai uşor peste necazurile de zi cu zi. Deja relele ne urmăresc la tot pasul, iar starea noastră sufletească este încărcată la maxim. La Munteoru nu se poate ajunge. Părintele Macarie ne dădea acea bunăstare sufletească, mai ales prin orânduirile bisericeşti pe care le respecta cu sfinţenie. Cei de la Episcopie mint în toate felurile, iar realitatea din teren este cu totul alta. După plecarea părintelui nu se mai ţin slujbe la Poiana Mărului. Acest lucru nu au reuşit să-l facă nici măcar comuniştii şi se întâmplă acum în zilele noastre. E strigător la cer“, a declarat Toader Gemănaş. Acesta îi îndeamnă pe vrânceni să fie alături de fostul stareţ Macarie Beşliu şi îi cheamă la schitul Munteoru. „Oamenii aşteaptă revenirea părintelui Macarie la Poiana Mărului. Nu vom mai aştepta mult acest lucru şi ne vom face dreptate singuri, deoarece dreptatea de aici de pe pământ este una strâmbă. Îi rog pe toţi cei care sunt alături de Mănăstirea Poiana Mărului şi care cred în slujbele părintelui Macarie, să încerce să ajungă la schitul Munteoru, unde se află fostul stareţ, pentru a participa la slujba de aghiasmă, ce are loc pe 1 ale fiecărei luni de peste an. Toate acestea dovedesc faptul că, în continuare, credincioşii sunt alături de părintele Macarie. Dacă nu vom avea câştig de cauză la mitingul de la Buzău, vom face acelaşi lucru în faţa Patriarhiei Române, să vedem dacă Preafericitul Daniel tolerează abuzurile celor de la Buzău. Suntem hotărâţi să mergem până în pânzele albe şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Testamentul Lui Vasile Cel Mare să nu fie batjocorit în fel şi chip de anumite personaje“, a mai spus Toader Gemănaş.

Stareţul Tadei: Pe cel nelinistit poti sa-l pui si in Rai, si tot i se va parea ca nici acolo nu ii este bine!

"Daca cineva nu vrea, nu-l puteti baga cu sila in Rai. Trebuie sa fim buni ca sa ne fie bine. Cum sunt gandurile cu care ne indeletnicim, asa ne este si viata. Acela care are ganduri bune, acela are simtirea launtrica a pacii si linistii; pe cel nelinistit poti sa-l pui si in Rai, si tot i se va parea ca nici acolo nu ii este bine - va cauta sa fie si acolo cel dintai, iar acolo nu este nimeni cel dantai, nici cel din urma, ci toti sunt la fel . "

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

din “Predici la duminici si sarbatori”

(29 iunie)

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt;
şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar”
(I Corinteni 15, 10)

Cuvânt de laudă Apostolului Pavel

Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură -omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.

El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.

Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.

In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „ Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul.

Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase.

Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).