Tarani,va asteapta ceva! O noua comunizare a satelor romanesti, spoliate prin taxe si impozite impuse de Uniunea Europeana?

Pana in anul 2020 circa un milion de fermieri vor trebui sa abandoneze agricultura de subzistenta, care va deveni din ce in ce mai nerentabila, acestia urmand sa se recalifice in meserii din sfera industriei, constructiilor si serviciilor.
Aceasta este concluzia studiului "Prioritizarea politicilor Uniunii Europene prin prisma avantajelor produse de acestea pentru Romania, in perspectiva participarii la negocierile desfasurate in cadrul procesului de revizuire a bugetului comunitar", realizat de CEROPE.

"Pentru ca acest lucru sa nu se faca cu dislocari mari de populatie, pe de o parte, si pentru a aduce satul romanesc mai aproape de conditiile secolului XXI, pe de alta parte, este necesara dotarea cu un minim de infrastructura a zonelor rurale fara de care activitatile non-agricole nu se pot dezvolta.

Dar, intrucat respectiva infrastructura este costisitoare (atat in faza de constructie, cat si in cea de mentenanta ulterioara), este important ca respectivele costuri sa fie asumate si acceptate de comunitatile respective, care sa fie dispuse sa plateasca taxe locale sporite", se arata in document.

Potrivit acestuia, din acest motiv este esential ca dotarea cu infrastructura pentru industrie, constructii si servicii sa inceapa in mediul rural cu acele comune care isi asuma respectivele costuri si nu cu cele stabilite prin algoritm politic.

"La inceput, rata de succes va fi modesta, poate sub 5% din totalul comunelor acceptand aceste costuri. Ulterior, pe masura ce ele isi vor dezvolta si activitati non-agricole, efectul de demonstratie va face ca si alte comune invecinate sa le urmeze exemplul. Astfel, spre sfarsitul acestui deceniu, ar fi posibil ca o buna parte din comunele romanesti sa cunoasca, in sfarsit, binefacerile civilizatiei", arata studiul citat.

Petre Tutea, românul

“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ce am facut, important este ca nu am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. ...Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XII-a după Rusalii (Despre desăvîrşirea creştină)

De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile tale tale şi le dă săracilor şi
vei avea comoară în cer. După aceea vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21)

Iubiţi credincioşi,

Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieţii veşnice. Pînă la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.
Mîntuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mîntuiască trebuie să săvîrşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfînt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mîntui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decît toată lumea".
Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.
Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.
Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tînărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).
Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigură mîntuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tînărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare cîţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atîta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Cîţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrîu?
Dar tînărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Pînă aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.
Şi iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tînărului care dorea desăvîrşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pămînteşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.
Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Cîţi oameni nu sînt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deşarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvîrşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Parintele Nicolae Steinhardt despre lepadarea de Hristos

- cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia, în duminica întâia după Pogorârea  Sfântului Duh (1987) -

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:


„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.

Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26:

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.

Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.
Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!
Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?

Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.

Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.

Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de  formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu  ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage  greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în  sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s  decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.



Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10):

„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”

Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.

Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.

Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!

Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?

A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg.

Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa.

Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura.

Cu vorba, cu gura. De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea?
Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare. „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă. Nu ajunge să crezi, cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă.

Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E  tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea!

Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.

Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară.
Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă,  participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă.

Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ.
Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.

„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi. În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea. Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.

E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…

Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini.

Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă. Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră.
Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.
Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Dar mai există o a treia ceată! E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!
(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe  delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră.

Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată. Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească. Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine. Să nu fie aşa!

Ceauşescu, la vânătoare de legionari

În activitatea sa în fruntea UTC, Nicolae Ceauşescu i-a „înfierat“ întruna pe legionari. Printre victimele sale s-a numărat tânărul călugăr Valeriu Anania, „triat“ şi trimis în lagăr la Târgu-Jiu. Imediat după 23 august 1944, comuniştii au primit sarcină de Partid să-i „demaşte“ pe membrii Mişcării legionare.

Tânărul Nicolae Ceauşescu a fost un adept exemplar al ideologiei marxist-leniniste, pe care a aplicat-o ad-literam. Cu toate că în perioada sa de glorie în fruntea statului s-a delimitat de multe teze sovietice, în anii '40 a fost un veritabil gardian al doctrinei şi al intereselor Moscovei în România. Astfel, a avut o atitudine deosebit de combativă faţă de legionari, pe care îi „zugrăvea" drept „uneltele hitlerismului". Pe de altă parte, în calitate de şef al UTC-ului, se confrunta cu o tradiţie de dreapta a tineretului, care aderase în perioada interbelică în număr mare la Mişcarea legionară.

Stalin şi Ceauşescu au ilustrat primul număr al ziarului „Scânteia Tineretului“, „organul“ Uniunii Tineretului Comunist


Ceauşescu a acţionat pentru „stârpirea" legionarismului din rândul tineretului în conformitate cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova între România şi Aliaţi, pe 12 septembrie 1944. La punctul 15, documentul prevedea: „Guvernul român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile prohitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermiţând în viitor existenţa unor organizaţii de acest fel". Ulterior au fost adoptate acte normative de aplicare a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. În special, legionarii erau ţintele acestei legislaţii, însă nu au fost singurii vizaţi.

„Prohitlerişti" au fost catalogaţi şi ofiţerii care au avut responsabilităţi de Frontul de Est. La fel şi funcţionarii din administraţia centrală şi locală a statului în anii războiului. Dintre aceştia, cei mai „vinovaţi" erau reprezentanţii statului care avuseseră funcţii de răspundere în Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria în timpul lui Antonescu. Comuniştii, dar şi partidele democratice au contribuit la „demascarea" categoriilor de persoane vizate de Convenţia de Armistiţiu, pentru a „demonstra" pretinsul „pericol fascist" care plana asupra ţării.
O descriere a fenomenului ne este oferită de memoriile fostului mitropolit al Clujului, Valeriu (Bartolomeu) Anania, el însuşi victimă a „trierilor" (Memorii, Editura Polirom, 2008). În perioada lui Antonescu, acesta fusese internat în lagărul de la Târgu-Jiu, fiind eliberat cu câteva luni înainte de 23 august 1944. Venirea „sovieticilor eliberatori" nu i-a adus nicidecum bucurie, ci teama de a nu fi arestat din nou.

Avea dosar „verde" la Siguranţă şi se aştepta la ce era mai rău. Iată cum a reacţionat el: „O veste zgomotoasă a zburat dinspre sat (era în domiciliu obligatoriu la Polovragi, jud. Gorj, n.r.) spre mănăstire în ziua aceea de 23 august 1944: Pace! S-a făcut pace! (...) Pentru mine, acel 23 august însemna o schimbare radicală şi, mai înainte de orice, înaintarea trupelor sovietice şi a controlului comunist asupra unui teritoriu pe care se afla un ins cu fişă de legionar e abia eliberat din lagăr şi - ceea ce era foarte important - cu domiciliu obligatoriu. (...) Simplu: m-am hotărât să fug peste graniţă. Nu aveam niciun plan, nicio legătură, nu ştiam unde am să ajung şi ce voi face, unde am să mă opresc şi cum o să-mi fie în viaţă. Mi-am pus într-o servietă un rând de schimburi, o cruce, Cartea de Rugăciuni, l-am îmbrăţişat pe stareţ şi am plecat într-o noapte, sub cer senin al acelui început de septembrie".

Ajuns la graniţa iugoslavă, Valeriu Anania s-a confruntat cu vigilenţa sporită a grănicerilor români. Înainte de război, dar şi în timpul conflagraţiei, legionarii trecuseră adesea în Occident prin „filiera sârbească". Însă acum, trupele sovietice patrulau prin zonă, iar autorităţile de frontieră nu doreau niciun fel de incident. Orice legionar găsit la graniţă era considerat spion sosit cu vreun mesaj pentru trupele germane. Aşa a păţit şi Anania, care a fost arestat şi întors din drum. S-a refugiat la mănăstirea Arnota, din judeţul Vâlcea.

În lagăr, la Târgu-Jiu

Comuniştii cucereau însă pas cu pas puterea şi preluau controlul asupra satelor. La mănăstire soseau funcţionari ai noii administraţii comunizate, în căutare de fugari. Astfel, Anania a decis să se scutească de emoţii şi să se predea, după sărbătoarea Crăciunului. Ajuns la Târgu-Jiu, s-a prezentat la comandantul lagărului de „triaţi", aşteptându-şi sentinţa. În memoriile sale descrie astfel experienţa de lagăr post-23 august: „Lagărul, de data aceasta, nu mai era cel mare, din marginea oraşului, ci improvizat în localul unei şcoli primare ale cărui cursuri nu începuseră. Arestaţii, în mare parte legionari, şedeau îngrămădiţi în câteva săli de clasă. Paturi nu erau, dormeau pe jos; fiecare îşi avea compartimentul lui, desenat cu cretă pe podea. (...)
Comisia de triere funcţiona în cancelaria şcolii şi se întrunea, mi se pare, de două ori pe săptămână. (...) Pe la sfârşitul lui ianuarie mi-a venit şi mie rândul şi am apărut în faţa comisiei. Eu m-am apărat cât am putut, cerând să fiu lăsat să mă duc la Facultatea de Medicină, unde fusesem admis şi ale cărei cursuri trebuiau să înceapă curând. Magistratul mă asculta cu interes şi simpatie, nici ceilalţi nu se uitau urât. Dosarul trecea de la unul la altul, preşedintele mai şuşotea câte ceva în dreapta şi în stânga. Când s-a pronunţat sentinţa,  nu-mi venea să-mi cred auzul: eram pus în libertate, fără domiciliu obligatoriu.
- Du-te părinte, mi-a zis magistratul, şi ţine-te numai de carte şi nu te amesteca în politică; politica nu e de dumneata, las-o pe seama altora, care ştiu să o facă".

Anania nu a scăpat de „prigoana" comuniştilor. În 1946 a fost exmatriculat de la Facultatea de Medicină din Cluj, pentru contribuţia sa la greva studenţească. Ulterior a fost hărţuit întruna pentru activitatea sa legionară, până când, în 1958, a fost condamnat şi internat la Aiud. A trecut prin „reeducarea" condusă de colonelul Crăciun, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimii deţinuţi politic din România.

(...)
„Scânteia Tineretului" şi „demascarea" fasciştilor

Nicolae Ceauşescu nu pierdea nici un prilej pentru a chema tineretul la luptă împotriva curentului legionar. Începând cu 5 noiembrie 1944, UTC-ul a beneficiat de propriul ziar, denumit „Scânteia Tineretului". În fiecare număr al publicaţiei se difuzau mesaje belicoase contra legionarilor, care erau prezentaţi în culori sumbre şi atentând la integritatea ţării, prin viziunea lor pro-germană. Într-un editorial din 12 noiembrie din „Scânteia Tineretului", însuşi Ceauşescu, lider UTC, semna o sinteză a ceea reprezentase „otrava legionară" pentru tineret: „Tineretul este viitorul poporului nostru, cei care nu se îngrijesc de nevoile tineretului sunt duşmani ai poporului. Nu trebuie să uităm că regimurile de dictatură, care s-au perindat la noi în ţară, au făcut tot ce au putut pentru a sădi în sufletul tineretului otrava urii şi dezbinării. Elementele legionare şi profasciste mai încearcă şi azi să sădească şovinismul în sufletul tineretului", scria Ceauşescu.

Elemente trădătoare

Şi în restul articolului, viitorul lider al României era la fel de înflăcărat: „De aici rezultă ca datorie şi ca sarcină a tineretului ce trebuie să stea la baza colaborării dintre forţele democratice ale tineretului - lupta şi munca de a scoate din sufletul tinerilor otrava urii rasiale şi şoviniste. Dar atâta timp cât elementele trădătoare de ţară: legionarii şi antonescienii vor mai rămâne în aparatul de stat şi în instituţiile economice şi culturale, nu poate fi vorba de a rezolva cu adevărat nevoile tineretului. De aceea tineretul democrat trebuie să ajute la curăţirea aparatului de Stat şi a tuturor instituţiilor economice şi culturale de toţi duşmanii poporului român".

Apel la „democratizarea" universităţilor

Nicolae Ceauşescu s-a aflat în fruntea acţiunii de „curăţare" a vieţii publice de legionari. Astfel, într-o cuvântare ţinută la întrunirea „Studenţilor Democraţi" din 3 octombrie 1944, a cerut izgonirea „cămăşilor verzi" din universităţi: „Studenţimea din România, alăturându-se luptei pe care o duce azi poporul român, trebuie să lupte pentru revendicările imediate ale sale, pentru o democratizare reală a Universităţilor.
Acei care au servit unelte ale lui Hitler şi ne-au aruncat în războiul de jaf şi cotropire contra popoarelor libere ale Uniunii Sovietice încearcă şi astăzi  să pună piedici în calea luptei noastre, ei stau mai departe în slujba nazismului. În Universităţi, elemente legionare şi profasciste uneltesc şi astăzi împotriva intereselor studenţeşti. Ei trebuie să fie demascaţi, izgoniţi şi arestaţi. Studenţimea trebuie să fie conştientă de menirea sa în împrejurările actuale. Ea să-şi unească toate forţele pentru câştigarea revendicărilor sale şi pentru a sprijini lupta forţelor democratice". (...)

Autor: Ilarion Ţiu
Sursa: Adevarul

CUVÂNTUL AVVEI DOROTEI: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele

[...] Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare cîţi doresc să asculte cuvîntul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atîtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sîrguim. Dumnezeu ştie cît mă mir de nesimţirea sufletelor noastre: că, putînd să ne mîntuim, noi nu voim. Putem să ne tăiem patimile noastre cît sînt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se întemeiază şi se întăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a dezrădăcina un copac mare întemeiat. [...]

Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să cîştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva ştiinţa în tot ceasul, cercetîndu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce sîntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta pînă seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvînt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcînd ceva şi l-am osîndit sau m-am scîrbit de el sau l-am grăit de rău? [...] Dar să venim iarăşi la cuvîntul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gîndul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau, lăsînd slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sîrgui să se întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte, începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin cîte puţin, nu lasă patimile să se înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stîrpească o patimă înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, încît (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască, nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre Sfinţi [...] Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită, fie cît de mică, aceea singură îl poate osîndi la munca cea veşnică. Şi, de ar face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur, de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere, ci, oricînd va vrea, merge vînătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul. Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl biruieşte, căci prin acea patimă îl are în mîinile lui. De aceea vă zic pururi: nu lăsaţi vreo patimă să se înrădăcineze în voi, ci vă nevoiţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi în ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea în vreo greşeală, să ne sîrguim a ne pocăi îndată, să o părăsim şi să plîngem înaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzînd cugetul nostru cel bun, smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mînă de ajutor şi va face milă şi cu noi. [...]

- extras din lucrarea IEROMONAHULUI IOAN IAROSLAV - CUM SĂ NE MÂNTUIM? DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

Documentul Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

 de Gh. Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …
Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”. (...)

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.
În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.
I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.
I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.
Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.
Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.
Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
2. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.