Profesorul Th. Codreanu: Eminescianismul literaturii şi gândirii româneşti este o dimensiune centrală, pe care N. Manolescu n-o distinge.

Prelungirea „canonului” paşoptist până în 1883 se face pentru a-l încadra aici pe M. Eminescu, anul 1883 fiind cel al „îmbolnăvirii” acestuia şi al ieşirii din activitatea publică. Eminescu, aşadar, nici măcar nu este contemporan cu… junimismul din punctul de vedere al „canonului”, când, în realitate, el este chiar centrul canonului românesc! D-l Manolescu nu numai că menţine anacronica etichetare a poetului ca „romantic întârziat” (deşi nu o pronunţă ca atare), dar îi refuză acestuia poziţia privilegiată acordată de G. Călinescu, aceea de „poet naţional”, formulă care-i repugnă criticului, fiind unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai ei. Dacă G. Călinescu ar fi gândit în conceptele canonului bloomian, ar fi decis că Eminescu este, fără îndoială, centrul iradiant al canonului literaturii române. Nu numai că Eminescu îmbracă arheitatea culturii româneşti, ca sinteză eponimă a culturii minore, populare, cu cea majoră, cultă (Blaga), dar el se integrează organic şi în canonul european, ca descendent ce s-a recunoscut al centrului canonic iradiant Shakespeare, aşa cum l-a descris Harold Bloom. Eminescu e „plin” de Shakespeare. El a vorbit de „geniala acvilă a nordului”, de „divinul brit”, închinându-i şi o poezie. Eminescu îl tratează pe Shakespeare exact în spiritul canonului bloomian, atestând şi în acest fel uluitoarea lui clarviziune în materie de cultură europeană: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. (Cărţile). Iradierea „canonului” eminescian în toată cultura românească n-a putut fi ignorată de nici un intelectual autohton onest sau de comentatorii avizaţi din străinătate. Eminescianismul literaturii şi gândirii româneşti este o dimensiune centrală, pe care N. Manolescu n-o distinge, fiindcă, iarăşi, ceea ce dă cu o mână ia cu cealaltă, mergând, uneori, până la judecăţi penibile. Capitolul dedicat lui Eminescu este unul dintre cele mai ciudate: pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic. Contradicţia izbeşte încă de la izolarea lui Eminescu în postura de „romantic întârziat” de tip Biedermeier, cu ieşiri de High Romanticism, pentru ca, la un moment dat să vadă în el un postromantic. Criticul respinge de la început imaginea unui Eminescu „paradigmatic” şi „canonic”, lăudând isprava Ioanei Bot de a „deconstrui” ceea ce Călinescu numise „poet naţional”. Pretextul? Lui N. Manolescu i se pare că a fi „poet naţional” înseamnă să nu mai fii citit, ci mortificat. Naivitate, perfidie ideologică? Harold Bloom arăta că tocmai personalitatea-canon e cea mai vie, sursă inepuizabilă de spiritualitate. Trebuie să înţelegem că şi de astă dată criticul ridică într-o mână canonul iar cu cealaltă îl spulberă în cele patru vânturi. Sunt, de aceea, dubii serioase că d-l Manolescu a înţeles esenţa teoriei lui Bloom, ajustând-o după capriciile ideologiei pe care o slujeşte. O veritabilă panică se declanşează în „mânuirea” celor două mâini, ca să mă exprim tautologic, în clipa când este pus în situaţia de a da verdict asupra etichetărilor ce s-au debitat cu insistenţă asupra poetului. Citind o parte, se pare, din publicistică şi constatând că „antisemitismul” poetului este o mistificare ideologică, îşi aminteşte brusc că nu-i poate contrazice până la capăt pe binefăcătorii săi şi conchide, în rafală, că Eminescu este un înrăit „rasist” şi „antisemit” în ultimii ani de la Timpul: „Nu încape îndoială că Eminescu a fost naţionalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste şi antisemite tot mai vii spre sfârşitul vieţii, un conservator radical, ca Burke…”.

Fragment din Cronica literară: Istoria „canonică“ a literaturii române (III), publicat de Profesorul Theodor Codreanu in revista Bucovina literara, nr. 5-6, mai-iunie 2009

Parintele Rafail Noica: Astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis in toate aspectele lui

… [Ne spune Evanghelia care s-a citit astazi ca] Maria – parafrazez putin - daca a ales partea cea buna, aceasta nu se va lua de la ea.

Epoca in care traim este tocmai o epoca in care partea cea buna se tot smulge de la noi. Am invatat de la “inteleptii” acestei lumi ca Dumnezeu nu exista. Am fost sub un regim care a interzis pe Dumnezeu si sub o forma sau alta, Dumnezeu si adevarata cinstire a lui Dumnezeu este prigonita, este interzisa in lumea intreaga.

Dar iata ca Domnul zice Martei ca sora sa Maria a ales partea cea buna care nu se va lua de la ea. Nu este om, nu este sol, nu este inger cel care ne vorbeste, este Insusi Dumnezeu Cuvantul. Si daca Dumnezeu Cuvantul zice, atunci putem crede ca asa si este! Ramane sa ne straduim sa aflam si noi partea cea buna.

Celalalt cuvant, mangaietor, care intareste pe acesta, este cuvantul cel din sfarsitul Apocalipsei, unde, socotesc eu ca Hristos vorbeste pentru epoca cea de sfarsit a istoriei, epoca noastra, socotesc: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce. Cel ce lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea. Cel ce se sfinteste mai sfinteasca-se” (Apoc. 22, 11).

Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.

Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui. Fiindca avem si cuvantul celalalt din Apocalipsa ca si “Cel ce lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea. Cel ce se sfinteste mai sfinteasca-se” si celalalt cuvant spus pentru Maria ca partea cea buna pe care a ales-o, aceea nu se va lua de la dansa.

Frati si surori, daca Cuvantul lui Dumnezeu a zis ceva, asa cum a fost intru inceput: “Sa fie lumina!“, si a fost, deci ce a zis Cuvantul lui Dumnezeu, fi-va! Si ce nu a zis nu va putea fi. As vrea sa intelegem ca toate se tin in zidirea asta prin cuvantul tainic al lui Dumnezeu, si asta sa fie pentru noi mangaiere.

Zile cumplite – vadit – vin si vor veni, multe prorociri care erau de neinteles, astazi sunt tehnologic realizabile, si deci nu e cazul sa nadajduim spre zile mai bune. Zilele mai bune vor veni pentru cei care alegem partea cea buna, alegem pe Dumnezeu. Si acea parte buna nu se va lua de la noi, nu pentru ca noi putem sa facem ceva bun. Cred ca toti avem constiinta pacatului nostru si frica: “cum noi, in slabiciunea noastra vom intampina zile rele?“. Dar sa avem [odata] cu frica aceasta si acest lucru: pe baza cuvantului “tine-ti mintea in iad“, adica: fii realist, acestea trebuie sa fie, “dar nu deznadajdui!“. Si “nu deznadajdui” inseamna nadejde numai si numai in mila lui Dumnezeu si in puterea lui Dumnezeu.

Omul numai pacate poate face de la sine. Dar Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este mila si ne-a dat multe cuvinte de mangaiere. Si cu aceste cuvinte as vrea sa va indemn: cereti Domnului sa va deschida ochii cand cititi Scripturile sau cand le ascultati in Biserica; de asemenea si textele care se canta mai ales la marile praznice, ca acest praznic al Maicii Domnului.

Pe Maica Domnului femeia din popor a fericit-o ca fiind trupeste Maica Acestui Om care vorbea asa. Dar El a zis: “da, drept este ce zici tu, ca fericit pantecele care M-a purtat si sanii la care am supt. Dar nu asta este pricina fericirii. Pricina fericirii ei este ca… fericit cel care aude cuvantul lui Dumnezeu si-l pazeste pe el“. Si despre Maica Domnului se zice intr-un loc ca nu a inteles cuvantul Lui, dar l-a pazit in inima ei. Si de mai multe ori se spune ca pazea cuvantul in inima.

Cuvantul acesta este cuvant de mangaiere fiecaruia dintre noi. Fiindca un singur pantece a putut purta pe Acel prunc si numai sanii Aceleia au putut hrani pe Acel Prunc dumnezeiesc. Dar partea cea buna, daca o alegem, aceeasi mangaiere si aceeasi fericire poate fi tuturor. Si asa, sa cautam in Scripturi si in slujbele Bisericii ce inseamna aceasta “parte cea buna“, care este a fiecaruia si a tuturor, fara nici o exceptie si fara nici o limita.

Pentru rugaciunile Stapanei nostre, Dumnezeu sa ne dea sa intelegem cele ce vrea sa ne spuna!

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

Colegiul Medicilor: La clinica Sabyc au fost incalcate normele etice. Medicii (in majoritate evrei) de aici pot fi comparati cu cei de la Auschwitz

Profesorul Vasile Astarastoaie, presedintele Colegiului Medicilor din Romania (CMR), a declarat, luni, ca la clinica Sabyc au fost incalcate cele mai elementare norme de etica medicala, iar medicii de la acest centru medical ar putea sa isi piarda dreptul de libera practica, comparandu-i cu cei de la Auschwitz, anunta Realitatea TV. Vasile Astarastoaie a mai declarat ca medicii israelieni nu aveau drept de libera pratica in Romania si nici nu isi poate explica cum de s-a continuat activitatea in clinica Sabyc, desi exista o decizie definitiva a forului suprem in ceea ce priveste supravegherea calitatii actului medical. "La aceasta clinica s-au incalcat cele mai elementare norme de etica medicala, pentru ca donatorii erau persoane vulnerabile, oameni saraci carora li s-a cumparat parti din trup, fara fi informati asupra riscurilor si nu li s-a spus ca fac parte dintr-o cercetare stiintifica", a declarat presedintele Colegiului Medicilor care saluta interventia autoritatilor la aceasta clinica. Din punctul de vedere al lui Vasile Astarastoaie, medicii romani care au lucrat la aceasta clinica ar trebui sa isi piarda dreptul de libera practica: "Ei au incalcat mesajul profesiei medicale. S-au lasat cumparati cu bani pentru o manopera care punea in pericol sanatatea unui semen de-al lor. Nu este un act medical. Din punctul meu de vedere cei de la Auschwitz sunt comparabili cu cei care au facut aceste manopere".

Donatoarele de ovule primeau intre 800 si 1.000 de lei Femeile din Romania care acceptau sa-si doneze ovulele primeau intre 800 si 1.000 de lei de la medicii israelieni, conform procurorilor DIICOT, anunta NewsIn. Donatoarele din Romania aveau varsta intre 18 si 30 de ani, iar, in schimbul unor sume de bani cuprinse intre 800 si 1.000 lei, consimteau sa doneze ovocitele necesare realizarii tehnicii de fertilizare "in vitro" si, implicit, sa se supuna procedurii medicale ce implica stimularea ovariana pe cale artificiala si recoltarea ovocitelor. 60 de persoane, printre care si membri din conducerea clinicii private de fertilizare Sabyc din Capitala au fost audiati, duminica, de catre procurorii DIICOT, pentru racolare, vanzare si cumparare de celule umane. Trei persoane au fost retinute in vederea arestarii preventive. Procurorii audiaza mai multi donatori, suspectati ca ar fi pus la dispozitie, contra unor sume de bani, celule embrionare. Pentru mai multe detalii accesati si: http://www.ziua.net/news.php?data=2009-07-20&id=33744

Ziua Online Update: Au inceput arestarile in randul discipolilor lui Mengele. In sfarsit, o reactie pe care o salutam! Deci, se poate!

Celor care încă nu văd legătura dintre curaj şi rugăciune

Ultima lupta - lacrimi ale mintii

Suntem o ţară sub ocupaţie.
Imperiile care, de-a lungul timpului, au avut doar o stăpânire vremelnică, nedeplină peste noi, s-au unit astăzi în marele imperiu U.E. şi şi-au desăvârşit stăpânirea asupra noastră.
Neamul românesc e ţintuit în colţii Fiarei: veninul ei curge prin muşchii sfâşiaţi, prin vene şi prin nervi, spre inima neamului: Biserica.
Toate instituţiile şi legile europene ne otrăvesc sufletele... Ne-au declarat bolnavi şi vor să ne vindece: cu perfuzii prin care se scurge toată necurăţia apostaziei lor...
Sugând laptele Fiarei ( fondurile europene), zidurile bisericilor cresc, se îngroaşă, în vreme ce Duhul lor, scârbit de duhoarea Europei apostate, se stinge...
Suntem tot mai mult şi o Biserică sub ocupaţie: puţin o simt, pentru că cei care mai găsesc încă bisericile deschise şi funcţionale, lumânări şi iconiţe, totul e normal: le e de ajuns...
Ca şi în comunism, există o majoritate mulţumită că are la dispoziţie aparatul de prestări servicii religioase... Dar, în puşcării, torturaţi şi înfometaţi, putrezeau de vii cei care iubeau Adevărul, cei care nu puteau trăi fără El: şi L-au urmat, acolo unde este El în această lume: în temniţă şi pe Cruce... Căci fără suferinţa celor din catacombe pentru Adevăr, credinţa celor de la suprafaţă n-ar fi avut har... Cei care au mai ieşit din catacombele însângerate ale comunismului au găsit afară o ortodoxie diformă, cu crucile strâmbate de laşitate, care se desăvârşeşte azi, în democraţie: o ortodoxie care nu are nici o legătură cu neamul, cu comuniunea de iubire, cu jertfa: ortodoxia inimilor europene, care vin pe la biserică doar ca să-şi sfinţească maşinile de import...
Inima acestui neam, lumina de pe chipul lui veşnic, e Iisus cel răstignit: Sfânta Ortodoxie a suferinţei...
Ceea ce a ţinut acest neam drept în furtuna istoriei este Sf. Cruce, asumarea sa mistică, din trăirea lui Hristos, cea drept-slăvitoare. Pe români nu i-a salvat retragerea în păduri, ci retragerea în smerenie, în adâncul viu al Ortodoxiei...
Spre acest adânc al Bisericii înaintează veninul Fiarei prin trădările noastre de învăţătură şi de viaţă ortodoxă. Spre deosebire de Kosovo, nouă, Fiara vrea să ne smulgă nu crucile de pe turlele bisericilor, ci de pe cele ale inimii: ale Crezului, ale dragostei... Acestea îi împiedică desăvârşirea stăpânirii asupra sufletelor noastre...
Ultima luptă: cu minciuna ajunsă în sângele şi-n carnea noastră, prin modul de viaţă occidental, pe de o parte, şi prin predicile şi măsurile administrative unei instituţii bisericeşti ecumeniste şi mamonice, pe cealaltă parte; cu minciuna care ne zâmbeşte patern, cu acelaşi surâs, şi din Bruxelles şi din Dealul Patriarhiei...
Să strângem Ortodoxia Părinţilor la piept până ne intră în inimi...
Doar evlavia care este o îmbrăţişare deplină a Adevărului, este ortodoxă: răneşte cumplit, cu răni ce par abisale... Dar ele nu ne străbat fiinţa de fapt decât până la nodul legăturii noastre intime cu moartea... Ortodoxia ce coboară acolo Focul pe care l-a adus Hristos pe pământ, e singura adevărată...
Pentru ea se dă acum ultima luptă...

Sursa: usa-milostivirii.blogspot.com

Talcuire a Sfantului Teofilact pentru ecumenisti si eretici

Deci darul nu e al celui ce voieşte, nici al celui ce aleargă, ci al lui Dumnezeu celui ce miluieşte.(Rom. 9,16)

Isaac - zice - voia într-adevăr să blagoslovească pe Isav, şi Isav alerga în cîmp ca să capete vînat şi, prin acela, să fie blagoslovit, precum e scris la Fa­cere: „A zis lui (Isaac lui Isav): Ieşi în cîmp şi vînează-mi vînat! Şi s-a dus Isav în cîmp ca să vîneze pentru tatăl său" {Facerea 27:4, 5). însă Dumnezeu, cu judecată dreaptă, a făcut să dobîndească blagoslovenia Iacov, fiindcă era vrednic de ea cu adevărat. Prin aceste cuvinte, se pare că Apostolul surpă stăpînirea de sine a omului [libertatea, n. m.], dar nu e aşa. Ci - precum de­spre o casă s-ar zice că totul este al meşterului care a zidit-o, măcar că zidarul are nevoie de materiale şi de oameni pentru a zidi - tot aşa zicem şi despre om că totul este al lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu are trebuinţă şi de voinţa şi de osîrdia omului. Dar, fiindcă Dumnezeu isprăveşte, şi încununează şi osîndeşte, atunci zicem că totul este al lui Dumnezeu.



Coresi spune că Apostolul grăieşte aici despre cel ce voieşte şi aleargă fără a avea însă dreapta credinţă şi cunoştinţă. Pentru că cel ce aleargă aşa nu se miluieşte, iar cel ce aleargă cu dreaptă credinţă şi cunoştinţă se miluieşte. Iar Dumnezeu 1-a miluit pe Iacov şi i-a dat lui blagoslovenia lui Isav cu dreptate, fiindcă Iacov s-a făcut întîi-născut al lui Isaac, cumpărînd acest drept de la Isav pentru pîine şi pentru puţină fiertură de linte, cum mărturiseşte Scrip­tura {Facerea 27).

Iar Isav mai înainte închipuia norodul Israilitean, iar Iacov pe cel din „neamuri" al Creşti­nilor. Iar mila cu care ne miluieşte Dumnezeu este mîngîierea cea prin Mesia, că „după mila Sa - zice - ne-a mîntuit pe noi" (Tit 3:5). Căci voiesc şi aleargă şi Agareanul, şi Evreul, şi ereticul, dar în zadar, fiindcă nu au ca povăţuitor darul şi dumnezeiasca milă dăruită prin iconomia întrupării.

(Sf. Teofilact in Talcuiri la Romani)

O excelenta „definitie” a nationalismului crestin

Vorbind despre smerenie, Parintele Rafail spune despre parintele Sofronie cum ca el definea smerenia ca fiind "acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara nici o intoarcere asupra-si". Hristos aceasta ne-a aratat!
Calitatea nationala fiind zidita in suflet de catre Dumnezeu, inseamna ca am putea indrazni sa definim nationalismul ca o manifestare a smereniei izvorata din iubirea dumnezeiasca sadita si in calitatea nationala a sufletului, iubire care se da celui iubit pana la jertfa, adica neamului, si care nu cere nici o intoarcere asupra-si. Si avem pe aceasta linie si noi romanii, atatea exemple! („definitia” nu-mi apartine, este a unui profesor de matematica crestin-ortodox)

Ar trebui sa-ti ridic un monument pana la cer si tot nu ar fi de-ajuns! La multi ani, mami!