Fericitul Augustin despre iubire, comunitate şi unitate

"Iubirea produce comunitate, comunitatea iubeşte unitatea, iar unitatea e păzitoarea iubirii" (Fericitul Augustin)

Mitropolitul Antonie de Suroj: Predica la Sfânta Maria Egipteanca

Mitropolitul Antonie de Suroj

16 aprilie 2000

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Săptămână de săptămână simţim că ne apropiem din ce în ce mai mult de Învierea lui Hristos. Şi ni se pare că ne mişcăm rapid, de la o Duminică la alta, către ziua în care toate spaimele şi toată groaza vor dispărea.

Şi totuşi, atât de uşor uităm că, înainte de a ajunge Ziua Învierii, noi trebuie, împreună cu Hristos, împreună cu Apostolii Săi, să parcurgem Drumul Crucii. Aşa că ne urcăm la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi predat în mâinile oamenilor şi ei Îl vor răstigni şi a treia zi El va învia. Tot ce observăm este că El va învia. Dar ne gândim vreodată la felul în care ucenicii Săi au mers la Ierusalim,ştiind că se apropie Răstignirea ?  Mergeau plini de frică. Nu erau încă destul de maturi ca să-şi dea de bună voie viaţa pentru a prăspândi mesajul evanghelic. Mergeau cu frică. Când Hristos le-a spus că urmau să meargă la Ierusalim, să se întoarcă în oraşul care Îl renegase pe Hristos, să-şi pună viaţa în pericol, ei i-au spus : « Să nu mergem ! » şi numai un ucenic, Toma, a zis :  « Nu. Să mergem cu El şi să murim cu El. »

Acesta este ucenicul pe care noi, în mod nătâng ,îl numim Necredinciosul : cel care nu era pregătit să îi acorde încrederea sa lui Hristos, să-I încredinţeze viaţa sa, sangele său, fără o adeverire. Dar inima lui era dată fără rezerve lui Hristos. Ce minunat să fii un astfel de om ! Dar ceilalţi ucenici nu l-ar fi părăsit pe Hristos.  Ei au pornit spre Ierusalim.

Şi avem azi un alt exemplu de persoană care a trecut printr-o tragedie înainte de a-L întâlni pe Hristos. Este Sfânta Maria Egipteanca. Ea fusese o păcătoasă. Ea fusese o desfrânată. Îi fusese necredincioasă lui Dumnezeu în trupul şi în sufletul ei. Şi apoi se confruntase cu tragica realitate că nu era loc pentru ea în biserica lui Dumnezeu dacă nu înlătura răul şi nu alegea curăţia, pocăinţa, înnoirea vieţii.

Să medităm asupra ucenicului care aproape L-a implorat pe Hristos să nu se întoarcă la Ierusalim, pentru că Ierusalimul era oraşul în care toţi profeţii muriseră; şi nu voiau ca Hristos să moară şi se temeau. Apoi să ne întrebăm pe noi înşine cât semănăm cu ucenicii. Şi să ne mai întrebăm azi dacă semănăm sau nu Sfintei Maria Egipteanca – Maria care şi-a trăit viaţa potrivit dorinţelor ei, a urmat toate tentaţiile trupului şi sufletului ei; şi într-o zi şi-a dat seama că, aşa cum este, nu poate intra în casa lui Dumnezeu.

Aşa de uşor intram în sfânta biserică, uitând aşa uşor că biserica în care venim este o mică parte a unei lumi care a ales să fie străină de Dumnezeu , care L-a respins pe Dumnezeu, şi-a pierdut interesul faţă de El şi că puţinii credincioşi au creat pentru Dumnezeu  un loc de refugiu – da, biserica este plinătatea Cerurilor şi, în acelaşi timp, un tragic loc de refugiu, singurul loc în care Dumnezeu are dreptul să fie pentru că este dorit. Şi când venim acici, intrăm în împărăţia divină. Ar trebui să venim în ea cu un sentiment de uimire, să  nu intrăm  ca într-un spaţiu oarecare, ci ca într-un spaţiu care este deja Împărăţia Cerurilor. 

Dacă am fi în starea în care ar trebui să fim, când venim la uşile bisericii, am fi ca Sfânta Maria Egipteanca, deşi în mică măsură. Ne-am opri şi am spune : « Cum  pot intra eu în biserică ? » Şi dacă am face asta cu toată inima noastră, cu inima înfrântă, cu un sentiment înfricoşat că suntem atât de departe de Dumnezeu, atât de străini, aşa de necredincioşi Lui, atunci uşile s-ar deschide şi am vedea că nu  ne aflăm pur şi simplu într-un spaţiu înconjurat de ziduri, ci într-un loc care este Împărăţia lui Dumnezeu coborâtă pe pământ.

Să învăţăm, deci, din această experienţă, ce înseamnă să mergi pas cu pas spre Înviere, deoarece pentru a  ajunge ceasul Învierii  trebuie să  trecem prin Calvar, trebuie să trecem prin tragedia întregii Săptămâni Sfinte şi să ne-o facem propria tragedie, împărţind cu Hristos şi cu ucenicii Săi  şi cu mulţimile  din jurul lor oroarea şi teroarea ; şi s-o experimentăm ca pe un  foc teribil care va arde în noi toţi cei nevrednici de Hristos şi ne va curăţa. Şi poate într-o zi, când focul va fi ars tot ce nu este vrednic de Dumnezeu, fiecare dintre noi va deveni o icoană a rugului arzând, aprins cu foc sacru şi nemistuit, deoarece numai acela care poate supravieţui focului dumnezeiesc va rămâne aşa. Amin.

 

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/03/sermon-for-sunday-of-st-mary-of-egypt.html

Sf. Simeon Noul Teolog – virtutea ca rod al vointei noastre si harisma ca dar dumnezeiesc

Pentru că una e virtutea şi alta e harisma; pentru că virtuţile se realizează din sârguinţa noastră proprie şi se adună din osteneli proprii, dar harismele duhovniceşti sunt daruri date de Dumnezeu celor ce se luptă [pentru ele].Ce vreau să zic deci? Postul şi înfrânarea sunt virtuţi, căci veştejesc plăcerile şi resping aprinderile trupului; iar acestea sunt lucrul voinţei noastre libere. Dar faptul de a le urma pe acestea fără strâmtorare şi osteneală şi de a ajunge la curăţie şi la desăvârşita nepătimire, aceasta este un dar al lui Dumnezeu şi o harismă preasublimă. Iarăşi: faptul de a-ţi stăpâni mânia şi irascibilitate e izbânda unei lupte minunate şi a unei mari osteneli, dar faptul de a ajunge la nemişcarea lor deplină, de a câştiga seninătatea inimii şi o blândeţe desăvârşită este o lucrare a lui Dumnezeu singur şi o schimbare a mâinii Aceluia [Ps 76, 11]. Şi iarăşi: faptul de a-ţi împărţi şi a da toate averile săracilor şi a te face un sărac care caută milostenie ţine de voia noastră, dar acela de a nu pofti nimic, de a răbda cu bucurie şi veselie cuptorul sărăciei [Is 48, 10] e lucrare tainică şi dumnezeiască. Astfel, orice făptuire bună şi frumoasă făcută după porunca lui Dumnezeu devine o virtute dar, aşa cum plugarul se osteneşte numai arând, săpând şi aruncând seminţele în pământ, însă ca ele să crească şi să dea rod târziu şi timpuriu [Iac 5, 7] e un dar al lui Dumnezeu, tot aşa vei găsi petrecându-se şi în cele duhovniceşti. Căci de noi ţine să urmăm orice virtute şi să aruncăm cu mult chin şi osteneală seminţele virtuţilor, dar este darul şi mila lui Dumnezeu singur să facem să cadă peste ele ploaia iubirii Sale de oameni şi harul Său şi să facă purtător de rod pământul cel neroditor al inimilor noastre, ca grăuntele cuvântului [Mc 4, 14; Lc 8, 11] care cade în sufletele noastre să se împărtăşească de umezeala dumnezeieştii bunătăţi, şi, sădit fiind, să crească şi să ajungă un pom mare [Mt 13, 31—32; Lc 13, 19], adică la desăvârşirea bărbăţiei, a măsurii vârstei plinătăţii lui Hristos [Ef 4,13].

Sfinţii Montanus şi Maxima- Sfinți Străromâni

Sfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, au vieţuit în Singidunum (azi Belgrad – Serbia), în sec. III-IV, în timpul lui Diocleţian persecutorul. Atunci când Galeriu, ginerele lui Diocleţian, a obţinut aprobarea edictului al patrulea de persecuţie, care îi obliga pe toţi locuitorii imperiului să jertfească idolilor, pentru prima dată acest edict s-a aplicat în Singidunum.
Montanus şi Maxima au refuzat supunerea şi s-au refugiat în Sirmium (azi Mitroviţa – Serbia). Aceasta fiind însă reşedinţa lui Galeriu, în scurt timp s-a pus şi aici problema închinării la idoli şi a lepădării de Hristos. Ei au fost aduşi în faţa guvernatorului Probus, care le-a aplicat procedura obişnuită: cercetarea (mai întâi a preotului, soţia fiind considerată mai gingaşă), reafirmarea edictului, chemarea la supunere faţă de autorităţi, ameninţarea cu tortura şi cu moartea, încercarea de manipulare prin rude, promisiuni etc.Montanus a trecut cu bine toate încercările, mărturisind credinţa sa în mod ferm:
„Eu am primit învăţătura cum să îndur mai bine chinurile, decât cum sa ma lepăd de Dumnezeu, sau să aduc jertfă demonilor”. Jertfa pe care a voit să o aducă Mucenicul a fost ca pe sine însuşi să se ofere lui Hristos.
După tortură, guvernatorul a chemat-o pe soţie, ca ea să-l înduplece pe preot la închinarea „cuvenită”. Aceasta a declarat că îşi doreşte să fie părtaşă la patimile Mântuitorului, asemenea soţului ei.
Consternat, Probus a dat ordinul final, de ucidere a celor doi soţi, prin aruncarea în râul Sava, cu pietre legate de gât. Ei au mai avut timp de o ultimă rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană”, după cum aflăm de la pr. prof. Ioan I. Rămureanu („Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, 1987), care citează surse mai vechi, publicate în 1942 şi 1982.
Alte surse sustin insa că ei au fost mai întâi tăiaţi cu sabia şi apoi aruncaţi în râu, iar moaştele lor transportate la Roma şi ascunse în catacombele Sfintei Priscilla pentru aproximativ 1500 ani.
În 1804 câteva morminte din catacombele Sfintei Priscilla au fost deschise. Cu acea ocazie s-au descoperit mai multe sfinte moaşte, puse la închinare în biserici catolice şi chiar în locuinţe particulare, ale unor familii catolice de notabilităţi din Roma. Moaştele Sfintei Maxima s-au păstrat cel mai bine, fiind preluate de familia Sinibaldi, care le-a aşezat în altarul unei capele private din Roma.
Din 1927, moaştele Sfintei preotese au circulat la mai multe mânăstiri catolice (din Roma, Chicago, până în America de Sud). În prezent, moaştele Sfintei se află în North Royalton, Ohio, iar cinstirea ei s-a extins, datorită minunilor petrecute la raclă. Foarte mulţi credincioşi catolici îi venerează în mod special pe aceşti Sfinţi, nu numai pentru moaştele lor, ci şi pentru curajul dovedit. Sfânta Maxima e considerată o preoteasă model, care a îndrăznit să-L mărturisească pe Hristos într-o perioadă de confuzie şi întunecime in mintea multora.
Sfinţii Montanus şi Maxima au rămas ocrotitori ai vieţuitorilor de pe malurile Dunării, fiind serbaţi an de an la 26 martie, data trecerii lor la cele veşnice, în anul 304. Ei sunt foarte cinstiţi şi în Serbia, ca mijlocitori către Dumnezeu şi exemple de urmat, dar şi în România, ca sfinţi pătimitori pe pământ străromân.

PREDICA PARINTELUI ILIE CLEOPA LA BUNA VESTIRE

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Din învaţăturile Parintelui Arsenie Boca: "Revelaţia şi fericirile Apocalipsei "

<<Întruparea istorică a lui Dumnezeu-Om pe pământ, ca a doua creaţie a omului şi a lumii, a despărţit istoria în două. Până la naşterea lui Iisus e trecutul omului. De la naşterea lui Iisus Hristos sub vreme, până la A Doua Venire, avem prezentul. „Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului” (Matei 18,20). „Eu sunt cu voi” e un continuu prezent cu fiecare credincios care vine în lume şi El îl face liber de lume şi-l curăţeşte de păcat, până la măsurile desăvărşirii. Acest lung prezent dăinuieşte ca eră a noastră, ca eon creştin, până la ultimul credincios posibil în lumea aceasta. Când însă oamenii se vor răscula desăvârşit împotriva lui Dumnezeu, conştient sau inconştient, şi va fi aşa în toată lumea, atunci vine sfârşitul prezentului. Atunci Împărăţia lui Dumnezeu va veni şi în afară intru putere şi slavă amare. Atunci se va arăta şi în afară, în fiecare, în ce împărăţie a trăit înlăuntrul sufletului său – ceea ce Judecata de pe urmă va consfinţi pentru vecii vecilor.
De la Judecata de pe urmă începe viitorul, care nu va avea sfârşit. Cu alte cuvinte „timp” nu va mai fi, nici îmbătrânire  şi moarte, nici zi şi noapte, nici întristare şi suspin (Apocalipsa 10,6; 7,17; 21 şi 22). De toate acestea însă avem parte în prezent, chiar ca şi credincioşi, şi, încă cu atât mai mult, cu cât cele de pe urmă se apropie.
Dar fiindcă nimeni nu ştie „sfârşitul lumii”, fără numai Tatăl, Iisus mai descoperă credincioşilor încă 7 fericiri, prin ucenicul Său iubit Ioan, răpit în Duh şi făcut văzător, mai presus de timp, al celor de pe urmă ale omului, în apocalipticul sfârşit al istoriei.
Ca să deschidem mai bine înţelegerea cuvântului, reamintim că cele 9 fericiri de la Matei privesc oarecum o realizare a chipului şi asemănării în condiţiile unei istorii mai potolite a evenimentelor, a unei asceze şi mistici mai cumpătate, ca pe timp de pace. Ca exemplifiare e de-ajuns să pomenim că, de pildă, Fericirea curăţirii inimii de patimi e dată în seama nevoinţelor de bună voie – cât firea omenească e în stare să ducă aceste nevoinţe, iar ce mai lipseşte, în privinţa curăţirii, împlineşte Harul, prin purificarea pasivă, sau îndurată.
Fundalul e cam acelaşi şi în cele 7 fericiri ale Apocalipsului, doar că reflectă intens istoria, mai prezentă, asupra sfinţilor, întrucât semnele lui Antihrist se înteţesc: „Vremea (de pe urmă) este aproape” (Apocalipsă 1,3).
De altfel viziunea apocaliptică a istoriei, de la Luca (21,6-28), se încheie cu o frumoasă îmbărbătare:„Iar când vor începe să fie acestea (rele ale istoriei) prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră s-a apropiat”. Pe când Apocalipsul se deschide cu prima fericire.
Nu putem ca de bucuria Naşterii lui Iisus Hristos printre oameni şi în oameni, să nu ne gândim cu mare dragoste şi la toată opera de mânturie a oemanilor, care se desăvârşeşete şi în cele mai apocaliptice file ale istoriei marelui prezent. O lărgire de orizont e o mare bucurie, cum n-o ai decât de pe un vârf de munte. Apocalipsul e acest vârf vulcanic al istoriei.>>

Sursa: Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu, <

>, Ediţia a II-a, rev- Editura Charisma, Deva, 2009, pp.349-35.

Eleva Iulia Ionescu a mers inapoi la Manastirea Sihastria Raraului, insotita de politisti si de tatal ei, care i-au cerut iertare Parintelui Staret Ioan pentru acuzele nedrepte ce i-au fost aduse

Abia întoarsă acasă, Iulia Ionescu, adolescenta care a pus o ţară pe jar fugind la mănăstirile din nordul Moldovei, a mers înapoi la Sihăstria Rarăului.

Deşi era aşteptată la şcoală, Iulia Ionescu a mers marţi, 18 februarie, înapoi la mănăstirea de unde a plecat sâmbătă. Fata s-a întors la Sihăstria Rarăului, locul unde a înnoptat vineri spre sâmbătă şi unde s-a destăinuit că este fugită de acasă. Stareţul Ioan Larion Neagoe este cel care a primit spovedania adolescentei şi i-a permis să rămână peste noapte la mănăstire. Părintele a convins-o să se întoarcă acasă, dând-o în grija unui călugăr, care a condus-o la gara din Suceava şi i-a cumpărat biletul de întoarcere. Iulia a fost la mănăstire însoţită de doi poliţişti din Bucureşti şi de tatăl ei, Daniel Ionescu. „Şi poliţiştii, şi tatăl, şi fata, i-au cerut iertare părintelui pentru toate cele întâmplate şi i-au mulţumit pentru c-a avut grijă de ea, pentru că a îndrumat-o să se întoarcă acasă şi i-a dat bani de drum. I-au mulţumit pentru tot ce a făcut pentru ea şi pentru c-a echilibrat-o psihic, din starea în care era“, au relatat pentru „Adevărul“ călugării de la Sihăstria Rarăului
Vizita Iuliei a avut loc în jurul orei 14. Fata, împreună cu tatăl ei şi cei doi poliţişti, a rămas la mănăstire în seara de marţi. Iulia Ionescu a pus o ţară întreagă pe jar atunci când a dispărut, miercuri, de acasă. Eevă eminentă la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, Iulia se destăinuise duhovnicului ei că vrea să se retragă la mănăstire, iar familia ştia acest lucru. Fata, în vârstă de 15 ani, mai avusese o tentativă de plecare de acasă în urmă cu 3 ani. Ea devenise preocupată de iminenţa Apocalipsei, iar viaţa monahală i se părea cel mai bun refugiu. Iulia a fost găsită pe trenul care mergea de la Suceava la Bucureşti, sâmbătă. Era teafără şi nu fusese victima vreunei agresiuni. Citeşte mai multe ştiri pe aceeaşi temă: FOTO VIDEO Pe urmele Iuliei la Sihăstria Rarăului. Ce a făcut fugara o zi şi o noapte printre călugării din munţi Iulia Ionescu, adolescenta din Bucureşti fugită la mănăstirile din nordul Moldovei, a poposit într-una dintre nopţi la o mănăstire de călugări din judeţul Suceava. Dispărută de miercuri de acasă, fata în vârstă de 15 ani a ajuns vineri seara la mănăstirea Sihăstria Rarăului, lângă Câmpulung Moldovenesc.

Sursa: Adevarul