Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste, minunile lui Dumnezeu, neamul romanesc, poezia inchisorilor comuniste, personalitatile crestine intalnite in temnite, generatia 1948 si abdicarea bisericii catolice

 

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.

- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS - fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea

Parintele Justin este colindat de maicile de la Petru Voda (Manastirea Paltin). Nasterea Domnului cu bucurie! VIDEO PARINTELE JUSTIN

Sursa: Apologeticum

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

Richard Wurmbrand

O mică rugăminte de Crăciun.

Vă rog, vă implor, ca la Naşterea Domnului să fiţi... cu totul necivilizaţi! Vă rog, vă implor, în genunchi, să fiţi cu totul lipsiţi de bun simţ! De decenţă!

Vă rog, vă implor să strigaţi cât puteţi de tare, să săltaţi, să ţopăiţi de bucurie, să aplaudaţi! Să fiţi primitivi... să chiuiţi chiar... ÎN INIMA VOASTRĂ, ÎNAINTEA IESLEI!!!! DIN OCHI, CÂND VĂ PRIVIŢI UNII PE ALŢII!

În romanul FRAŢII KARAMAZOV de F.M.DOSTOIEVSKI apare, în episodul îmbolnăvirii lui Ivan Karamazov, un drac care, în actul de intimizare cu victima sa, face următoare confesiune: Am fost de faţă când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat la ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-L proslăveau cântând "osana"; am auzit înălţându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror tumult au zguduit tăriile cereşti şi întreaga fire. Şi-ţi jur pe tot ce poate fi mai sfânt pe lume că în clipa aceea aş fi vrut să mă alătur corului lor şi să cânt osanale într-un glas cu ei. Cuvântul "osana" îmi stătea pe buze; era gata-gata să mi se smulgă din piept... Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul simţ - ăsta-i cusurul meu, din păcate cel mai nefericit din toate câte le am! - m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci şi am lăsat să-mi scape momentul prielnic! "Ce s-ar întâmpla dacă m-aş apuca să cânt osanale?" m-am gândit imediat. Orice scânteie de viaţă s-ar stinge în lume şi n-ar mai avea loc nici un fapt divers."

De aceea vă rog, vă implor să nu-L primim pe Hristos într-un mod...civilizat. Lumea civilizată nu-L mai primeşte pe Hristos... Iar dacă totuşi o face, din pricini democratice sau de marketing, o face doar ca... fapt divers. Tot ce poţi vedea în lume acum, la Naşterea Domnului, e de un confortabil, aseptic şi anihilant...bun simţ. Ca sceneta de ghips sau plastic omniprezentă în supermarketuri... De aceea de Crăciun, când ar trebui să fie cele mai multe naşteri duhovniceşti, conform statisticilor, sunt cele mai multe sinucideri... Iată rezultatul tragic al creştinismului civilizat şi de bun simţ...

Dacă nu am făcut-o până astăzi, iată, acum un bun prilej de a ne întoarce la sălbăticia iubirii, la Ortodoxia copilărească din primele veacuri, la Ortodoxia acelei bucurii pe care nici o ameninţare, nici o tortură, oricât de groaznică, nu o putea stăvili... Ortodoxia care se bucura de Hristos şi-şi râdea de moarte...

Haideţi să fim iarăşi copii în jurul Copilului...

Haideţi să ne copilărim până-n măduva oaselor... Să facem chef, să dăm cep inimii ca unui butoi plin cu vin nou, cu mustul harului.... Să ne îmbătăm de duioşie şi de drag de Dumnezeu şi de oameni...

Să ne lăsăm inimile să danseze în jurul ieslei ca altădată David proorocul în jurul chivotului.... CĂCI NU AR TREBUI SĂ STĂM ASCUNŞI ÎN CUIBURILE PUFOASE ŞI ÎNCĂLZITE ALE EVLAVIEI NOASTRE CUMINŢI, CI AR TREBUI SĂ-I UIMIM PE PĂGÂNI CU ÎNÂLŢIMEA, ADÂNCIMEA, LĂRGIMEA ŞI STRĂLUCIREA BUCURIEI NOASTRE!

Printr-un chef memorabil, de Ziua Naşterii lui Hristos, ar trebui să ne naştem, în Numele Lui, din pântecul mincinos şi avortor de suflete al faptului divers... 

Haideţi, dragii mei, să ieşim, ca nişte copii la prima ninsoare a iernii, în Lumină...

Sursa: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/

Colind pentru cei departe de tara

Ganduri calugaresti de Craciun ale Parintelui ARSENIE BOCA

I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.

Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.

Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile.
Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.

Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.

Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere.

Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică.

De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi.

Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină.
Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa.

Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.

Copiii de la Schitul Paltin - Manastirea Petru Voda canta Colind de Radu Gyr

sursa: roncea.ro