Cutremurator! Instrumentele Torturii din Industria Crimei (VIDEO)

Omul în epoca maşinii

Creştinismul este cel care l-a eliberat pe om de sub stăpânirea "duhurilor" naturii idolatrizate şi venerate în toate epocile anterioare. Abia în momentul în care-şi (re)găseşte filiaţia pe linia divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos, omul capătă încredere, treptat, dar sigur, în capacitatea sa de a stăpâni pământul cu toate cele ale sale. Reversul acestei stăpâniri se produce însă pe măsură ce descoperirile de ordin tehnic uşurează, din ce în ce mai mult, viaţa omului, aducându-l pe acesta în starea de dependenţă faţă de puterea maşinii.

Mai ales după ce a luat contact mai îndeaproape cu civilizaţia occidentală, Nikolai Berdiaev avea să constate că, indiferent de gradul de dezvoltare economică sau de cât de înalte sunt creaţiile culturale, omul devine mai degrabă un element marginal, mai mult chiar decât în epoci în care nu exista o atât de mare încredere în puterea raţiunii. Într-un cadru îngust, antropocentric, omul nu-şi mai manifestă deplina sa forţă creatoare, relativizarea valorilor producându-se, în opinia lui Berdiaev, pe fondul unei adevărate "democratizări" a culturii: "Toată lumea recunoaşte în zilele noastre criza culturii şi tremură pentru viitorul ei; din punct de vedere sociologic, această criză decurge din faptul că un principiu aristocratic, un principiu de calitate este inerent oricărei culturi spirituale şi că acest principiu este grav ameninţat de procesul de democratizare şi de nivelare, de dominaţia maselor. Trăim în epoca unei revolte plebeiene contra oricărei culturi aristocratice" (cf. Destinul omului în lumea actuală).
Acest proces de decădere culturală nu are însă un sfârşit decent, nu există o limită dincolo de care să nu se poată coborî, eventual ca urmare a reacţiei viguroase a elitelor sau graţie unei fericite conştientizări din partea maselor care n-ar accepta să se coboare la un nivel suburban (pentru a utiliza un termen extrem de uzitat în vocabularul contemporan). Decăderea de care vorbeşte Berdiaev duce omul înspre bestialism: "Bestialismul este un fenomen născut în lumea umană şi, mai mult, într-o lume civilizată; el nu există în lumea animală, care aparţine unei alte trepte ierarhice a existenţei şi care îşi are justificarea şi misiunea sa proprie. Animalul este cu mult deasupra omului bestial. Iată de ce vorbim despre «căderea omului». Or, tocmai acest bestialism este aşezat actualmente deasupra umanismului".
Creştinismul este cel care l-a eliberat pe om de sub stăpânirea "duhurilor" naturii idolatrizate şi venerate în toate epocile anterioare. Abia în momentul în care-şi (re)găseşte filiaţia pe linia divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos, omul capătă încredere, treptat, dar sigur, în capacitatea sa de a stăpâni pământul cu toate cele ale sale. Reversul acestei stăpâniri se produce însă pe măsură ce descoperirile de ordin tehnic uşurează, din ce în ce mai mult, viaţa omului, aducându-l pe acesta în starea de dependenţă faţă de puterea maşinii. Această noutate revoluţionară din viaţa umanităţii va adânci şi mai mult criza spirituală. "Dominaţia tehnicii marchează sfârşitul epocii telurice. Mediul organic firesc al omului – pământul, vegetaţia, animalele etc. – poate fi pus de către tehnică sub semnul pieirii: ce o să se întâmple atunci?", se întreba, îngrijorat, Berdiaev, iar semnul său de întrebare, după cum lesne constatăm, este astăzi extrem de actual.
De altfel, meditaţiile lui Berdiaev pe marginea destinului omului şi a neliniştilor sau chiar a spaimelor sale în faţa unei lumi ce pare din ce în ce mai fragilă îşi găsesc nedorite confirmări în jurul nostru. Progresul unei tehnologii ce ne ocupă tot mai mult din spaţiul şi din timpul ce nu mai sunt folosite într-un demers de edificare spirituală aduce în urechile noastre cuvinte ce ne avertizau, încă de acum câteva zeci de ani, în texte precum Omul şi maşina, că nu se poate trăi în ritmuri mecanizate. Ce ar fi scris însă Berdiaev dacă ar fi trăit în zilele noastre, când omul tinde să devină, din ce în ce mai mult, dependent de ultimele "cuceriri" ale tehnicii? Mai ia cineva aminte la avertismentul său, ancorat în originala sa dialectică de sorginte eshatologică, prin care atrăgea atenţia că spiritul care creează tehnica şi maşina va sfârşi prin a da o luptă teribilă pentru a învinge tendinţa de a se lăsa aservit, el însuşi, tehnicii, de a se transforma într-un mecanism raţionalizat şi automatizat?
Ca să nu mai vorbim despre impactul devastator asupra trupului omenesc al agriculturii moderne şi al unei industrii alimentare ce s-a dezvoltat vertiginos în "zodia E-urilor". Văzând incidenţa de azi a unor boli survenite şi ca o consecinţă a automatizării proceselor dintr-o agricultură din ce în ce mai chimizată, nu putem să nu fim uimiţi că, cu decenii înainte ca acest fenomen să devină  unul global şi cu efecte în masă, Berdiaev atrăgea atenţia că "ignorăm cât de defavorabilă ne poate fi această atmosferă creată de propriile noastre descoperiri şi invenţii. Unii medici o cred defavorabilă, alţii chiar mortală. Organismul uman apare fără apărător în faţa propriilor invenţii ale omului" (cf. Un nou Ev Mediu).
Ultima ispită a umanităţii
Perspectiva sumbră (şi deloc îndepărtată) a unei astfel de "epoci a maşinii" este descrisă de filosoful rus în culorile unei apocalipse desprinse parcă dintr-un scenariu de film SF. În acelaşi volum al său, Un nou Ev Mediu, Berdiaev nota: "Cred că va sosi un timp în care maşinile vor atinge perfecţiunea de funcţionare, vor atinge prin ele însele şi maximul de randament (...). Când ultimii oameni, după ce se vor fi transformat ei înşişi în maşini, vor dispărea, fiindcă respiraţia şi circulaţia sângelui le va fi imposibilă. Natura va fi supusă tehnicii, şi noua realitate, creată de aceasta, va rămâne în viaţa cosmică. Dar nu vor mai fi oameni, nu va mai fi viaţă organică. (...) Puterea exclusivă a tehnicii şi a maşinii ne duce în mod precis la această limită: la neexistenţă în perfecţiunea tehnică". În gândirea filosofică a lui Berdiaev, această putere a tehnicii constituie o ultimă metamorfoză a împărăţiei cezarului, un soi de ultimă ispită sau ultim test pe care l-ar da umanitatea înainte de a surveni definitiv sfârşitul acestei lumi.
O altă problemă care izvorăşte din această dezvoltare explozivă a tehnicii, cu grave consecinţe asupra sufletului uman, o constituie "accelerarea îngrozitoare a timpului, căreia omul nu-i mai face faţă. Nici o clipă nu mai are o valoare de sine stătătoare, ea este doar un mijloc de tranziţie spre clipa următoare. Omul este în aşa măsură solicitat încât nu se regăseşte pe sine. Dar aceste momente de activitate fac din el o fiinţă pasivă. El devine mijloc al unui proces extra-uman, o funcţie a procesului de producţie. Caracterul activ al spiritului uman se istoveşte" (cf. Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului). Mecanizarea vieţii produce şi accentuează o ruptură între spirit şi vechea viaţă organică, pe de o parte, iar, pe de alta, exteriorizarea omului duce la pierderea integrităţii sale şi a centrării vieţii sale pe dimensiunea spirituală, fiind "strivit de propriile-i descoperiri şi de propriile-i invenţii, la care natura sa, formată într-o epocă total diferită, se adaptează cu dificultate".
Întoarcerea romantică a existenţei umane "la starea ei de dinaintea erei tehnicii, a maşinii, a industrializării, e imposibilă", constată Berdiaev, în volumul Adevăr şi revelaţie. Nu mai există o cale de întoarcere spre armonia paradisiacă a omului cu natura; odată ce şi-au făcut loc în viaţa de zi cu zi, este imposibil a mai putea renunţa la binefacerile tehnicii. "Maşina pune o problemă eshatologică, duce la întreruperea istoriei" şi conferă forţelor opuse spiritualităţii o nemaiîntâlnită vigoare. Însă, Berdiaev tot către creştinism îşi îndreaptă speranţa că va reuşi să redea omului starea de libertate faţă de propria sa creaţie, tehnica: "Astăzi, creştinismul este din nou chemat să apere persoana umană, integritatea făpturii sale fiind din nou primejduită de către o altă demonolatrie: colaborarea dintre străvechile forţe cosmice şi puterile cele noi ale tehnicităţii" (cf. Originile şi sensurile comunismului rus). E lesne de observat pentru orice lector atent că, întotdeauna, acest gânditor creştin îşi încheie meditaţiile asupra omului în duhul unui optimism soteriologic. Poate că acest tip de suflu revigorant este tocmai ceea ce lipseşte, adesea, discursului creştin de azi.

Autor: pr. Constantin Sturzu 
Sursa: Doxologia

 

Ultimii ani din viaţă şi adormirea întru Domnul a Sfântului Nectarie.

Locuitorii insulei Eghina, aflaţi în doliu greu, au întâmpinat în port, plini de tristeţe, sfinţitul trup. Toată Lumea era îmbrăcată în negru, de la un capăt la celălalt al oraşului, clopotele bisericilor băteau toate în ritm de înmormântare. Vaporul înainta cu mişcări lente, având drapelul cu însemnele caracteristice de doliu. Clerici şi credincioşi erau cu toţii prezenţi. Doreau să atingă şi să poarte pe umerii lor trupul sfinţit al protectorului lor, pe drumul ce urca şerpuit spre mănăstire.

După intrarea în monahism, viaţa călugărului întra încet, încet într-un anumit ritm. Este vorba de ritmul liturgic, de acel ritm al rugăciunii neîncetate, care se formează prin participarea la slujbele zilnice şi prin preocuparea de a dobândi rugăciunea neîncetată a inimii. Astfel, zilele trec având ca orologiu cele şapte laude, iar lunile şi anii în ritmul marilor sărbători împărăteşti. Aşa se desfăşura şi viaţa Sfântului Nectarie în cadrul mănăstirii Sfânta Treime. Anii au trecut unul după altul, iar roadele duhovniceşti ale activităţii sale se puteau observa oriunde te-ai fi uitat. Mănăstirea reuşise să dobândească toate cele necesare traiului de zi cu zi, avea din ce în ce mai multe maici şi cunoştea o înfloritoare viaţă duhovnicească. Toate acestea se datorau în primul rând grijii păstorului lor duhovnicesc, care zi şi noapte se îngrijea pentru bunul mers al lucrurilor.
La sărbătorile mari, o mulţime de credincioşi sosea la mănăstire, spre a fi aproape de părintele Nectarie. Faima sa de bun duhovnic şi povăţuitor era răspândită deja în multe regiuni ale ţării. Mai mult, minunile pe care le făcuse în timpul vieţii sale nu încetau a fi subiectul de discuţie al credincioşilor. Mulţi dintre ei, chinuiţi de vreo boală trupească incurabilă, veneau la dânsul cu speranţa de a pleca vindecaţi. Iar pe măsura credinţei lor primeau de la Dumnezeu alinarea sau vindecarea, prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Nectarie.
Anii au trecut, şi la vârsta de 74 de ani părintele Nectarie simţea că timpul despărţirii sale de cele pământeşti se apropiase. Chinuit de o mai veche suferinţă trupească, îşi îndeplinea, după putere, ultimele obligaţii liturgice faţă de fiii şi fiicele sale duhovniceşti.
Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut pe 20 august 1920 să meargă să se închine la icoana Maicii Domnului Hrisoleontisas, icoană făcătoare de minuni ce se afla la mănăstirea cu acelaşi nume, de cealaltă parte a muntelui. Urcându-se pe un măgăruş, a plecat însoţit de două maici pe cărarea şerpuită ce ducea la sfântul locaş. După ce au ajuns, a intrat în biserică, a căzut înaintea icoanei Maicii Domnului şi s-a rugat îndelung. Cerea de la Maica Domnului să fie aproape de dânsul în suferinţa pe care o îndura, să protejeze după plecarea sa spre cele înalte mănăstirea pe care o întemeiase şi să-i întărească sufleteşte pe toţi fiii săi duhovniceşti.
A dorit să rămână mai multe zile la această mănăstire să se roage, să scrie, să se liniştească în preajma acestei icoane care-i dădea putere şi îi răspundea tainic la întrebările ce îl măcinau în ultima vreme, legate de tot ceea ce avea să lase în urma sa. După cincisprezece zile, întărit duhovniceşte, a cerut să se întoarcă acasă, la mănăstirea Sfânta Treime. Pe drum, ajungând pe o culme de pe care se vedea mănăstirea şi oraşul din vale, a cerut maicilor să facă un popas, spre a se ruga pentru ultima dată pentru toţi locuitorii insulei. A îngenuncheat şi a rămas pentru multă vreme nemişcat, adâncit în extaz. Era răpit la cele înalte, înălţat cu duhul la cer. Văzând că nu se mai mişcă deloc, una dintre maici s-a speriat. A venit aproape de el şi l-a atins pe umăr, căutând să-l readucă la simţiri. Atunci sfântul i-a spus: "Pentru ce te-ai temut şi m-ai tulburat de la rugăciune? ". Înfricoşată, maica s-a retras în tăcere.
Apoi sfântul a spus:
- Binecuvintez acum pentru ultima dată mănăstirea noastră şi oraşul şi întreaga insulă, deoarece peste puţin timp voi pleca.
- Unde vă duceţi, au întrebat maicile.
- În ceruri, a răspuns Sfântul Nectarie.

Rugaciunea Sfantului Arhanghel Mihail, spusa de o femeie credincioasa la indemnul Parintelui Arsenie Boca

Imi amintesc ca in cadrul unei predici despre rugaciune, la un moment dat a zis: "Cine stie rugaciunea Sfantului Arhanghel Mihail sa o spuna, ca e foarte folositoare". Si s-a uitat fix la o femeie. Erau multe mame, dar privirea ii era atintita asupra uneia dintre ele: "Tu! Sa te rogi cum te-ai mai rugat la Sfantul Arhanghel!". Toata lumea s-a mirat cum de stia Parintele de rugaciunea ei. La sfarsitul slujbei, femeile care erau cu ea i-au zis: "Ce rugaciune stii, lele Ano? Ca Parintele tot la dumneata s-a uitat". Atunci ea le-a spus urmatoarea rugaciune:
"Doamne, Dumnezeule, mare Imparat si fara de inceput, trimite, Doamne, pe Mihail Arhanghelul Tau in ajutorul meu, ca sa ma apere de vrajmasii cei vazuti si nevazuti.
O, Mihaile, mare Arhanghele, intai statator si voievod al puterilor ceresti, fii mie ajutor in toate: in boale, in strambatati, in mahnire, in pustiu, pe cale, pe apa, in calatorie, casatorie, serviciu, scoala, si ma izbaveste de toata inselaciunea cea diavoleasca. Iar cand ma vei auzi pe mine, robul tau, rugandu-ma tie si chemand numele tau, grabeste spre ajutorul meu si auzi rugaciunea mea.
Asa, mare Arhanghele, biruieste pe toti care se impotrivesc mie, ma apara si ma acopera de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci si cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale puterilor ceresti, totdeauna, acum si pururi si in veci. Amin".

- marturie a Parintelui Ioan Sofonea

Conferintele Mircea Vulcanescu la Muzeul Taranului Roman - lansarea cartii "Nae Ionescu si discipolii sai in arhiva Securitatii - Vol. V: Mircea Vulcanescu"

Joi, 7 noiembrie, 2013, de la ora 18.00, in Sala Horia Bernea a Muzeului National al Taranului Român, Soseaua Kiseleff 3, in cadrul Conferintelor Mircea Vulcanescu se va lansa Volumul al V-lea din seria: Nae Ionescu si discipolii sai in arhiva Securitatii. Volumul V – Mircea Vulcanescu.

Prezentarea, selectia si ingrijirea documentelor de Dora Mezdrea.

Invitati: Mariuca Vulcanescu, Dora Mezdrea, Ion Papuc, Marin Diaconu, Marius Vasileanu. 

Moderator: Mihai Gheorghiu.  

 

„Începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfățișezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri și draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate… Păream pierdut în fundul lumii și purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghețemanii sau Golgota… Am rămas în sfârșit cu mine însumi… Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simțit tulburător de lucid; dar spăimântător de liber…” (Mircea Vulcănescu – Carte poștală trimisă de la închisoarea Aiud, 1947).

„Nu vreau să vorbesc aici despre lipsa de disponibilitate, în general, a societăţii româneşti faţă de elitele sale exterminate. Ci vreau să mă adresez conştiinţelor pe care, nu mă îndoiesc, le avem încă, în justiţia românească. Şi aş vrea să întreb: nu s-a găsit nici una, dintre aceste conştiinţe, care să-şi asume, fără gândul nici unui profit personal, sarcina, înaltă şi dureroasă, în acelaşi timp, de a înlătura de pe fruntea acestui ins de elită al spiritualităţii româneşti formula: „Deţinutul criminal de război Vulcănescu Mircea”? Nu vă îngrijorează, nu vă cutremură această alăturare de cuvinte?” Nu se va găsi nici de aici înainte? Dora Mezdrea

MLADITELE ALESE ALE SFINTILOR ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIIL

Legiunea Arhanghelilor ocupă locul 8 în Ierarhia cerească privind natura slujirii lor încredinţată de Dumnezeu şi fac parte din al III-lea Ordin şi ultimul al desăvârşirii în care se cuprind: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

Ierarhia este după cum spunea Sfântul Dionisie Areopagitul sau Exiguul (ucenicul Sf. Ap. Pavel, călugăr scit din Dobrogea sec. I) “o sfinţită rânduială şi ştiinţă şi lucrare asemănătoare pe cât este cu putinţă, modelului dumnezeiesc şi înălţată spre imitarea lui Dumnezeu prin luminările date de ei de la Dumnezeu pe măsura ei”. (Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 19).

Frumuseţea dumnezeiască, simplă, absolută şi bună este originea desăvârşirii necreate, împărtăşind creaturilor, fiecăruia după vrednicie din lumina divină, în conlucrare pentru mântuire. Cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile puteri, s-au întărit cerurile, pământul şi toată creaţia, în mod expres omul, întru mântuire prin desăvârşire în Duhul Sfânt, Domnul. Începătoriile primesc lumină, respectiv raţiunea de la Stăpâniile, aflate pe a III-a treaptă a celui de-al II-lea Ordin ceresc, Arhanghelii la rândul lor luminează Îngerii, iar aceştia oamenii. Arhangheli deci, ne ajută să ne asumăm responsabilitatea chipului lui Dumnezeu oferit omului ca persoană creată, ne vestesc marile taine ale Atotcreatorului, înmulţesc credinţa în oameni şi o întăresc, descoperindu-ne tainele adevăratei credinţe. Sfinţii Arhangheli sunt în număr de 7: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Gudiil, Salatiel şi Valahiel.

Mihail este puterea şi păzitorul legii lui Dumnezeu, “Cine este ca Dumnezeu?” Arhanghelul Mihail este arhetipul Rezistenţei prin Religie şi Biruitorul lui Lucifer, care s-a răzvrătit cu îngerii săi împotriva Atotcreatorului Dumnezeu. Inspirat fiind, Arhanghelul Mihail a spus înainte de a începe lupta cu “îngerii căzuţi” prin mândrie: “Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!” În tălmăcirea protodacă înseamnă: “Să stăm bine!”, adică Suntem creaturi!, “Să stăm cu frică!”înseamnă Să-L iubim pe Creator, să-I împlinim voia! ,”Să luăm aminte!”, definindu-se: Să ne mântuim!, înţelegându-se prin aceasta că singurul sens al persoanei create este mântuirea. Biruindu-l pe Lucifer devine Voievodul Oştirilor cereşti. Şi tot Mihail împreună cu Gavriil şi ceilalţi Arhangheli îl vor însoţi pe Mântuitorul Iisus Hristos, în lupta cu Antihristul de la sfârşitul lumii (“omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu”-Sf. Ap. Pavel, Tes. 2, 3-4), la Judecata de Apoi.

Este antihrist tot cel care nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup* (I Iona, IV, 3; II Ioan,7) că este Dumnezeu desăvârşit şi că s-a făcut om desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu. Dar în sens propriu şi special, antihrist se numeşte acela care vine la sfârşitul veacului. (Matei XIII, 40, XXIV, 5). Trebuie, însă, mai întâi să se propăvăduiască Evanghelia la toate neamurile (Matei XXIV, 14). Şi atunci va veni spre mustrarea potrivnicilor lui Dumnezeu, cărora Domnul le-a spus: “Eu am venit în numele Tatălui meu şi nu mă primiţi; vine altul în numele lui şi pe acela îl veţi primi”. (Ioan V, 43). Iar Apostolul Pavel zice: “Pentru aceea, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să se mântuiască, va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă minciuni, pentru a fi osândiţi toţi acei care n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea”. (II Tesaloniceni, 2, 10-12).

“Aşadar, cei ce n-au primit pe Domnul Iisus Hristos şi Dumnezeu, care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe înşelător, pe cel ce se numeşte pe sine Dumnezeu. “Să nu vă amăgească pe voi nici într-un chip, că va veni mai întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este închinat, aşa încât să şadă el în Biserica lui Dumnezeu, arătându-se pe sineşi cum că ar fi Dumnezeu”. (II Tesaloniceni, 2, 3-4). (MG, Ed. Verona, 1531, f. 135).

Dumnezeu, cunoscând prin atotştiinţa Sa perversitatea voinţei Antihristului, pe care o va avea, îngăduie ca să locuiască diavolul în el. “Se naşte din curvie, este crescut în ascuns şi pe neaşteptate se răscoală, se împotriveşte şi împărăţeşte. La începutul tiraniei lui, ia chipul sfinţeniei, dar când ajunge stăpânitor, persecută Biserica lui Dumnezeu şi-şi face cunoscută toată răutatea lui”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 201).

Acei care nu sunt în împărtăşire vie cu Hristos Cel adevărat, prin forţa lucrurilor se arată a fi împotriva Lui. Se întrevede o anumită analogie restrictivă a ecumenismului lui Antihrist- în asemănarea duhovnicească a tuturor aparenţelor credincioşiei întru Hristos, oriunde ar putea fie găsite, chiar în manifestarea unei heterodoxii îndepărtate de plinătatea adevărului. “Imitându-L cu defăimare pe Domnul Iisus Hristos pentru a întinde stăpânirea lui Antihrist, se va folosi de două puteri: cea a cuvântului şi cea a minunilor. Însă va vorbi “asemenea balaurului”, adică în cuvinte pline de hulă, iar rodul graiurilor sale va fi ateismul şi desăvârşita necredinţă”. (Archbishop Averchy Taushev/ Fr. Serafim Rose, The Apocalypse in the Teachings of Ancient Christianity, Second Ediţion-1995, p. 164).

În vedenia despre înfricoşata Judecată, Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei- Ciprului, mărturiseşte: “Deodată, văd că se trage tăria cerului ca o perdea şi apare Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită. În jurul Lui, în văzduh, stăteau toate oştile cereşti; îngeri, heruvimi şi serafimi, erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul frumuseţea şi strălucirea lor.

Domnul S-a adresat conducătorului unei cete şi acela s-a apropiat luminos, cu teamă şi respect.

“Mihaile, mai marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat. Acolo să-l aşezi ca prim semn al venirii Mele… ”Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon. Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 62).

Despre cel ce va să vină în lume, Părintele Arsenie Boca spunea: “Antihrist-care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora-nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea”. (Părintele Arsenie Boca- mare îdrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 182).

Gavriil este Solul divin al veştilor bune. El a fost hărăzit de Bunul Dumnezeu să aducă omenirii Vestea dumnezeiască a Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos din Fecioara Maria. Graţie împlinirii acelei Veşti Bune, omenirea a căpătat sensul nemuririi, al mântuirii, a păşit într-o nouă creaţie, cea spirituală.

Vestea cea Bună este începutul mântuirii, al dăruirii: Tatăl dăruieşte pe Fiul, Fiul- Cuvântul se dăruieşte întrupându-Se, Fecioara Maria primeşte Darul-Cel mai presus de toate, dăruindu-se la rându-i, iar Duhul sfânt împlineşte toată dăruirea cea mai presus de fire, primind Jertfa cea sfântă.

La Judecata de Apoi, Arhanghelul Gavriil, va fi purtătorul Preacinstitei Cruci, al Veştii celei Drepte a Judecăţii Domnului. Atunci Ortodoxia pătimitoare va primi cu adevărat şi de-a pururi cununa biruinţei sale.

Astăzi cu adevărat trăim timpuri apocaliptice: ateismul revine în forţă cuprinzând cea mai mare parte a omenirii, credinţele deşarte câştigă tot mai mult teren, ecumenismul “cea mai mare erezie a istoriei” s-a împânzit în mai toată lumea, iar duhul lui Antihrist îşi pune pecetea parcă peste tot.

Înţelegând în duh lucrările şi uneltirile care se fac tot mai simţite din “taina fărădelegii care se şi lucrează” (Sf. Ap. Pavel, 2 Tesaloniceni 2,7). (Apocalipsa 7,14).

Antihristul va fi minciună în starea lui de esenţă, pentru că se defineşte ca fiind contrariul lui Dumnezeu, care este Adevărul. El va minţi pretinzându-se stăpânul suveran al universului. Va falsifica adevărul, informaţia, istoria şi va da lucrurilor o interpretare total eronată, absolut falsă. Profesiunile de credinţă a “iluminaţilor”: Adam Weishaupt, Marx, Engels, Lenin (şi a descendenţilor lor doctrinari) au fost şi sunt: înşelarea, manipularea, minciuna, amăgirea, toate convertite la ură, violenţă, crimă şi genocid politic naţional şi internaţional (Holocaustul roşu).

Regula de acţiune a lui Weishaupt (fondatorul Ordinului Iluminaţilor din Bavaria-părintele evreu al masoneriei moderne) era transparenţa, iluzia falsă pe faţă, a creării unei “societăţi a securităţii şi a bunăstării”, dar în spate, altceva: “Trebuie pe nesimţite, să legăm mâinile guvernelor şi să le conducem fără a părea că dominăm; într-un cuvânt, trebuie să instalăm un regim dominator universal, o formă de guvernământ care să se intendă asupra întregii omeniri…” (Marc Dem, Antihristul, traducere de N. Constantinescu, Ed. Bogdana, 2005, p.96).

Marx a fost angajat de un grup secret, “Liga Oamenilor Drepţi”, ca să redacteze Manifestul comunist.

“Comunismul- sau mai exact socialismul- nu este o mişcare a unor mase oprimate, ci rezultatul planului de acaparare al unei elite economice şi financiare”. (Gary Allen, idem, p. 108).

Comunismul sovietic trebuia exorcizat, nu mai putea fi lăsat să fie privit ca sursa tuturor relelor. El s-a substituit unei noi ideologii de tip “spiritual”, Ecumenismul. Psihologia ia locul vechiului materialism dialectic, iar “religia sincretistă”devine o “pedagogie” universală.

Sincretismul religios promovat de New Age (“Noua eră”, o nouă ordine mondială”) este teoretic respins de Biserică, dar în practică, ecumenismul sinodal se apropie tot timpul de el.

Anton Szandor La Vey, în demonica sa lucrare Satanic Bible, întemeietorul primei “biserici” sataniste oficiale de la San Francisco, relatează că adepţii mişcării New Age, sunt practicanţi ai magiei albe, se închină la un personaj cu diferite nume care toate par sinonime cu Satan: Lucifer, Kali, Litith, Pan, Shiva, etc (Constance Cumbey, Die sanfte Verfuhrung, Hinter-grund und Gefahren der New Age Bewegung, Schule/ Gerth Asslar, 1986, p. 161).

-Ce urmăresc adepţii mişcării New Age? Transformarea insului, transpersonalizarea lui în cadrul fenomenului de masă, a societăţii mondiale, adică asanarea omenirii şi a întregului ecosistem. Mişcarea ecumenică este organismul executiv al “Noi ere”, contrară viziunii de revenire la dreapta credinţă mărturisită de Biserica lui Hristos prin cele 7 Sinoade ecumenice. “Ea doreşte o unitate adogmatică, o unitate într-un crez nou potrivit pentru o nouă ordine mondială, o religie sincretistă, tolerantă, care să ajute la instituirea adorării lui Lucifer, ca religie a noii ere”. (Damascene Christensen/ Father Seraphim Rose, His Life and Works, St. Herman Brotherhood, 2003, p. 33)

Aşadar, marşul Antihristului se apropie repejor de mult râvnita “biruinţă”, deşi în spiritul lui Lucifer se dă o aprigă luptă, un zbucium continuu : “Totul s-a sfârşit, lumea a crezut în El, s-a săvârşit mântuirea omenirii, făgăduită de la începutul vremurilor. Toate generaţiile viitoare, ce se vor naşte vor fi salvate prin această Credinţă…

-Să mă supun- oare?...să cad şi să mă închin, după ce am rezistat războindu-mă atâtea secole, am încercat atâtea mijloace de luptă şi m-am perfecţionat în Cultura mea proprie? O nouă speranţă miji în mândria întunecată a lui Lucifer: “Trebuie să ne pregătim pentru cea mai mare ofensivă- Lupta cu Credinţa. De rezultatul acestei lupte va depinde succesul Biruinţei noastre asupra Mântuirii ( N.P.Rîşkovski, Marşul Distrugătorului, Vedenii şi descoperiri dumnezeieşti asupra vremurilor din urmă, Zaraisk, 1905, p. 21).

*Să fie oare, Cultura laică, profană, raţionalistă, materialist-dialectică, ateistă, raţionalist-ştiinţifică, umanistă, comunistă, comunitaristă, globalistă, internaţionalistă, toată cultura care se învaţă de pe băncile Colegiilor şi Universităţilor lumii şi ne inundă vieţile prin mass-media, ca şi toate curentele artistice, progresiste, moderniste, nonconformiste, liber-cugetătoare, să fie toate acestea Cultura proprie a lui Lucifer???

Gropi comune pentru creştinii din Siria

„Gropile comune ale acestor martiri creştini nu au fost găsite în acelaşi timp. În imediata apropiere a satului a fost găsit primul loc, un mormânt pentru zece persoane. În opinia criminaliştilor, primii cinci oameni au fost ucişi sâmbătă, iar următorii cinci – duminică. Al doilea mormânt comun, similar cu primul, conţinea 20 de trupuri, bărbaţi, femei, copii ucişi de către militanţi în noaptea de luni, 28 octombrie”.

Satul Sadad este una dintre cele mai vechi aşezări din Siria, fiind menţionat chiar şi în Sfânta Scriptură (Numeri 34,8; Ezechiel 47,15). Aici a existat o puternică comunitate creştină, care a rezistat cuceririi musulmane, până astăzi localitatea fiind majoritar creştină.
Cotidianul creştin Christian Post, dar şi canalul media Pravoslavie.ru descriu situaţia tragică a acestui loc, care a fost ocupat de rebelii Jabhat al-Nusra, timp de aproape o lună. După eliberarea zonei de către forţele armate, aici au fost filmate imagini desprinse, parcă, din cel de-al doilea Război Mondial. Au fost găsite 30 de trupuri de copii, bărbaţi şi femei, toate în două gropi comune. Oameni ucişi de către jihadiştii extremişti în zilele de 26-28 octombrie ale acestui an.
Martorii evenimentului au declarat că aşezarea, cu o populaţie de 15.000 de creştini, a fost distrusă în întregime şi jefuită. Agenţia de ştiri Fides citează ca sursă principală pe Arhiepiscopul Selwanos Boutros Alnemeh, Mitropolitul siro-iacobit din Homs şi Hama. Acesta mărturiseşte cum, în dimineaţa zilei de 21 octombrie, militanţii islamişti au încercuit satul: „Timp de o săptămână, 1.500 de familii au fost ţinute ostatice, fiind adevărate scuturi umane. Printre aceştia, copii, persoane în vârstă, tineri, bărbaţi şi femei. Unii dintre ei au fugit pe jos opt kilometri, într-o altă localitate, la Al-Hafer, pentru a găsi refugiu. Aproximativ 2.500 de familii au fugit din Sadad. Şi astăzi, ei sunt refugiaţi împrăştiaţi în Damasc, Homs, Fayrouza, Zaydal, Maskane şi Al-Fhayle. 45 de civili nevinovaţi au fost martirizaţi pentru niciun motiv şi, printre ei se află femei şi copii. Alţi civili au fost ameninţaţi şi terorizaţi. 30 au fost răniţi şi zece persoane sunt încă date dispărute”.
După eliberarea zonei, reprezentanţii armatei guvernamentale şi numeroşi voluntari au descoperit două gropi comune, în care erau îngropate 30 de trupuri. Acelaşi arhiepiscop relatează: „Gropile comune ale acestor martiri creştini nu au fost găsite în acelaşi timp. În imediata apropiere a satului a fost găsit primul loc, un mormânt pentru zece persoane. În opinia criminaliştilor, primii cinci oameni au fost ucişi sâmbătă, iar următorii cinci – duminică. Între aceste trupuri a fost identificat inginerul-colonel Sarkis Koriakos Sarkis, un cunoscut militant pentru libertatea creştinilor din Siria. Al doilea mormânt comun, similar cu primul, conţinea 20 de trupuri, bărbaţi, femei, copii ucişi de către militanţi în noaptea de luni, 28 octombrie”.
Situaţia este dezastroasă în întreaga localitate: „Bisericile sunt deteriorate şi profanate, lipsite de cărţile vechi şi mobilierul preţios. Şcolile, clădirile guvernamentale şi clădirile municipale au fost distruse, împreună cu oficiul poştal, spitalul şi clinica”, a adăugat păstorul comunităţii creştine.
La final, acesta a cerut tuturor ca, împreună, să ne rugăm pentru pacea Bisericii din Siria: „Am strigat după ajutor, dar nimeni nu a ascultat şi nu a răspuns. Unde este conştiinţa creştină? Unde este conştiinţa umană? Unde sunt fraţii mei şi ai celor care suferă astăzi în doliu şi întristare? Rugaţi-vă pentru noi! Amin”.

Nicolae Pintilie
Sursa: Doxologia