Ion Mota: La icoana

De la icoana si altar am pornit, apoi am ratacit o bucata de vreme purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toata curatenia impulsurilor noastre (ramasa interioara, nu impusa valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, razletiti, sfartecati, ne strangem la adapost, la singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Isus, in pragul orbitoarei straluciri a cerului - la icoana...

Noi nu facem, si n-am facut o singura zi in viata noastra politica - Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte. In focul ei ne consumam, si in intregime stapaniti de ea, o slujim pana la ultima putere. Pentru noi nu exista infrangere si dezarmare, caci forta ale carei unelte vrem noi sa fim, e etern invincibila.

Nu putem discuta deocamdata in amanunte cauzele prabusirii sistemului de pana acum. Sa fie spus doar atat, in aceste clipe de zamislire noua, sa fie spus clar si hotarat, spre a imprima caracterele noului sistem nascand: lumina din lumina!

Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e instapanirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. In aceasta consta mantuirea, cu scaparea de jidani si de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului in via dumnezeiasca azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni, nu se poate face decat prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute.
De pregatirea si cultivarea acestei esente am cautat noi a ne ingriji inca de mult, de cand prevedeam ceasul deziluziei amare. (Vom dovedi la timp ca am prevazut acest ceas). Si am ajuns la crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi intrebuintata la operatia de regenerare, decat in mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decat la izvorul ei: la picioarele Mantuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scanteie mantuitoare, vrem cale izbavitoare ... „Eu sunt calea, adevarul si viata”, e sentinta neclintita a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat, dar piedici si rataciri ni s-au ridicat in cale, si actiunea noastra a tanjit. Vrem sa trecem peste piedici! Am si trecut... A fost o zi dureroasa pentru noi ziua aceea de lepadare si indepartare a piedicilor, caci ne erau crescute in suflet, ba chiar le iubeam. Dar am invins durerea, am ridicat fruntea si am calcat asupra lor. Acum, in pustiu, suntem iarasi liberi, in fata viitorului. Cadrele pe care ni le alcatuim de asta data, trebuie sa cuprinda, si vor cuprinde, numai crezul, dorinta si actiunea salvatoare, ferite de tot ce e umbra si intuneric.

Vrem sa construim deci (si, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina, care va actiona, adica va lumina si deci va mantui. Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mantuirii dorite, ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cautam asadar in alta parte decat in singurul loc unde se afla: la Dumnezeu.

Deci: la Icoana!

Aceasta casuta e, natural, un sistem. El exista, de-acum. Si orice sistem viu e miscat de o forta. In sistemul societatilor omenesti, forta nu se capteaza decat prin organizare. Asadar sistemul nostru trebuie sa aiba o organizatie, si o are. Organizatia insa, nu se poate naste si dezvolta sanatos, fara randuiala, ierarhie si mai ales fara un Conducator.

De aceea organizatia noastra are un sef, neales de nimeni, ci consimtit de cei ce, atrasi de o forta tainica, au venit sa constituie, sub conducerea unui sef, celulele ordonate si disciplinate ale organizatiei. Acest sef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu.

Sistemul nostru, aceasta casuta cu randuiala si conducerea ei, strans unit in jurul stalpului credintei in Dumnezeu (singurul ei stalp de sprijin), isi incepe, in fata lumii, munca, stradania, de care ne e legata singura nadejde de mantuire.

Avem credinta ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinta este asigurata. Neamul va fi servit, mantuit, deoarece nu intelegem sa ne mai departam nici o clipa de la Icoana si de la porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea, care este neinvinsa.

Celor destul de tari la suflet pentru a ne intelege, a ne aproba si insoti de pe-acum, le trimitem chemarea noastra: la Icoana!

Ceilalti, cei multi, vor veni mai tarziu, dar vor veni sigur.


Ion Mota
"Pamantul Stramosesc", anul I. No. 1 (1 August 1927)

85 de ani de la infiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail. Noi Documente Inedite din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu – Vol VI. Profesorul Gh Buzatu despre Barbaria Anti-Legionara

DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

-VI -

EDITATE

DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

  

ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU 

 

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

 Avertisment

Volumul VI din Documente … se menţine în limitele problemelor şi perioadei anilor ´20 – ´40 –, fiind evident „preferate” anchetele şi procesele antilegionare, mai cu seamă cele legate de implicarea/condamnarea lui C. Z. Codreanu. Din nou revine în atenţie „procesul” din 1938 – martorii propuşi de acuzare sau de acuzat, şedinţe ale Tribunalului Militar al Corpului II Armată, declaraţii, acţiunea din 1940 a Comisiei Curţii de Casaţie pentru revizuirea proceselor politice (legionare), diverse demersuri în context, inclusiv ale lui Ion Antonescu etc. Mai mult decât în volumele precedente, editorii, în afară de privilegiul de-a beneficia de documente inedite, se confruntă cu problema editării/reeditării aceloraşi probe întâlnite în mai multe dosare. Cu toate acestea, se înţelege, pentru a exclude riscul, şi eroarea, de-a face vreo „selecţie” riscantă, am preferat să păstrăm – graţie sprijinului generos al Editurii Tipo Moldova şi personal al Domnului Director Aurel Ştefanachi – integritatea fondului investigat şi publicat. Ceea ce înseamnă că excludem anticipat bănuielile de subiectivism în privinţa  reţinerii şi clasării documentelor, chiar dacă acestea au fost operate, la timpul cuvenit, de jurişti, poliţişti sau arhivişti, iar nicidecum de istorici.

A investigat, a înţeles, a prevăzut şi a descris totul. Acesta a fost savantul român George Manu (1903-1961; foto dr) – doctor în fizică al Universităţii din Paris şi colaborator al celebrului Laborator Curie tot din Capitala Franţei, apoi profesor la Universitatea din Bucureşti, sub comunişti urmărit, arestat, judecat şi condamnat pentru activitate legionară, acţiuni subversive şi antistatale, decedat la Aiud – care a elaborat în plin proces de sovietizare a Europei Est-Centrale (1944-1947) amplul şi temeinicul studiu În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie rusească, consacrat situaţiei ţării chiar în acei ani. Studiul, destinat cu preferinţă misiunilor SUA şi Marii Britanii la Bucureşti, editat exemplar în ultimii ani[1], a relevat pericolul, grozăviile şi consecinţele nefaste ale dominaţiei Kremlinului Roşu asupra bătrânului continent, inclusiv România, după 1944.
Ceea ce liderii politici români anticipaseră deja. Şi ceea ce, în esenţă, a constituit cauza fundamentală a războiului României de partea Germaniei şi a aliaţilor ei împotriva URSS şi a restului Naţiunilor Unite începând de la 22 iunie 1941. „În iunie 1941 – a consemnat George Manu –, Germania intră în război cu Rusia. Fiecare bun român găsi natural ca în acest moment România să profite de această ocazie pentru a-şi relua Basarabia şi Bucovina de Nord, smulse cu forţa de către ruşi în anul precedent, cu atât mai mult cu cât ruşii instauraseră în aceste provincii un regim de teroare şi, la cel mai mic gest de opoziţie, deportau în interiorul Rusiei o sumă de români autohtoni […] Oricine în România s-ar fi opus reluării Basarabiei şi Bucovinei, deci şi salvării românilor de acolo, ar fi fost considerat trădător al neamului său. Dacă se consideră fără părtinire, trebuie să admitem că punctul de vedere român era singurul care putea să fie luat în considerare şi că din acelaşi punct de vedere nici o altă atitudine nu ar fi putut fi posibilă”[2].
Dintr-o asemenea perspectivă, data de 26 ianuarie 1943, de exemplu, a fost, în multe privinţe, marcantă, întrucât atunci ziaristul italian Lamberti Sorrentino, de la „Il Tempo”, a fost primit în audienţă de Mareşalul Ion Antonescu pentru a discuta chestiunile curente. Era la sfârşitul unei zile intense de lucru, în mod precis la orele 20,30, căci momentul a fost consemnat în Jurnalul lui Antonescu[3], iar Conducătorul Statului Român era absorbit de evenimentele din zona Stalingradului, unde trupele germane şi române erau, după încercuirea reuşită de forţele lui I. V. Stalin la 19-20 noiembrie 1942, în preajma capitulării de la 1-2 februarie 1943[4]. Fapt care s-a dovedit cu consecinţe multiple, decisive pentru desfăşurarea în ansamblu a Războiului din Est (1941-1945) şi, nu mai puţin, corelat cu eşecurile trupelor Axei la Midway şi El Alamein, pentru derularea celui de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul s-a întâlnit totuşi cu Sorrentino, trimisul unui cotidian „amic”, Italia fiind deopotrivă şi România aliate Germaniei în Axă, iar dialogul, redat cu exactitate şi mult talent reportericesc, s-a dovedit deosebit de semnificativ. Şi aceasta pentru că şi unul, şi altul au fost  de o sinceritate tulburătoare, iar mărturiile lor s-au păstrat pentru Istorie.
Potrivit relatării lui Sorrentino[5], acesta, pentru început, şi-a expus poziţia faţă de evoluţiile ostilităţilor. La un moment dat, surprins direct de Mareşal dacă “nu mai crede în victorie”, italianul a mărturisit fără reţinere: “Nu numai că nu cred, dar nici măcar n-o doresc. Chiar dacă vom avea nenorocul să învingem, noi, italienii, voi, românii, şi ungurii, deşi  aliaţi şi vărsând fluvii de sânge pentru războiul lor [al nemţilor], vom deveni complicii unor crime oribile, săvârşite împotriva unor popoare întregi. Ministrul nostru de la Budapesta, Filippo  Anfuso, care îi cunoaşte, îi admiră şi îi detestă  ca puţini alţii, spune că un lucru au reuşit să inventeze germanii, feudalismul la care Hitler vrea să supună popoarele pentru o mie de ani; cu principiile lor în frunte, noi să fim aliaţi vasali şi vasali de vasali, iar inamicii iobagi”. Cu rugămintea adresată interlocutorului său de a-l aresta ca un „defetist incurabil”, italianul a dezvoltat netulburat: „Domnule Mareşal, nu m-am simţit niciodată cu picioarele mai pe pământ decât azi. Am întâlnit  ofiţeri germani, tineri şi culţi, care doresc să piardă războiul, deoarece sunt şi se simt fii ai Germaniei lui Goethe, străini de cea a lui Hitler …”
O astfel introducere i-a fost suficientă lui Antonescu pentru a-i expune lui Sorrentino situaţia, motivele şi perspectivele războiului României alături de Axă împotriva URSS, a celorlalte Mari Puteri Aliate – SUA, Marea Britanie, Franţa ş.a. A fost o expunere deschisă, completă şi excelent argumentată, după cum desprindem din reportajul păstrat, publicat prin anii ´70. Dar, mai întâi, de ce continua România războiul? „ … Deoarece – a pledat Mareşalul – mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba”. La întrebarea directă a italianului: „comunismul nu vă preocupă”?,  răspunsul veni cu promptitudine: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă  acolo numai traversând sau înghiţind România …” În aşa fel că, în ciuda pierderilor de pe front în 1941-1942, România trebuia să continue lupta în Est, şi aceasta pentru că “eu – a argumentat Mareşalul – nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează  în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi  arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor. Până acum, asta ne-a costat 80 000 de morţi şi 200 000 de răniţi, inclusiv prizonierii şi dispăruţii am pierdut o jumătate  de milion de oameni”.
Sacrificiul era imens, dar se salva, era credinţa vorbitorului, „tot ce se poate salva din România de mâine […] Am informaţii secrete – a continuat Mareşalul – despre comuniştii români emigraţi la şcoala de la Moscova. Sunt subjugaţi de o nebună, Ana Pauker, care şi-a vândut sufletul lui Stalin şi le impune compatrioţilor să vorbească ruseşte, chiar şi între ei, susţinând că limba română e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea sublimă a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei emigranţi îndoctrinaţi şi fanatici îşi vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult,  rusificarea României …” Situaţie în care – a anticipat Conducătorul – tot nu-şi pierdea ultima speranţă, de vreme ce „amintirea părinţilor morţi acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei şi comunişti, să se păstreze români şi să vorbească româneşte şi să rămână, cu fruntea sus, descendenţi ai coloniştilor lui Traian: latini, nu slavi”. Ceea ce, a recunoscut Antonescu finalmente, constituia … „secretul meu”!
A fost un „secret” care, spre nenorocirea întregii Românii şi a poporului român, dar nu numai atât, a devenit o cruntă realitate la nici doi ani după aceea, mai precis în urma şi drept consecinţă nemijlocită a „cotiturii istorice” de la 23 august 1944, care a coincis cu răsturnarea regimului antonescian şi trecerea de partea Aliaţilor a României, cu ocuparea ei de către forţele Armatei Roşii şi debutul regimului de stat ocupat de către URSS (1944-1958)[6], sub protecţia Kremlinului realizându-se în consecinţă, într-o primă fază (1944-1945), asaltul comuniştilor la putere şi apoi, după consolidarea lor în 1946-1947, instituirea „erei  socialiste” pentru următoarele decenii[7]. Derulările survenite au coincis celor mai sumbre preziceri ale Mareşalului din 26 ianuarie 1943, în prima ordine în ceea ce privea importul de la Moscova şi impunerea, de către comuniştii pregătiţi şi manevraţi de Kremlin, a acelor „riguroase sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României”.
Nu este cazul, desigur, să intrăm în detalii, mai ales că s-au valorificat solide contribuţii consacrate epocii comuniste, că relativ la esenţa, formele de manifestare, exercitarea şi consecinţele represiunii, la amploarea teroarei politice s-a publicat o bogată literatură incluzând sinteze şi monografii, volume de documente şi memorii, diverse studii şi bibliografii[8], iar Internetul găzduieşte o multitudine de mărturii de cel mai mare interes în acest domeniu.

Fapt cu totul semnificativ, în tot cursul „erei” comuniste, principalele obiective şi victime ale teroarei politice le-au constituit Mişcarea Legionară, foştii colaboratori ori succesorii lui C. Z. Codreanu, deşi, activitatea acestora a fost interzisă, iar majoritatea lor copleşitoare au umplut lagărele şi închisorile, cel puţin până prin 1963-1964[9]. Potrivit datelor comunicate de istoricul Ilarion Ţiu [10], în 1968 cei mai mulţi dintre cetăţenii români cercetaţi de Securitate pentru „delicte politice”, mai precis 27% = 117 000 din peste 414 000 de persoane, erau … legionari. Tot pe atunci, în cursul anchetării „cazului” Lucreţiu Pătrăşcanu a fostului ministru al Internelor Al. Drăghici, în aprilie-iunie 1968, acesta din urmă a declarat în şedinţa din 20 mai 1968 a „Comisiei Centrale” a PCR cum că: „… Dacă a distrus cineva spinarea Gărzii de Fier, eu am făcut acest lucru. Organizaţiile ilegale care se creaseră peste tot au fost distruse, eu am făcut acest lucru. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacă nu luam măsuri, apoi gaia venea peste noi”[11]. Reuniunea următoare a „Comisiei Centrale”, din 3 iunie 1968, a surprins – potrivit stenogramei – o pagină antologică a dezbaterilor în momentul în care Gh. Stoica, membru al Comisiei, s-a adresat lui Al. Drăghici:

„Tov. Gh. Stoica: Dumneata ai spus că ai introdus legalitatea, partinitatea, omenia…
         Al. Drăghici: Nu omenia …
         Tov. Gh. Stoica: DA, NU OMENIA, BARBARIA AI INTRODUS-O … (subl. ns.)”[12].

În felul acesta, fără intenţie, delegatul PCR a dezvăluit, „captivat” de Al. Drăghici, unul din grozavele secrete ale bolşevicilor lui V. I. Lenin şi I. V. Stalin în acţiunile lor criminale pentru nimicirea opoziţiei după Revoluţia din Octombrie 1917 şi ale regimului de la Bucureşti pe care-l reprezenta – TEROAREA. Care, aşa după cum evenimentele au atestat, nu reprezenta culmea. De vreme ce comuniştii de la Bucureşti, mai originali şi mai decişi în lupta pentru a-şi exercita şi impune puterea deplină, lichidând în context Mişcarea Legionară, celelalte grupări politice, şi-au depăşit cât-de-acolo „dascălii” de la Kremlin, dovedind  inventivitate, pragmatism şi lipsă de orice scrupule ori morală, ei recurgând pur şi simplu la PLUS-TEROARE, altfel, mai pe româneşte spus, numaidecât:

BARBARIA!

Gh. Buzatu
Iaşi, 10 iunie 2012
Ziaristi Online /24 iunie 2012

 

Ultima scrisoare cunoscuta

PREDICĂ A PĂRINTELUI ILIE CLEOPA LA NASTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL. "Cel mai mare păcat care este astăzi în lume si cel mai cumplit, care va grăbi urgia lui Dumnezeu peste omenire, este uciderea de copii".

Iubiti credinciosi,

Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.

Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.

Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.

Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?

Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: "Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!" Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.

Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?

Pe acest dumnezeiesc prooroc, mai înainte l-a vestit Isaia, zicând: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea fetei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Si iarăsi: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiti calea Domnului, drepte faceti cărările Lui.

Dar de ce l-a numit înger? Pentru că viata lui s-a asemănat foarte mult îngerilor celor fără de trup. Nu era la Ioan avere, nu era lux, nu erau mâncări alese; nu era la Ioan viată împătimită către trup, ci cu totul dezlegat de trup trăia pe pământ, ca un înger. Se hrănea cu acride si miere sălbatică.

Ioan mânca muguri de copaci si miere sălbatică care o fac viespile si albinele sălbatice prin niste stânci si este foarte amară. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era îmbrăcat cu o piele de cămilă si încins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, când a fost trimis la vre-mea propovăduirii, si a început să strige: Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!

Iată, ce este mai mare în lume! Nu dregătoria. Nu bogătia. Nu cinstea de la oameni. Ci fapta cea bună; virtutea este mai slăvită si în cer si pe pământ, si de Dumnezeu si de oameni.

Auzind oamenii din Iudeea si din Samaria si din tot Ierusalimul, că a iesit un prooroc pe prundu-rile Iordanului si predică apropierea Împărătiei Cerului, mergeau la el si erau botezati de Ioan în Iordan. Pielea cea de cămilă a lui Ioan cu care era îmbrăcat, cureaua cea de pe mijlocul său, viata lui îngerească si sfântă, lepădarea lui de toate ale veacului de acum, au atras toată Palestina la el.

Veneau la Ioan cei ce dormeau pe paturi împodobite cu nestemate, cu fildes de elefant; cei învătati să doarmă pe saltele si pe cearsafuri, până si cei cu coroana pe cap, că si Irod a venit, atunci când Ioan l-a mustrat în fata poporului, zicând: Nu se cade, o, Iroade, să trăiesti cu cumnată-ta, cu femeia fratelui tău.

Veneau pe prundurile Iordanului si dormeau pe nisip noaptea, ca să asculte de dimineată până seara pe acest om mai presus de om, pe acest înger în trup, care s-a lepădat cu totul de ale veacului de acum si venise ca un înger al Domnului să vestească venirea lui Hristos pe pământ.

Deci Ioan a fost cel mai mare om născut din femeie, înger cu trup si Înaintemergător. El s-a învrednicit să se atingă cu mâna sa cea dreaptă de crestetul Stăpânului Hristos. Am văzut mâna lui în Sfântul Munte al Atonului, la Mănăstirea Dionisiu, într-un toc de aur, dat de Neagoe Basarab al nostru în schimbul moastelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Este galbenă ca ceara.

La Bobotează, când se face aghiazmă, părintii de la Athos nu mai bagă Sfânta Cruce, ci iau mâna Sfântului Ioan si o bagă în vase cu apă de izvor, zicând: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…". Si dacă are să fie pace în Grecia si belsug, când o scoate din apă, mâna se deschide singură si iar se închide de trei ori, semn că Dumnezeu este cu aceas-tă mână care s-a atins de crestetul Său în Iordan.

Iubitilor mei frati, dacă trebuie să cinstim pe Maica Domnului, care-i mai presus si decât Ioan Botezătorul, că L-a născut pe Hristos cu trup, apoi al doilea după dânsa trebuie să-l cinstim pe Sfântul Ioan Botezătorul. Deci să nu fie casă de crestini unde să nu fie icoana Sfântului Ioan Botezătorul si unde să nu vă rugati acestui mare prooroc si înger în trup si înaintestătător al tuturor cetelor dreptilor, cum îl numeste Biserica.

Părintele Arsenie Boca despre post. TRUPUL - “VRĂJMAŞ MILOSTIV ŞI PRIETEN VICLEAN”

Când potrivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. In vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine-zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. “Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate”.

Aşa vine că fiecare ducem un ateu, necredincios, în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multa mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă – care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mântuirii.

CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI (pag. 21-22)

Din jurnalul Parintelui Liviu Branzas. Intalnirea cu Parintele Staniloae. Intre filosofie si teologie

Bucuresti, 26 ianuarie 1985

Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos. 26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa … De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.

Părintele Liviu Brânzaş: Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

Parintele Liviu Branzas despre cultura modernă ca operă a împrăştierii

Din punct de vedere creştin, toate valorile de existenţă se judecă raportate la mântuire. Nu există o autonomie estetică absolută. Trebuie arătat clar că arta şi cultura aşa cum sunt, ele nu ajută la mântuirea prin Hristos.
În acest act de clarificare trebuie stabilit ce este tendinţa inconştientă a omului lipsit de temei interior creştin şi ce este acţiune camuflată a unei conspiraţii anticreştine.
Toată cultura modernă este opera “împrăştierii”. Acum încep să înţeleg mai bine insistenţa Sfinţilor Părinţi asupra “împrăştierii”, adică a devierii în superficial şi neesenţial. În toate domeniile vieţii (religioase, sociale, etc.) există această tendinţă. Sunt rari oamenii profunzi, adică concentraţi în esenţial.
Pentru noi creştinii, esenţialul este Hristos şi mântuirea prin El.
(Dec. 1987)

Sursa:  Astradrom