DIVORTUL EREDITAR – COPIII DIVORTATILOR

A trecut mai bine de un an de cind nu am mai dedicat o editie speciala divortului. Revenim astazi, fiind determinati sa o facem de aparitia in vara a unui bestseller, The Divorce Generation (“Generatia Divortului”), a lui Susan Gregory Thomas, fosta jurnalista la US News & World Report. Carti despre divort si efectul lui asupra copiilor apar des. Neobisnuit despre aceasta carte insa este autoarea si perspectiva din care scrie. Susan a fost ea insasi victima divortului parintilor ei cind era mica iar cind s-a casatorit a jurat ca nu va divorta nici o data. Si totusi a facut-o. Cartea ei e vocea copiilor celor divortati dar care la rindul lor au divortat si ei. Este o carte despre parintii victimizati in copilarie de divortul parintilor lor si care la rindul lor isi victimizeaza proprii copii tot prin divort. E vorba de divortul in lant, divortul ereditar cum il numesc sociologii, divortul care trece de la o generatie la alta la fel ca o boala ereditara. Despre aceasta categorie sociala scrie Thomas in Generatia Divortului, o generatie a divortului ereditar.

In mare parte, cartea descrie experientele de care a avut parte autoarea ca victima a divortului, apoi intemeierea unei familii proprii, copiii proveniti din casatorie, divortul pe care nu si l-a putut imagina nici o data, si impactul lui asupra propriilor ei copii. Cum de a ajuns Thomas, o victima a divortului, sa-si victimizeze proprii copii printr-un divort al ei?  

Thomas apartine Generatiei X, asa fiind numita de sociologi generatia nascuta intre 1965 si 1980 a carei parinti au divortat. Una din intrebarile inevitabile pentru cei nascuti in acea perioada e “cind au divortat parintii tai?”` Toti isi amintesc de parca ar fi fost ieri data exacta si circumstantele precise cind parintii le-au spus “divortam.” Iar efectul a fost acelasi pentru toti – devastant. Thomas este imaginea perfecta a consecintelor divortulului asupra Generatiei X. Tatal ei plecase de acasa cu secretara, lasindu-si in urma sotia, pe Susan si pe fratele ei. Asta a fost in 1981 cind ea avea doar 12 ani. In urmatorii ani, fara un tata in casa, Susan a luat-o razna si s-a aventurat in tot felul de stiluri de viata alternative in Philadelphia unde isi traise anii adolescentei. S-a apucat de fumat, apoi de droguri, a fost exmatriculata din scoala, a fost chiar si internata intr-un spital de boli mintale vreme de aproape un an. Fratele ei nu s-a lasat nici el mai prejos luind-o si el razna. 

Nomazi 

Susan si fratele ei insa nu erau exceptia cartierului in care locuiau. Erau regula. O multime de copii de virsta lor traiau doar cu un singur parinte, fie mama sau tata, si se comportau la fel. Formau grupuri sa-si tina companie unii altora si se deplasau in grupuri pentru ca le lipsea confidenta de sine. Se incurajau unii pe altii la lucruri rele si isi aminteau unii altora despre ziua cind parintii le-au spus ca divorteaza si sentimentele care le simtisera cind au primit vestea. O zi care nu puteau s-o uite. Susan si copiii din cartierul ei erau mereu pe duca. O saptamina cu mama, una cu tata. O vacanta aici, alta la sute sau chiar mii de kilometri departare. Psihologic trebuiau sa se ajusteze si sa se reajusteze mereu. Sa se obisnuiasca cu tati sau mame noi, frati si surori noi, obiceiuri si reguli de familie noi, rudenii noi, prieteni noi. Constant formau sau se dezlipeau de ceea ce sociologii numesc “blended families”, adica familii amestecate. Traiau, spune Susan, o viata de “nomazi”. Un baiat pe care Susan il cunoscuse in cartierul ei a fost pus de parintii lui sa locuiasca, singur, intr-un apartament la mijlocul distantei dintre parintii lui divortati. Parintii veneau sa-l viziteze, nu invers, cind doreau ei sau cind le era lor convenient. Nu a rezistat mult. A devenit betiv, a falimentat moral, nu a ajuns sa se casatoreasca si a murit, invins de betie, fara sa ajunga varsta de 30 de ani. 

Casatoria 

La o virsta mai tirzie Susan s-a casatorit si ea. In cei 16 ani de casnicie a avut copii, insistind ca nu va divorta nici o data. Pe vremea aceea statistica divortului in America incepuse sa de-a semne incurajatoare. Dupa ce si-a atins apogeul in jurul anului 1980, rata divortului in America a inceput sa scada lent. In 1990 77% dintre casatoritii americani trecusera cu succes de primii 10 ani de casnicie – un palmares namaintilnit in America de zeci de ani. Statisticile astea o incurajau pe Susan si-i dadeau confidenta ca nimic nu s-ar fi putut intimpla in familia ei sa o faca sa divorteze si sa-si treaca copiii prin aceasi tortura a divortului prin care a trecut ea. Perspectiva ei insa inca apartinea anilor 60 cind jumatate din femeile americane inca afirmau ca divortul nu se poate justifica sub nici o forma, oricit de rau ar merge lucrurile intre soti. Pina in 1980, insa, optica s-a schimbat radical, doar 20% dintre ele mai impartasind opinia asta.

Primul semn dupa casatorie care i-a amintit lui Susan cit de traumatizata a fost de divortul parintilor ei s-a ivit la 32 de ani cind a nascut primul copil, o fetita. Dintr-o data a intrat intr-o depresie, fetita neaducindu-i bucurie ci reamintindu-i de trauma suferita dupa divortul parintilor ei. Dupa citeva sesiuni de terapie doctorul i-a pronuntat sentinta. “Tu,” a spus el, “esti un orfan de razboi.” Al razboiul dintre parinti. Un orfan cu ambii parinti inca in viata. Un orfan al sufletului. Crescind fara ambii parinti in familie, spune Susan, ne face sa investim tot ce avem in copiii proprii, dorind sa le oferim, cu orice pret, un camin stabil si linistit. Curios, insa, relatiile cu propriile mame se deterioreaza. Mamele care provin din familii divortate nu-si privesc propriile mame ca modele de crescut copiii, ci ca pe niste femei falimentare. Ce ai de invatat de la ele, intreaba Susan? 

Divortul 

Cum a ajuns Susan sa divorteze? Invatase si ea de la altii ca o casatorie are mai multe sanse de reusita daca viitorii soti traiesc laolalta inainte de a-si spune reciproc “Da!” Dupa acest model a trait si ea cu viitorul ei sot opt ani inainte de casatorie. Nu au ascultat de parintii lui, amindoi crestini, care i-au sfatuit sa nu traiasca impreuna inainte de casatorie. Pentru o vreme lucrurile au mers bine. Amindoi cistigau bine. Susan devenise un jurnalist proeminent la o publicatie proeminenta americana. Viitorii soti erau “cei mai buni prieteni” si se conformasera din plin noilor doctrine ale casatoriei in voga atunci  care priveau normele traditionale ale casniciei ca “invechite”. Cei doi devenisera “parteneri” de viata, asa cum fusesera invatati pe bancile universitatii la cursurile moderne de sociologie si antropologie. Erau “egali”, lipsiti de “prejudecati” si viata era minutata. Viitorul sot era “perfect” si facea pe linga casa si in bucatarie mai multa treaba decit generatia de barbati de dinaintea lui. Susan era fericita. Avea un “partener” de viata perfect. 

Ceva insa a intervenit – adulterul, un virus cu care nici familia nici casatoria “moderna” nu se pot obisnui. Cum de au ajuns aici? Susan pune punctul pe “I”. Barbatii moderni sunt crescuti si invatati ca dragostea in relatii e secundara relatiilor sexuale. De aceea sunt in cautare de satisfactie sexuala iar infidelitatea si adulterul sunt consecinta acestei cautari. Infidelitatea si respingerea monogamiei devin cauzele tot mai des citate pentru divort. In timp, sotul Susanei si-a pierdut interesul in ea si a cautat sa-si satisfaca viata intima in alta parte. La rindul ei Susan si-a abandonat instinctele casnice, lasind pe altii sa spele rufele sau vasele, ori sa faca cumparaturi. Vreme de doi ani nu au mai dormit in aceasi camera, si au incetat sa mai vorbeasca. Comunicau doar cind copiii erau la masa, si doar de dragul lor, nu de dragul unuia fata de altul. Asa, durerea prin care Susan a trecut cind parintii ei au divortat a dat-o mai departe celor doi copii carora le-a dat viata. Asemenea unei boli ereditare. Concluzia lui Susan e zdrobitoare. In cuvintele proprii “I have yet to meet the divorced mother or father who feels like a good parent, who professes to being happy with how their children are now being raised. Many of us have ended up inflicting pain on our children, which we did everything to avoid.” (“Inca nu am intilnit o mama sau un tata divortat care sa se simta ca fiind un parinte bun, sau sa spuna ca sunt multumiti de cresterea copiilor lor. Multi dintre noi am ajuns sa cauzam durere in copiii nostri, un lucru care ne-am spus ca nu-l vom face nici o data.”) 

Părintele Arsenie Boca: Dumnezeu se roagă

„Aşadar, ca să ne mântuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vremelnică. Trebuie, adică, să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate în noi viaţa dumnezeiască. Iar, pe de altă parte, precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu. Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe împărat îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Împărăţiei. N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Actiune penala impotriva demolatorilor fostei reşedinţe a prinţului Zizi Cantacuzino-Grănicerul, din str. Gutenberg nr. 3

Comunicat de presă

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii” salută decizia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5, de începere a urmăririi penale împotriva demolatorului fostei reşedinţe a prinţului Zizi Cantacuzino-Grănicerul, din str. Gutenberg nr. 3, acesta fiind primul caz de urmărire penală pentru demolarea unei clădiri de patrimoniu de care avem cunoştinţă.
La interpelarea făcută de Asociaţia Salvaţi Bucureştiul, Poliţia a adus la cunoştinţa acestui ONG demararea acţiunii penale ca urmare a reclamaţiilor depuse de acest ONG, împreună cu Asociaţia pentru Memorie Identitară Carpaţii.
Reamintim că, în vara anului 2010, în câteva sfârşituri de săptămână, după îndelungi hărţuieli de stradă cu militanţii Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii” şi după mai multe intervenţii ale Poliţiei, o echipă condusă de numitul Marin Paul, reprezentant al firmei SC Dublu N Don Antonio Impex SRL, a demolat clădirea din str. Gutenberg nr. 3, aflată într-o zonă protejată şi în zona de protecţie a unui monument istoric de valoare naţională, în condiţiile în care Inspectoratul de Stat în Construcţii dispusese oprirea lucrărilor.
În ciuda numeroaselor solicitări ale Asociaţiilor Pro Do Mo, Carpaţii şi Salvaţi Bucureştiul, nici Poliţia, nici Ministerul Culturii şi nici Inspectoratul de Stat în Construcţii, nu au intervenit eficient pentru stoparea fizică a demolărilor, mărginindu-se să dispună în abstract oprirea lucrărilor. Fiecare din instituţii a profitat de vidul legislativ în aceasta chestiune, constituind un  lanţ al complicităţilor care a favorizat mafia imobiliară interesată de demolarea clădirii.
Asociaţia Carpaţii îşi exprimă speranţa că ancheta în cazul Gutenberg 3 nu se va opri doar la aceşti demolatori, care au fost doar o rotiţă în angrenajul mai amplu al complicităţilor ce au dus la distrugerea clădirii istorice.
Este necesară extinderea anchetelor şi sancţiunilor la nivelul tuturor factorilor responsabili din instituţiile statului.
Un exemplu este Ministerul Culturii, care nici până azi nu a oferit un răspuns solicitării noastre de demitere şi sancţionare a Directorului Nicolae Stan, de la Direcţia de Cultură Bucureşti, responsabil pentru blocarea procedurii de clasare a imobilului, precum şi pentru imixtiunea la acest nivel a unor factori politico-ideologici, care au justificat refuzul acordării statutului de monument prin faptul că acea clădire funcţionase un timp ca sediu al Mişcării Legionare, al cărui adept fusese prinţul Cantacuzino. Aceste imixtiuni inacceptabile au constituit motivul declarat al demisiei din Comisia Zonală a Monumentelor Istorice Bucureşti, a  reputatului specialist Adrian Crăciunescu, autorul studiului istorico-arhitectural necesar clasării imobilului.
De asemenea, vor trebui investigate inconsecvenţele Inspectoratului de Stat în Construcţii, care prin inspectoarea Carmen Ionescu, a avizat reînceperea lucrărilor de demolare, pentru ca, în 24 de ore, la presiunea ONG-urilor, să revină asupra acestei nefaste decizii ce a dat timp demolatorilor să avanseze în opera lor distructivă.

Florin Dobrescu

Preşedintele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii”

Clanurile ţigăneşti – tumoarea neoperată a României

Teoriile ONG-iste despre bieţii ţigani discriminaţi şi lipsiţi de şanse, obligaţi să comită infracţiuni de majoritatea haină la suflet, tocmai au primit o lovitură cruntă (a câta oare?) la contactul cu realitatea: baschetbalistul american Chauncey Hardy, care evolua pentru echipa CSS Giurgiu, a fost asasinat de un membru al clanului ţigănesc “Butoane”.  Crima, parcă trasă la indigo după cazul handbalistului român Marian Cozma, s-a produs într-un club din Giurgiu şi a adus în prim plan situaşia explozivă din oraşul de pe Dunăre, unde câteva clanuri ţigăneşti terorizează de ani buni localitatea.  Se vor găsi desigur destui tembeli care să spună că o crimă dintr-un bar n-ar trebui să capete conotaţii etnice, că asasinul George Ionuţ Tănăsoaia, pe care până şi maică-sa îl ştie nu ca George ci ca Gypsy Gypsanu, probabil că doar l-a împins niţel pe baschetbalistul american.  Realitatea giurgiuveană este însă că de ani buni nu mai poţi ţine în oraş un magazin fără să plăteşti taxă de protecţie către unul dintre clanurile ţigăneşti care şi-au împărţit oraşul, că în martie 2010 clanurile “Butoane” şi “File” au purtat lupte de stradă pentru împărţirea zonelor de influenţă şi că asasinatul din clubul Emotione (unicul din oraş) este rezultatul direct al acestui climat.
  Suntem doar la un pas de transformarea întregii Românii într-un imens Giurgiu, în care poţi plăti cu viaţa dorinţa de a sărbători cu coechipierii o victorie, dacă unui ţigan nenorocit i se pune pata pe tine. Şi asta numai din cauza complicităţii autorităţilor cu mafia ţigănească, a imbecilităţii politicienilor români şi a crasei indolenţe a majorităţii populaţiei. Clanurile ţigăneşti pot transforma viaţa oricui într-un coşmar, nimeni nu se poate lua individual de piept cu ele. Avem de-a face cu un cancer care, dacă nu este operat cât mai urgent, va duce întreaga ţară într-o metastază de care nu vom mai putea scăpa decât prin emigrare.
 Iar operaţia trebuie făcută nu haotic, cu furci, topoare şi sticle cu benzină de către populaţia indignată, ca în Bulgaria, ci metodic, cu precizie chirurgicală, de către serviciile secrete, poliţie şi jandarmerie. În primul rând pentru că singurul rezultat care se obţine prin izbucnirile populare este că nişte baragladine interlope ajung să se victimizeze în faţa întregii Europe, să urle “pogrom mânca-ţi-aş” şi să zbiere cât de persecutate sunt în faţa camerelor de luat vederi, deşi locul lor ar fi la ocnă. În al doilea rând, pentru că nu suntem animale, nu putem nici ucide şi nici închide în lagăre o întreagă populaţie, iar soluţia trebuie să fie în concordanţă cu legile ţării.
 Problema este că, în momentul de faţă, legile nu se mai aplică în nici un fel când vine vorba despre clanurile ţigăneşti. Aici trebuie să intervină populaţia, punând presiune pe clasa politică şi alegând acei conducători capabili să extirpe tumoarea acestor clanuri din trupul României.  Lucrurile nu sunt simple, pentru că în 21 de ani de proxenetism, trafic de droguri, furturi şi tâlhării, aceste clanuri au acumulat averi colosale, pe care le folosesc, la nevoie, pentru a plăti avocaţi buni, a mitui judecători şi procurori şi a ieşi basma curată din orice situaţie.  Pe de altă parte însă, o mare parte a activităţii infracţionale a acestor clanuri este atât de primitivă şi de violentă, încât ar fi extrem de uşor ca majoritatea membrilor lor să înfunde puşcăria, dacă autorităţile şi-ar face corect şi eficient datoria.
 Nu ne trebuie decât voinţa politică de a face curăţenie. Şi e clar că aceasta n-o să vină de la fratele naşului infractorului ţigan Bercea Mondial. Rămâne de văzut daca o putem găsi de cealaltă partea baricadei, sau dacă, nu cumva, ne trebuie o alternativă de dreapta la acutalul binom PDL-USL. Şi cred că ar trebui să ne dumirim repede, până nu e prea târziu…

Sursa: Adrian Niculae – 100% jurnalism

Academician Alexandru Surdu: Prima şcoală românească

 

Într-o societate umană, oricât de primitivă, de oameni normali, fireşte, cel puţin până în zilele noastre, educaţia joacă un rol esenţial, de supravieţuire. Etologii susţin că, într-un fel sau altul, până şi animalele se ocupă de „educaţia” progeniturilor, le învaţă să cânte, dacă sunt păsărele, sau să vâneze, dacă sunt feline. Educaţia este o necesitate, dar, la oameni, este şi o datorie. În situaţii speciale, de calamităţi, de exemplu, sau de războaie, când se întâmplă sau se urmăreşte distrugerea unor comunităţi umane, este suficientă perturbarea instituţiilor educaţionale, care s-au format cu timpul, uneori după multe secole sau chiar după milenii, şi cu multe sacrificii. Şi s-au ridicat aşa cum le ştim, mai bune sau mai rele, pe măsura celor care le-au făcut, după simţămintele, după gândurile şi credinţele lor. La noi, cum obişnuia filosoful Constantin Noica să le zică, după sufletul sau duhul românesc.

Dacă ne întoarcem în istorie, locuitorii acestor teritorii au fost cândva purtătorii unei culturi elevate faţă de toţi europenii. Civilizaţia miceniană a fost edificată de către populaţii traco-gete coborâte din Nordul Dunării şi înarmate cu celebrele rapiere de tip Boiu, fabricate în Transilvania şi cunoscute până în ţările nordice (Vide: J. Werner, Mykenae-Siebenbürgen-Skandinavien, Firenze, 1952). Ele aveau pe mânere însemnul spiralei, marca faurilor daci, care se închinau la zeitatea Ignis, a focului şi a soarelui dogoritor.

Istoricii moderni vorbesc despre „ignotehnică”, tehnica focului, a cărei cunoaştere garantează posibilitatea prelucrării metalelor. Dar se ştie că pentru aceasta existau şcoli speciale, secrete, din Antichitate şi până în Evul Mediu. Au fost şi la noi, până în preajma războaielor daco-romane. Dacii aveau arme diferite de cele romane şi chiar superioare acestora. N-au fost înfrânţi printr-o tehnică armată mai bună, ci, se ştie, prin numărul imens de ostaşi de care au dispus romanii, şi prin trădarea, firească de altfel, a celor pe care i-au considerat aliaţi.

Scopul adevărat al invaziei romane s-a dovedit ocuparea regiunilor mineraliere ale dacilor, uciderea sau expedierea, ca sclavi, a supravieţuitorilor specializaţi în ignotehnică şi înlocuirea lor cu mineri şi fauri aduşi din Illiria, pe care, înaintea retragerii aureliene, i-au dus la Roma, după ce au distrus toate instalaţiile şi au blocat galeriile, despre care, după două secole de ocupaţie, nu mai ştia nimeni nimic.

Cum se făcea educaţia grupurilor de adolescenţi şi tineri specializaţi în ignotehnică o aflăm din vechile relatări greceşti despre telchini şi despre cabiri, care erau de origine tracică. Aceştia erau selectaţi şi instruiţi în case speciale ale bărbaţilor (andreion), cunoscute fiind probele la care erau supuşi, ca şi anumite ritualuri de iniţiere, uneori festive. Cabirii erau reprezentaţi pe monumente ca purtători de ciocane (însemne ale faurilor). Practică menţinută uneori şi la jocurile noastre de căluşari.

Ritualurile de iniţiere şi de trecere de la adolescenţă la tinereţe, numită „junie”, se păstrează însă până în zilele noastre, mai ales în Sud-Estul Transilvaniei, la populaţiile care practicau şi păstoritul transhumant (mocanii din Ţara Bârsei, Covasna şi Ţara Făgăraşului, precum şi ţuţuienii din zona Sibiului).

La 12 ani, băieţii erau izolaţi de comunitate şi trăiau la stână, fiind instruiţi în meseria păstoritului. Abia în preajma vârstei de 20 de ani treceau în clasa sau grupa de vârstă a junilor, adică a tinerilor sau a feciorilor de însurat, şi se întorceau în comunitate. Ceva asemănător se petrecea şi cu băieţii pregătiţi (iniţiaţi) pentru alte îndeletniciri: cărăuşii, care îşi aveau locurile în afara comunităţii, unde ţineau carele, caii şi mărfurile pe care urmau să le transporte; surducanii (tăietori de lemne), care aveau cabane pe văile împădurite (surduci) şi stive de lemne pe care le păzeau ş.a.m.d.

Junii, spre deosebire de adolescenţi, aveau atribuţii social-organizatorice, matrimoniale şi festivale: păzeau comunitatea, judecau abaterile, organizau petrecerile, nunţile, jocurile, în special scoaterea fetelor la joc şi marile sărbători. Toate aceste atribuţii erau învăţate în casa junilor sau gazda junilor; cei nou aleşi învăţau de la cei care juneau din anii trecuţi.

Kirill si “Biserica” KGB ataca Ortodoxia Romana inventand “Soborul Sfintilor Moldoveni”

 

Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove a acordat un interviu sitului Pravoslavie.ru în care a vorbit despre paşii intreprinşi de Biserica Ortodoxă din Moldova în vederea păstrării unităţii spirituale dintre poporul rus şi cel moldovenesc, etc.

În luna mai s-au împlinit 35 de ani de la hirotonia Dumneavoastră întru iereu. Ce V-a determinat să alegeţi această cale a vieţii? Unde aţi slujit la început?
Îi sunt recunoscător din toată inima Preafericitului Patriarh Kiril al Moscovei şi al Întregii Rusii pentru felicitările Sanctităţii Sale în această zi memorabilă şi însemnată pentru mine. (…)
Va fi fixată o dată în calendar în care va fi serbat Soborul Tuturor Sfinţilor modoveni, aşa cum a procedat Biserica Ortodoxă din Belorusia care a fixat o zi de prăznuire a Soborului Tuturor Sfinţilor din Belorusia?
Sărbătoarea Soborului Tuturor Sfinţilor Moldoveni există deja, dar nu ştim de ce ea până în prezent nu a fost încă inclusă în calendarul bisericesc universal. Încă din anul 2004 m-am adresat Preafericitului Patriarh Alexei cu rugămintea de a binecuvânta serbarea Soborului Sfinţilor Moldoveni  în data de 1/14 octombrie. Tot în această zi Biserica prăznuieşte acoperământul Maicii Domnului, şi de asemenea şi “Icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Hîrbovăţ” — este cea mai importantă sfinţenie a Moldovei Ortodoxe. Preafericitul Patriarh a semnat această cerere. (…)
Poporul moldovenesc este un popor muncitor – vorbesc acum despre toţi locuitorii Moldovei, aceştia sunt şi moldoveni, şi români şi bulgari. În ultimul timp foarte mulţi dintre concetăţenii noştri lucrează peste hotare, în primul rând în Italia, pentru că limbele italiană şi moldovenească se aseamănă — în general după două luni de lucru moldovenii vorbesc deja în italiana. Ei muncesc şi în Grecia, în Portugalia, în Franţa şi în Spania… Şi, desigur, merg şi în Rusia.
Din păcate, criza economică modială a avut un efect extrem de negativ asupra economiei republicii Moldova. La aceasta cu părere de rău s-a mai adăugat şi faptul că între Moldova şi Rusia s-au format nişte relaţii nu prea prietenoase, în care sunt implicaţi cîţiva activanţi politici. Desigur, ne rugăm ca Domnul să-i înţelepţească pe aceşti oameni, pentru ca ei să înţeleagă cît este de important să păstrezi buna înţelegere cu vecinii, în cazul acesta, buna înţelegere dintre ţările noastre – dintre republica Moldova şi Rusia pentru binele ambelor popoare – popoare ortodoxe.
Cu Mitropolitul Vladimir a discutat Olga Kirianova

Sursa: http://www.patriarchia.ru, via Ziaristi Online

NOTA Ziaristi Online: No comment

Fetiş de bezbojnici: zugrăvirea Muzeului Antipa. Ateismul lui Cristian Tudor Popescu

Una din primele mele amintiri este legată de “Animale de pe continente”. Un pachet de cărţi de joc cu imagini ale animalelor din întreaga lume şi cu scurte explicaţii despre modul lor de viaţă şi locul unde trăiesc. Nu ştiam să citesc când am primit aceste cărţi de joc şi stresam pe toată lumea să îmi citească fiecare carte pe rând. Apoi a venit un cadou extraordinar din partea părinţilor mei: un imens atlas zoologic, cu mult mai multe animale decât cele din pachetul de cărţi. Practic la orele de biologie din şcoala generală am avut foarte puţin de învăţat.
Premiul cel mare a venit când eram prin clasa a II a: mătuşa mea m-a dus la muzeul Antipa din Bucureşti. De prin 1985 până în ziua de azi am fost de nenumărate ori la Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa, pe numele lui oficial. Din 1985 până în 2009 (adică vreme de 24 de ani) nu am văzut nici o schimbare la acest muzeu. Devenise plictisitor pentru mine, ştiam fiecare exponat şi în ce poziţie se află. Marea zăpăceală mediatică despre muzeul Antipa m-a mânat şi pe mine acolo. Laudele au curs tone prin media despre cât de minunat este noul muzeu Antipa. Minciuni. Sunt exact aceleaşi exponate, în aceleaşi poziţii ca acum 26 de ani. Ce s-a făcut din 2009 până în 2011 a fost să se zugrăvească muzeul, să se monteze câteva reflectoare şi vitrine noi. Leul e din ce în ce mai răpănos, din cămilă ies paiele. Nimic nou pentru mine. Poate ar fi trebuit să ţin un jurnal al vizitelor la muzeul Antipa şi să notez degradarea exponatelor. Mult lăudata refacere a muzeului Antipa nu este altceva decât o simplă zugrăveală.
Dar această zugrăveală i-a încântat pe bezbojnici. De exemplu pe Cristian Tudor Popescu care se înghesuie să o laude doar ca să trântească următorul paragraf:

Din această minunată poveste a vieţii pe Pământ lipseşte cineva: Cel de Sus. Nu vedem niciun oscior din El, nici pe pământ, nici în aer, nici în apă, nici măcar o poză. Şi singura concluzie pe care o poate trage un adolescent raţional după ce adună în minte viziunea evoluţiei aşa cum a gândit-o savantul român Grigore Antipa e că viul nu are nevoie de Dumnezeu ca să fie.

Măcar de ar fi priceput ceva din muzeul Antipa tovarăşul Cristian Tudor Popescu. Ceea ce el numeşte “trei schelete umanoide” care până acum doi ani împodobeau intrarea în muzeul Antipa sunt de fapt trei schelete de gorile. Ce nu înţeleg bezbojnicii este că ştiinţa nu are nici o legătură cu credinţa. Sau poate înţeleg, dar întreţinerea confuziei le place.

Sursa: Blogul lui George Damian