Sa luam aminte! Ion Gavrila Ogoranu despre Samoil Marza, fotograful Marii Unirii. Marza a rabdat mizerie si a murit de foame

Cine a fost Samoil Marza?

Samoil Marza este singurul fotograf prezent la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Samoil Mârza - cel care a imortalizat in 5 clisee fotografice unicate momentul Marii Uniri!

Samoil Mârza,un fost fotograf roman,cunoscut in deosebi pentru singurele clisee fotografice care surprind Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din1 Decembrie 1918.

El s-a născut într-o familie de ardeleni din judeţul Alba, pe 18 septembrie 1886. A urmat clasele primare in satul natal, Galtiu, iar studiile liceale le urmează la Alba Iulia.

Ulterior absolvirii liceului,la vârsta de 23 de ani, tânărul ardelean este trimis de părinţii săi, în ucenicie, la fotograful sibian Iainek unde, pe durata a 3 ani de practică şi studio, învaţă meseria de fotograf.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Samoil Mârza este recrutat şi trimis în armată, urmând ca în 1916 – o dată cu intrarea României în Război, să fie trimis pe Frontul din Italia, unde este încadrat în serviciul tipografic şi fotografic al Armatei Române.

În 1918, pe 1 Decembrie, în jurul orei 11, alături de consătenii săi şi pe o vreme mohorâtă, Samoil Mârza ajunge la Alba Iulia pentru evenimentul Marii Uniri. Avea cu el aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă însa nu avea credenţional (acreditarea de astăzi) pentru a intra în sala unde s-a încheiat actul marii Uniri. Acest credenţional era deţinut de catre fotograful german, Bach, care însa nu s-a prezentat la eveniment.

Prezent totuşi la eveniment tânărul fotograf a realizat 5 fotografii la Marea Unire. Afară fiind un timp nefavorabil, o vreme mohorâtă, era greu să relizezi fotografii cu un timp de expunere foarte scurt, motiv pentru care Samoil Mârza a realizat doar 5 fotografii, singurele care surprind evenimentul Marii Uniri.

Trei din cele cinci imagini surprind mulţimea prezentă la eveniment, iar două – sunt cadre relizate cu tribunele oficiale la care a fost citit Actul Unirii în faţa Marelui Sfat Naţional şi a poporului.

Din activitatea fotografului, amintim următoarele evenimente importante în care a ilustrat vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni (1919), încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria (22 octombrie 1922), serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu (1924). În 1929, cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la Marea Unire, Samoilă Mârza a fost decorat de către oficialităţi.

Din cauza unei boli incurabile, fotograful Samoil Marza moare la data de 16 decembrie 1967 si este inmormantat in Cimitirul Maieri din Alba Iulia.

In anul 2003 la mormantul sau fost înălţat un monument, iar în satul Galtiu, la 23 noiembrie acelaşi an, i-a fost dezvelit un bust executat de sculptorul Borteş Narcis Dumitru, o dată cu lansarea cărţii „Samoilă Mârza - 1886-1967 - Fotograful Unirii Transilvaniei cu România”.

Sursa: 1 decembrie.ro

Mărturia lui Ion GAVRILĂ OGORANU despre Samoil Mârza. Elemente ce nu apar în biografiile oficiale.

Din când în când auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curând apărea la noi fotograful Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, (...). Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din „furnizor al curţii regale”, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Când n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blând, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mânca nu s-a gândit niciunul.

După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de când. După moartea lui, şi după ce „geniul Carpaţilor” ne-a „redat istoria”, fotografiile lui Samoilă Mârza au început să aibă trecere, intrând şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame.

- fragment extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. II, pag 213

Actualitatea lui Goga. 1 Decembrie 1918 si revizionismul maghiar

„Bucuria pe care o simţeam întotdeauna la aniversarea adunării de la Alba Iulia îmi pare astăzi încadrată într-un chenar de doliu. Iată, în sfârşit, că slăbiciunea noastră crescândă în opera consolidării de stat a ajuns la scadenţă. Lipsa unei idei conducătoare, la adăpostul căreia să se organizeze metodic patrimoniul unirii, după cincisprezece ani ne-a dat atmosfera actuală de depresiune autohtonă şi hipertensiune minoritară. Uitaţi-vă împrejur, ambele flancuri ale regatului nostru de odinioară: se văd pe toată linia roadele nefaste ale eclipsei care de la război încoace a atins principiul naţional, vechiul nostru secret de familie. Străinismul triumfător şi-a întins reţeaua care începe să ne strângă de gât. Firele urzite cu mult meşteşug se resimt peste capetele noastre. Paralel cu această subminare lăuntrică, se desfăşoară planul de acţiune externă a duşmanilor noştri. O propagandă bine chibzuită pusă în serviciul cauzei lor împânzeşte continentul. Revizionismul în cercurile politice din Occident a atins proporţii necunoscute încă. Vedeţi, deci, cadrul în care se înfăţişează sărbătoarea noastră. Sunt convins că tocmai această tristă părăginire va chema la viaţă germenul unei primeniri. România batjocorită trebuie să se smulgă din umilirea ei“.

Martor ocular al Adunării Naţionale de la Alba Iulia: Lucian Blaga. Trăiască România dodoloaţă!

Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. In dimineaţa zilei de1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi) (...) pe jos şi cu căruţele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decat 16 km.

Era o dimineaţă rece, de iarnă, (...). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(...) Uite, îi spun lui Lionel (fratele scriitorului - n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.

Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună... Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să "participăm", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: "Trăiasca România dodoloaţă!" (cuvantul curent pentru "rotund")...

Text cules de Virgil Lazăr

LEPADAREA DE ,,BANDITI". Istoricul Emilia Corbu: De ce nu putem cerceta intreaga istorie a Romaniei? Ce stiu ei si noi nu stim?

Desele intervenţii ale unor instituţii şi personalităţi evreieşti cu privire la cenzurarea manifestărilor culturale sau de cercetare istorică privitoare la evenimente, personalităţi sau persoane din perioada interbelică sau din cel de-al doilea război mondial din România sunt neconstituţionale şi încalcă suveranitatea poporului român.

Constituţia României prevede:

ARTICOLUL 2
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

In DEX ni se explică foarte clar ce înseamnă cuvântul suveranitate:
suveranitate - SUVERANITÁTE s.f. Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independenţă; putere supremă. * Suveranitate naţională = independenţa unui stat faţă de alte state. Suveranitate de stat = supremaţie a puterii de stat în interiorul ţării şi independenţă faţă de puterea altor state. – Din fr. souveraineté. Suveranitate ≠ dependenţă.

Istoria românilor aparţine poporului român. Este suma faptelor strămoşilor lor. Prin urmare doar poporul român poate hotărâ ce anume interzice sau cenzura din istoria sa. Dar cum istoria este ştiinţa trecutului niciodată nici un popor nu a cenzurat cercetarea istorică. De ce ar trebui să o facă tocmai acum? Cu atât mai mult cu cât d-abia în ultimii zece ani a expirat termenul prin care anumite arhive sunt deschise după 50 de ani.

Reclamarea de curând a unei emisiuni a d-nei Eugenia Vodă este ultima dintr-un şir de evenimente culturale româneşti cenzurate, listă care creşte pe zi ce trece. Tot în acest an aceeaşi indivizi au reclamat la Berlin filmul ,,Portretul luptătorului la tinereţe,,. Cu câţiva ani în urmă au reuşit închiderea expoziţiei ,,Destine de Martiri,,.

Dacă aceste evenimente culturale ar fi avut loc în Israel atunci evreimea avea dreptul să protesteze. In România protestul lor încalcă suveranitatea poporului român. Doar românii au dreptul să aplice ,,damnatio memoriae,, criminalilor de război. Dar condamnarea publică nu anulează dreptul istoricilor la cercetarea de specialitate. Comunismul a fost condamnat public dar nu a fost interzis. Or, în timpul comunismului au fost omorâţi sute de mii de români. Dar comunismul este şi va fi mai departe o temă de cercetare istorică, sociologică, ideologică, artistică, dacă vreţi. Şi aşa va rămâne.

Recunoaşterea holocaustului în România nu este sinonimă cu aruncarea la gunoi a istoriei românilor şi nici cu politica pumnului în gură.

Iar dacă se cere cenzurarea unor epoci şi personalităţi din istoria românilor atunci aceasta trebuie să fie reciprocă şi internaţională. Nu am auzit până acum ca în istoria poporului evreu să fie condamnaţi public bancherii care l-au finanţat pe Hitler la începutul ascensiunii lui politice. Nu am auzit să fie condamnaţi nici evreii comunişti implicaţi activ la instaurarea unui regim criminal în Europa de Est. Nu am auzit ca Ungaria să comdamne public şi să interzică acele personalităţi a căror activitate a vizat uciderea a sute sau poate mii de români.

De ce doar românii să fie nevoiţi să scoată din istoria lor un capitol despre care nu cunosc mare lucru. Nu ştim dacă au fost buni sau răi. Nu avem date concrete despre aşa-zisele crime. In timpul comunismului cercetarea ,,Mişcării Legionare,, nu a fost posibilă. D-abia acum după 1989 existau premisele cercetării obiective a acesteia. Dar văd că nici acum nu se poate. Atunci nu au vrut comuniştii, acum nu vor evreii. Şi unii şi alţii vor lepădarea de ,,bandiţi,,. Aşa! Fără cercetare, fără judecată!

Ce ştiu ei şi noi nu ştim?

Mladite alese ale Sfantului Andrei. Istoricul Gheorghe Nistoroiu face o evocare de suflet: poetul basarabean ortodox Andrei Ciurunga

ANDREI CIURUNGA, poet, prozator, deţinut politic basarabean.

“ Venim spre viaţă limpeziţi de plângeri

şi tineri de sub iernile ce-au nins,

căci peste toate câte-au fost înfrângeri,

ne-am scuturat de moarte şi-am învins.”

Andrei Ciurunga s-a născut la 28 noiembrie 1920 cu versul, aşa cum cerul s-a născut cu sfinţenia, aşa cum soarele s-a născut cu lumina, aşa cum pământul s-a născut cu izvoarele, aşa cum pădurea s-a născut cu verdele ei fascinant, aşa cum florile zâmbesc în miresmele lor îmbietoare, aşa cum harul este împodobit în libertatea sa.

Andrei Ciurunga a debutat ca elev sub numele său adevărat de Robert Eisenbraun,în anul 1932 în revista Liceului Ion Voevod din Cahul cu o poezie dedicată Unirii Principatelor.

În primăvara anului 1947, figura ca redactor la ziarul brăilean “Ancheta”, când şi-a “permis” să strecoare la tipografie câteva zeci de exemplare din placheta sa “Poeme de dincoace”. Cum unele poezii aveau caracter “duşmănos” a atras vigilenţa proletară, care a dispus arestarea sa în Februarie 1950 şi anchetarea în privinţa broşurii incriminate. Nu s-au găsit probe dar, securitatea şi-a amintit de volumul “Cântece de dor şi de război”, tipărit la Chişinău în timpul războiului. A fost acuzat abuziv de “crimă contra păcii” şi condamnat la 4 ani de temniţă. Închis mai întâi la Jilava, apoi în aproape toate coloniile de muncă ale Canalului Dunărea- Marea Neagră, la Peninsula, Coasta Galeşului şi Poarta Albă. Poezia a fost pentru el o Mărturisire de credinţă, iar pentru zecile şi sutele de mii de confraţi arestaţi suportul moral, cuminecarea zilnică.

Poeziile sale (cele mai multe) le-a scris cu pană de fulger, pe frunţile asudate ale camarazilor de suferinţă, alăturându-se celorlalţi doi titani ai Universului liric- concentraţionist: Radu Gyr şi Nichifor Crainic- Voievozii poeziei martirice.

Cu suferinţa şi dorul, cu rugăciunea şi jalea, cu nădejdea şi creaţia sa, a străbătut Ţara de la un capăt la altul, din închisoare în închisoare, alinând, bucurând şi salvând sute de mii de deţinuţi politici de la sinuciderea moral-religioasă. Altele (puţine la număr) au fost “scrise” cu acul şi aţa pe un petec dintr-o cămaşă. “ Venim spre viaţă limpeziţi de plângeri/ şi tineri de sub iernile ce-au nins,/ căci pentru toate câte-au fost înfrângeri,/ ne-am scuturat de moarte şi-am învins. “

Cătrănit de soarta-i vitregă, frânt de destinul Basarabiei iubite, poetul pribegeşte peste tot, pe oriunde, nu ca Fiul risipitor, ci ca un Gligore Fărăţară, prinzându-se ca un scai de nădeje, poate, poate, va întâlni izbăvirea undeva...

“ De-un car de ani mă tot numesc aşa/ bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,/ aghezmuind pe jos, în calea mea,/ cu lacimi de răşină de pe ramuri.// Când urc pe munte, sus, printre păduri,/ aud, de sub a crengilor povară,/ cum mă îndeamnă nevăzute guri:/ -Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.// Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi/ cu spume albe ce se sparg în valuri:/ -Gligore Fărăţară, hai cu noi!/ mă cheamă glasul apei dintre maluri.// Iar când pornesc smerit spre cimitir/ să mai îngrop câte-un copil de ceară:/ mă trag de mână morţi mei în şir:/- Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.// Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu./ Fac ochii roată: nu-i a mea moşia,/ şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,/ nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.// Vara cosesc- n-am pâine la iernat,/ cresc iarna boii ca să-i pierd la vară/ şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,/ eu rămân tot Gligore Fărăţară.// Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,/ aş întreba- şi nu cutez a spune:/ -Oare şi cerul s-a întors străin/ sau mi-e surată zarea de cărbune?// Şi tot aştept cu fiecare nor/ să se descarce-a ploilor pornire/ şi de pe faţa dreptului ogor/ să spele apa strâmba rânduire.// Apoi va scoate Dumnezeu din sân/ hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,/ să-l întărească iarăşi de stăpân/ pe robul său Gligore Fărăţară.// Voi şti atunci că plugul e al meu,/ a mea cu toate brazdele moşia/ şi voievod pe toată holda eu/ şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…(Gligore Fărăţară).

În vara anului 1954, în urma unei percheziţii efectuate în colonia Peninsula, i-au fost găsite în paiele din saltea hârtiile cu poezii. A fost trimis disciplinar la Brigada “0”, cu regim sever de exterminare. Eliberat în anul 1954, poetul nu se “cuminţeşte” şi difuzează poemele de la Canal. În momentele de dor de Basarabia şi Bucovina scrie poemul Daniil Sihastru.

“ Ajuns în vale pe un râu în spume,/ aşa cum scris-a pana de poet,/ bătrânul Ştefan glăsui încet/ către sihastrul ce-a fugit de lume:/ -Când am simţit pe-al ţării trup nepace/ m-am răsucit la Putna în mormânt/ şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ/ de pe pieptarul meu, să vin încoace./ Au mă sminteşte ochiul ce se bate/ sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/ Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/ şi aflu-acum Moldova jumătate./ Vândut-aţi oare hoardelor de-afară,/ în târgul vremii una din moşii?// Eu nu cunosc pe lume avuţii/ să-mi poată preţui un colţ de ţară./ Sau nu cumva pe platoşe oţelul/ a ruginit prin sutele de ani,/ de-au spart zăgazul vechii mei duşmani/ şi-au slobozit din suliţe măcelul?// De ce nu bate ceasul de vecernii/ în pieptul Putenei-clopot necuprins?/ Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins/ făclia vieţii, viscolele iernii?// Târziu abia, în noaptea de cărbune,/ cu ochii grei de-atâta nepătruns,/ s-a indurate sihastrul cu răspuns:/ -Măria Ta, eram în rugăciune.// Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/ precupeţind Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.// Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,/ şi trag în juguri puse de călăi./ Bicele însă nu le ţin ai tăi/ şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.// Potop cumplit de neamuri fără cruce/ se năpustesc acum spre crucea ta,/ dar în zadar se-ncrâncenă sub ea/ căci prea e sus- şi nu pot s-o apuce.// Măria Ta, înseninează-ţi faţa,/ puşcaşii n-au uitat să de-a la semn,/ ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.// Atunci vor arde ţestele duşmane/ cu vâlvătăi de sânge şi de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/ să ne oprească iureşul Ştefane.// Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă/ sub nesfârşitul cerului safir/ să intre Neamul tot sub patrafir/ ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.// ( poemul Daniil Sihastru)

Cuvantul Parintelui Justin Parvu pentru romani la Sfantul Andrei, Apostolul Neamului

Roncea.ro

Interviu inedit cu Elena Codreanu, sotia sefului Miscării Legionare. Despre omul Corneliu Zelea Codreanu. VIDEO

Elena Codreanu, nascuta la 1/2 decembrie 1902 in Dedulesti, Braila. Licentiata in litere. A fost arestata in 1935. Intrnata in 1945 in lagarul de la Caracal pentru 5 luni. A fost internata de catre Directia Generala a Securitatii in 1950, apoi de catre DRSS Prahova pentru 24 de luni, internare prelungita cu alte 24 de luni in 1953. A executat pedeapsa in in chisorile Targsor, Mislea, Culmea, Botosani, Arad, Oradea, Dumbraveni 2 si Jilava. Dupa eliberare, a primit domiciliu obligatoriu la Latesti, de unde s-a eliberat in 1964. Informatii din fisele matricole penale din AANP. A trecut la Domnul in 5 septembrie 1994.

Uciderea Capitanului Miscarii Legionare, Corneliu Codreanu: sugrumat, impuscat, ars cu acid sulfuric, bagat in beton. Mircea Eliade despre aceasta crima in Noaptea de Sanziene si Gabriel Stanescu despre Camuflaje ale imaginarului