Prin acceptarea sistemului biometric ne pierdem vrednicia de fii ai Imparatiei!

"Cine are urechi sa auda ceea ce zice Duhul bisericilor: Biruitorului ii voi da din mana cea ascunsa; si-i voi da lui o pietricica alba, si pe pietricica scris un nume nou, pe care nimeni nu-l stie, decat numai primitorul" (Apocalipsa 2, 17).

In talcuirile Sf. Andrei al Cezareei Capadociei, acesta il citeaza  in legatura cu acest stih pe cuviosul Averchie Tausev:

"Zicerea metaforica "pietricica alba" isi are inceputul  intr-un obicei din vechime, potrivit caruia castigatorii de la jocurile si intrecerile obstesti primeau tablete albe de piatra, pe care aveau sa le arate mai tarziu, pentru a-si primi rasplata cuvenita.
In gandirea vazatorului de taine Ioan, piatra alba inchipuia curatia si nevinovatia Crestinilor, pentru care isi primeau rasplata in veacul viitor.
Iar a da nume noilor membri ai unei imparatii era o insusire a imparatilor si stapinilor. La fel, Imparatul ceresc va da nume noi tuturor fiilor alesi ai imparatiei Sale, nume care vor arata  insusirile lor launtrice, vrednicia si slujirea lor din preaslavita imparatie.  Dar - " fiindca nimeni nu stie cele ale omului in afara de duhul omului, care este in el " ( I Corinteni 2,11) - la fel si noul nume dat omului de atot-stiutorul Stapan va fi cunoscut doar de cel care primeste acel nume ( vezi Isaia 62,2)".

Si acum sa ne gandim: Din ceea ce ne invata Biserica, Antihrist  vrea sa ia locul lui Hristos in mintea omului, imitandu-l pe Hristos, folosind viclenia si minciuna,  fiind si stiutor al Sfintelor Scripturi. Din talcuirea de mai sus se vede ca Satana, prin slujitorii lui, va cauta sa ne insele si, ca imparat al intunericului, sa ne dea nume pe piatra necurata (buletinul electronic), nume care va arata insusirile noastre launtrice, vrednicia si cui slujim noi, folosind biometria. Iar la Judecata, cu ce pietricica ne vom infatisa ca sa ne luam rasplata?

Ca profesor de matematica crestin, inchei afirmand ca  buletinul electronic si biometria sunt unelte ale Satanei, prin care ne pierdem vrednicia de fii ai Imparatiei.

- trimis de colaboratorul nostru Dan Fagaraseanu

Nu numai invatamantul romanesc este la pamant! Situatia medicinii din Romania, radiografiata de doctorul Florin Matrescu. "Despre şcoala de medicină românească se vorbeşte la trecut"

Cu ceva timp în urmă, revista Medic ro nr.33/04.07 dădea publicităţii un interviu solicitat, de o tânără colegă (care între timp a emigrat), menit să tragă un semnal de alarmă asupra nevoii stringente de a se reveni şi a se valorifica medicina clinică. Ceea ce atunci demersul meu reprezenta un act solitar, la ora scrierii acestor rânduri (începutul anului 2011), a devenit pentru mine o îndatorire presantă faţă de dumneavoastră, cititorii mei posibili, la început, sau în plină desfăşurare a activităţii medicale, dar şi faţă de şcoala de medicină românească căreia îi datorez cel mai mult, în formarea mea ca practician.


Iniţierea unei asemenea temerare acţiuni (ce ar putea deveni în timp o veritabilă forţă motrice, în modelarea gândirii şi eficientizării actului medical de zi cu zi), mi se pare îndreptăţită din mai multe considerente, unele din ele fiind expuse parţial în prefaţa lucrărilor mele editate în anii precedenţi.

1. Slăbirea până la deteriorarea alarmantă a calităţii procesului de instrucţie a studentului medicinist, a rezidentului, a tânărului medic din România, în general vorbind, adevăr ce are la bază coborârea alarmantă a ştachetei pregătirii profesionale şi didactice a corpului universitar (în proporţii diferite în unităţile de profil din ţară), odată cu qvasiabandonarea codexului moral, dăltuit cândva de Hipocrates, frate monovitelin cu codexul creştin.

Acest lucru a fost posibil în anii cumpliţi ai comunismului, prin ingerinţa brutală a partidului şi a securităţii în învăţământul superior medical (şi nu numai), proces nociv, soldat, în primul rând, prin înlăturarea din învăţământul medical superior a cadrelor celor mai valoroase (privind cuantumul de cunoştinţe, studiile şi doctoratele în străinătate etc. dar  şi cu un comportament patriotic şi socio-moral ireproşabil) şi înlocuirea lor cu indivizi „cu origine sănătoasă”, recrutaţi dintre membrii partidului comunist, securităţii, straturilor inculte ale societăţii etc., dar şi de o moralitate jalnică: lipsiţi de verticalitate, corupţi, vicioşi, abuzivi, superficiali, trufaşi şi iresponsabili. Excepţiile ce au supravieţuit din vechiul corp didactic au plecat capul şi şi-au deformat coloana vertebrală, dar prezervând un rest de competenţă. În acest cadru infracţional se schimbau teze la admitere, se mistificau notele şi promovările, se încurajau actele de corupţie etc., proces ce a adus de-a lungul deceniilor la apariţia unor adevăraţi mutanţi, preudo cadre didactice, impostori de grade diferite, veritabile concasoare de distrugere a mult preţuitului învăţământ mrdical românesc. Soarta ajutoarelor noastre, cadrele medii şi personalul auxiliar din universităţi nu a fost mai bună, recrutarea şi promovarea făcându-se după aceleaşi criterii viciate şi păguboase.

Evenimentele din 1989, scenariu de televiziune pregătit destul de grotesc de mai multe forţe şi servicii secrete indigene şi externe, acţionând la lumina zilei, dar şi în spatele cortinei (mai ales de acolo), dar care au fost luate în serios de către mii de români inocenţi (majoritatea tineri şi copii, ajunşi în pragul disperării), care le-au dat un mers către o veritabilă revoluţie. Caracterul ei tot mai clar anticomunist explică baia de sânge ce a urmat (cca 1600 de morţi şi mii de răniţi, cifre avansate de noi în ocultata lucrare „Holocaustul Roşu”, editată în patru ediţii româneşti), dar şi rămânerea la putere a nomenclaturii de partid, securiste, militare, culturale, mediatice etc., dar însumând şi bande de oameni mediocri din rândurile 2 şi 3 ale temutului aparat privilegiat şi represiv.

În acest context, acum, după peste 20 de ani, nu mai poate surprinde pe nimeni truismul că metehnele viscerale ale regimului comunist şi ale structurilor sale neperformante (exceptând promovarea şi perfecţionarea terorii) s-au transmis, similar vaselor comunicante, în universităţile şi facultăţile ţării, neocolind nici medicina. Criteriile de recrutare şi promovare universitară au rămas aceleaşi; deşi corupţia şi mita au luat proporţii înfricoşătoare, după mărturiile ce le deţin, iar Institutul de medicină din Bucureşti, atât de drag mie, a plonjat actualmente, din locul fruntaş ce-l deţinea, la coada listei calităţii produsului ei, dar în fruntea înjositoarei scale a corupţiei şi a incompetenţei corpului didactic. La lotul dinozaurilor securisto-comunişti, prezervat cu străşnicie (mulţi dintre ei menţinuţi la catedră până la vârste matusalemice), s-a adăugat, cu migală şi fudulie proletară, corpul beizadelelor, acesta din urmă dovedindu-se mai incompetent, mai corupt, mai lacom, mai abuziv, mai iresponsabil; iar bomboana de pe colivă a fost reprezentată de facultăţile private, despre care orice comentariu este de prisos, dar care, din fericire, a lovit mai puţin medicina. A existat şi în comunism şi post decembrist o minoritate de oameni valoroşi profesional, moral, civic etc., ca rezultat al unor calităţi personale, a unei educaţii familiale deosebite, a unor studii în afara ţării şi a unei perfecţionări permanente, odată cu o lăudabilă responsabilitate faţă de procesul didactic; din păcate, aceştia n-au putut şi nu vor putea contracara puterea de strivire copleşitoare a majorităţii impostoare.

Şi astfel, despre şcoala de medicină românească se vorbeşte la trecut, mulţi dintre medicii tineri valoroşi, mai ales dintre aceia ce au beneficiat de un studiu post-universitar în străinătate, părăsesc România, iar degringolada şi deznădejdea din învăţământul medical superior (şi nu numai) sunt dezolante, iar calitatea actului practic medical scade vertiginos. Nemaiexistând maeştri, modele (cu puţine excepţii, după mărturisirile câtorva zeci de tineri colegi români), produsul final de calitate al facultăţilor de medicină s-a împuţinat catastrofal, iar meseria noastră s-a depărtat tot mai mult de rigorile cerute de către Hipocrates.

Integral la blogul doctorului Florin Matrescu

Scanteia ar fi invidioasa pe Evenimentul zilei. Cum trateaza cotidianul bucurestean cazul Tanacu si eliberarea unei maici vinovata ca "latura mistică a femeii este şi mai puternică decât înaintea detenţiei".

Fosta maică stareţă de la mănăstirea Tanacu, unde o tânără a murit, în 2005, după ce a fost supusă unor ritualuri de exorcizare, a fost eliberată marţi. N-a renunţat nicio zi la hainele monahale, deşi Biserica n-o mai primeşte. Martorii spun că latura mistică a femeii este şi mai puternică decât înaintea detenţiei.

Pentru directorul Penitenciarului, ea a fost un model. "Aş vrea să am deţinute numai ca ea". Pentru colegele de celulă, a fost ca o soră mai mare, care le-a călăuzit pe drumul credinţei. Perioada de detenţie pare că a martirizat-o. Pentru preotul capelei din puşcărie, ea a fost trimisă după gratii într-o încercare de-a lui Dumnezeu. Pentru cel care a angajat-o, este o salariată care îi face curăţenie şi pe care o plăteşte modest. Sunt tot atâtea feţe, ca ale unui cub Rubik care nu-şi găseşte rezolvarea.

Dar cine este, cu adevărat, Nicoleta Arcălianu? Cunoscută drept maica Neonila, Arcălianu a fost stareţa mănăstirii de la Tanacu (Vaslui), acolo unde, în 2005, în urma unui ritual de exeorcizare, o tânără şi-a pierdut viaţa. Maica Neonila (foto) este ultima din cele patru măicuţe din aşa numitul "lot Tanacu" care a fost eliberată, marţi, din Penitenciarul Bacău.


Născută în familie habotnică, s-a călugărit din copilărie
 
Povestea Nicoletei Arcălianu a început acum 39 de ani, când s-a născut într-o familie de oameni gospodari, dar nu bogaţi, din satul vasluian Muntenii de Sus.
"Sunt oameni cu credinţă în Dumnezeu. Mai au doi băieţi şi o fată", a spus Vasile Anton, primarul comunei. Credinţa în Dumnezeu le-au insuflat-o şi fiicei lor, Nicoleta care, de mică, a decis să îmbrace haina monahală. "A plecat la mănăstire copilă fiind", a afirmat primarul. Sătenii au puţine amintiri despre Nicoleta Arcălianu. Şi poate aşa ar fi şi rămas, o fată ce şi-a dedicat aproa­pe întreaga viaţă credinţei în Dumnezeu. Însă episodul petrecut în 2005 la mănăstirea Tanacu a făcut înconjurul lumii.
În celulă, citea zi şi noapte cărţi bisericeşti şi visa la mănăstire. În 2008, maica Neonila a fost condamnată la 6 ani de închisoare. Marţi, ea a fost eliberată condiţionat, cu un rest de pedeapsă de 903 zile. "În Pe­­ni­tenciarul Bacău a fost adusă în luna august 2010. Nu a creat niciun fel de probleme", a declarat Victor Cuzic, directorul închisorii. Pe perioada detenţiei, Nicoleta Arcălianu a participat la slujbele de la capelă, a cântat la strană în fiecare duminică şi, la sărbători, a citit cărţi bisericeşti şi s-a rugat neîntrerupt.
"Nicio clipă nu a renunţat la hainele monahale", a spus Cuzic. Nici măcar nu se schimba de straie de faţă cu alţi oameni. Avea ritualurile ei. Colegele de celulă, nouă la număr, susţin că maica le-a îndrumat permanent spre credinţa în Dumnezeu. "A ţinut toate posturile. Citea zi şi noapte cărţi bisericeşti şi ne învăţa să avem credinţă, să avem grijă de familiile noastre. Dar marea ei dorinţă este să se întoarcă într-o mănăstire. La asta visa", au spus ele. Deşi apropiate, n-au avut niciodată curaj s-o întrebe despre episodul petrecut la Tanacu. A rămas un subiect tabu.

Consideră că n-au greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu
 
De fapt, nimeni nu vorbeşte de o vinovăţie a măicuţei Neonila. Ba mai mult, cei din penitenciar vorbesc laudativ despre ea, susţinând că aceasta se ruga din ce în ce mai mult.
"Dincolo de atitudinea oficială a bisericii, care s-a delimitat în acest caz, cei care trăiesc creştinismul la nivel monahal, dar şi credincioşii, nu sunt atât de convinşi că cei de la Tanacu au greşit. Iar cei care au fost implicaţi se supun judecăţii lumeşti, dar şi judecăţii lui Dumnezeu. Ei consideră că, în faţa lui Dumnezeu, n-au greşit cu nimic. Şi-atunci, bineînţeles că şi-au păstrat credinţa în Dumnezeu, ba chiar consideră că aceasta i-a ajutat să depăşească situaţia", a explicat dr. Gabriel Crumpei, medic psihiatru.

Va veni în vizită pentru a ridica moralul deţinutelor
 
Nici preotul închisorii nu i-a pus prea multe întrebări, dar susţine că Nicoleta Arcălianu a avut un rol catalizator printre deţinute. "În ziua în care a fost eliberată, am făcut o slujbă în capelă la care au participat, alături de ea, alte 30 de deţinute. Erau triste că maica urma să plece", a povestit părintele Octavian Balan, preotul capelei din închisoare.
E convins că episodul petrecut la Tanacu în 2005 şi apoi perioada de detenţie au fost ca o încercare a credinţei măicuţelor. Şi mai e convins că locul lor este într-o mănăstire.
"Cred că ea şi-a asumat o parte din greşeală". Preotul susţine că va face toate diligenţele necesare ca maica Neonila să revină în puşcărie, din postura de om liber, pentru a le ridica moralul celorlalte deţinute. "La Crăciunul trecut, la Penitenciarul Bacău au venit, datorită maicii Neonila, 25 de măicuţe de la Agapia care le-au colindat pe deţinute şi le-au împărţit 250 de pachete", a afirmat părintele cu recunoştinţă în glas.

A făcut curăţenie la o firmă de construcţii
 
Cât a stat în Penitenciarul Bacău, Nicoleta Arcălianu a avut două învoiri, una de trei şi una de patru zile, pentru a-şi vizita familia. La rândul său a primit vizite dese din partea mamei, a tatălui, dar şi din partea unei mătuşi. "A fost permanent susţinută de familie", a declarat directorul Cuzic.
În acelaşi timp, Nicoleta Arcălianu a avut şi dreptul să iasă la muncă pentru că era la "regim deschis", adică avea voie să iasă la muncă neînsoţită, fără pază.
A strâns peste 100 de zile de lucru, majoritatea la o firmă privată din Bacău ce activează în domeniul construcţiilor. Zilele de muncă i-au redus şi pedeapsa. "A făcut curăţenie", a explicat scurt Iordache Secreată, unul din administratorii firmei. Acesta a susţinut că o vede pe Arcălianu ca pe oricare alt om: "A avut o pedeapsă, şi-a ispăşit-o".
Din închisoare, Arcălianu a ieşit cu aproximativ 5.000 de lei, din care 3.517 i-a câştigat muncind, iar restul fiind bani trimişi de rude. De fapt, Nicoleta Arcălianu le-a mărturisit oficialilor penitenciarului că şi după eliberare va lucra o perioadă la firma respectivă, într-un gest de recunoştinţă pentru că aceştia au primit-o la lucru pe perioada detenţiei.

"Marea dramă este că nu s-au deschis discuţii serioase. Au discutat ziariştii, s-a scris un roman dar nu s-a ajuns la nicio concluzie. De aceea, s-ar putea să mai apară astfel de situaţii.“
dr. Gabriel Crumpei, medic psihiatru

AR VREA SĂ SE ÎNTOARCĂ
Episcopia Huşilor ezită să le reprimească la sânul său

Irina Cornici, o tânără de 24 de ani, a murit în iunie 2005 după ce a fost crucificată şi înfometată timp de mai multe zile, într-un ritual de exorcizare.
Cei cinci (patru măicuţe şi preotul) au legat-o cu lanţuri pe o cruce din lemn.
Ei sperau să o vindece astfel pe măicuţă, despre care credeau că este posedată de Diavol. Starea de sănătate a măicuţei, care suferea de schizofrenie, s-a agravat pe parcursul celor trei zile în care a stat imobilizată, fără să mănânce sau să bea apă. Tânăra a murit în cele din urmă.
Preotul Daniel Corogeanu şi cele patru măicuţe au fost judecaţi pentru privare de libertate, urmată de moartea victimei. Corogeanu a fost condamnat la 7 ani de închisoare, maica stareţă la 6, iar celelalte trei măicuţe la 5 ani cu executare.
Sentinţa a venit în ianuarie 2008, când cei cinci au şi fost încarceraţi.

La Tanacu, măicuţele au fost înlocuite de călugări
 
În ianuarie 2011, trei din cele patru măicuţe au fost eliberate condiţionat. Adina Lucia Cepraga, Simona Bârdănaş şi Elena Oţel s-au reîntors la familiile lor. Au revenit chiar la Tanacu, unde au asistat la slujbe. Dar doar atât. Pentru că, odată cu condamnarea la închisoare, măicuţele, dar şi preotul au fost caterisiţi de mai marii bisericii, adică excluşi din monahism.
Incidentul de la Tanacu a avut implicaţii şi pentru mănăstire. Într-un interviu acordat presei locale, preotul călugăr Metodie admitea că la mănăstire nu mai vin atât de mulţi credincioşi ca pe vremuri. Recent, conducerea Episcopiei Huşilor a decis transformarea mănăstirii de la Tanacu într-una exclusiv de călugări.
Preotul Daniel Corogeanu se află în Penitenciarul Vaslui şi, cel mai probabil, cazul său va intra în discuţia comisiei de eliberări condiţionate la începutul anului viitor.
Întoarcerea celor patru măicuţe în sânul bisericii rămâne la latitudinea Episcopiei Huşilor. "Nu ştiu ca măicuţa Neonila să fi fost eliberată. Nu pot vorbi pe un caz ipotetic", a declarat preotul Marin Tudorică, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Huşilor. Feţele bisericeşti susţin că măicuţele ar putea fi reprimite într-o mănăstire doar dacă se duc să ceară iertare.
Au legat-o cu lanţuri şi i-au pus un căluş în gură
Potrivit anchetatorilor care au lucrat la acest caz, pe 10 iunie 2005, preotul Daniel Corogeanu, ajutat de alte patru măicute au sechestrat-o pe Maricica Irina Cornici într-o chilie, legând-o de mâini şi de picioare cu sfori.
Pe 13 iunie, din cauza manifestărilor violente ale tinerei, aceştia au legat-o cu lanţuri de o cruce de lemn şi i-au pus un căluş în gură făcut dintr-un prosop. Preotul Daniel Corogeanu a susţinut în faţa anchetatorilor că a recurs la această metodă pentru a scoate duhul rău din trupul tinerei măicuţe.


Foto-Document. În 2005, Neonila (a doua din stânga) şi preotul de la Tanacu se rugau cu foc la căpătâiul martirei pe care şi-au închipuit că o exorcizează. Biata a murit după trei zile de suplicii

DELIMITARE
Habotnicia duce la epuizarea forţelor

În revista “Tribuna învăţământului", diaconul Dumitru Ionuţ Popescu a scris despre “fanatismul religios şi pericolele lui". Iată ce spunea despre cazul Tanacu: “In Biserică nu trebuie să existe o dorinţă a reclamei faptelor bune sau a harismelor, pentru că Biserica nu se hrăneşte din reclama, ci din Duhul Sfânt. De aceea, habotnicia duce la epuizarea forţelor tocmai din pricina lipsei Duhului Sfânt, Izvorul harului dumnezeiesc.

Fanatismul se naşte din intoleranţă
 
Un exemplu concret de extremism religios îl constituie cazul preotului de la Tanacu, care a preferat să ignore alternativa asistenţei medicale, (…), apelând la varianta exorcizării, ritual la care până şi cei mai virtuoşi duhovnici apelează cu înţelepciune şi dreaptă socotinţă. Iată motivul pentru care, în 1999, Vaticanul a introdus un amendament potrivit căruia exorcistul trebuie să se sfătuiască cu un psiholog sau psihiatru.

Episodul Tanacu, tot un fel de inchiziţie
S-a vărsat sânge din cauza fanatismului religios şi în Evul Mediu, prin aşa-numitele războaie sfinte, prin cruciadele şi inchiziţia catolică, inchiziţie care a ars pe rug mii de «eretici». Aceasta rămâne o pagină însângerată a istoriei omenirii şi o mărturie a pericolelor bigotismului, pentru care Vaticanul de astăzi şi-a cerut iertare. Fanatismul religios se naşte din intoleranţă, din nerespectul pentru celelalte valori umane".

"DIAVOLUL NU TREBUIE HRĂNIT"
Pascal Bruckner în Le Monde: "Moldova posedată"

Cazul de la Tanacu a devenit şi subiect de roman. Cartea Tatianei Niculescu Bran a fost intitulată “Spovedanie la Tanacu". Autoarea, redactor şef al secţiei române a BBC World Bucureşti, a făcut o documentare minuţioasă. A realizat 40 de interviuri, a strâns fotografii, scrisori, a vizitat locuri prin care Irina Cornici a trecut până a ajunge la Tanacu.
În 2008, Tatiana Niculescu Bran a scos un al doilea volum despre cazul de la Tanacu. "Cartea judecătorilor" este povestea procesului şi este con­tinuarea primului volum publicat în 2006. Totodată, primul roman a fost pus în scenă, piesa fiind regizată de Andrei Şerban. A fost jucată pe scena teatrului Odeon din Bucureşti, dar şi la Iaşi.
Despre drama petrecută în 2005 la mănăstirea din Tanacu, Tatiana Niculescu - Bran împreună cu Ionuţ Teianu, au realizat un film documentar, "Cazul Tanacu" (For God’s Sake), care a fost prezentat, în premieră, în octombrie 2007, la Astra Film Fest Sibiu 2007.
Cazul de la Tanacu a făcut şi înconjurul presei din întreaga lume. Iată ce scria în decembrie 2005 Pascal Bruckner în cotidianul francez “Le Monde", sub titlul "La possédée de Moldavie": "Apărarea pledează susţinând eroarea medicală şi bunele intenţii. A omorât-o pentru a o salva, e un caz limită de filantropie. E o crucificare de context, nu una voluntară. Timp de câteva zile, femeia e astfel lăsată, fără să i se dea să bea şi să mănânce, căci, diavolul nu trebuie hrănit".

Autor: Razvan Moldoveanu
Sursa: Evenimentul zilei

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii”: CAMPANIA MILITARĂ A ROMÂNIEI DIN 1941 A FOST LEGITIMĂ. PREŞEDINTELE RUSIEI ÎŞI ASUMĂ MOŞTENIREA IDEOLOGICĂ A UNIUNII SOVIETICE

COMUNICAT

În numele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii” dorim să ne exprimăm profunda revoltă ce ne-au provocat-o declaraţiile preşedintelui rus Dmitri Medvedev, făcute în cadrul recentului summit NATO-Rusia, declaraţii pe care le considerăm ca lipsite de cel mai elementar simţ politic, constituindu-se într-o adevărată blasfemie la adresa milioanelor de victime ale comunismului sovietic.

Este limpede pentru oricine că, în condiţiile în care Uniunea Sovietică, în acord cu Germania hitleristă, comisese un rapt teritorial împotriva României, ocupînd samavolnic estul Moldovei (Basarabia), orice român s-ar fi aflat în locul lui Ion Antonescu ar fi facut acelaşi gest: atacarea URSS pentru realipirea la teritoriul naţional a provinciei răpite.

Actul declanşării atacului împotriva Rusiei sovietice a fost deci unul legitim şi firesc, şi el va constitui întotdeauna pentru poporul român o faptă de mândrie identitară, alături de celelalte acte de vitejie din istoria naţională, indiferent de persoana celui care în acel moment a reprezentat conducerea statului român.

Ceea ce ne revoltă este cinismul cu care actuala conducere a Rusiei îşi asumă moştenirea ideologică a stalinismului, refuzînd să admită că riposta armată a României de acum 70 de ani a fost îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, nu împotriva actualei Federaţii Ruse. În acest fel, preşedintele Rusiei, precum şi ceilalţi oficiali ruşi care au făcut declaraţii în acelaşi sens, demonstrează că actuala conducere de la Kremlin reprezintă o structură de extracţie sovietică, care nu va putea niciodată să se detaşeze de mentalitatea sistemului comunist, al cărei produs politic este.

Reprezentanţii ministerului rus de externe invocă ipocrit, în susţinerea acestei atitudini politice, memoria „milioanelor de victime ale fascismului”, dar nu suflă o vorbă despre zecile de milioane de victime exterminate, în Europa şi în lume, de regimul comunist, instaurat prin ocupaţie armată de Uniunea Sovietică. Dacă vom judeca lucrurile din această perspectivă, adevărul istoric este acela că intervenţia armată a Regatului României din iunie 1941 a avut caracterul limitării genocidului desfăşurat de soviete în Basarabia, Ucraina şi în celelalte ţări ocupate de comunişti. Campania din 1941 poate fi pusă, fără teama de a greşi, alături de campania militară iniţiată de România în 1919, prin care a fost zădărnicită bolşevizarea Ungariei şi transformarea ei în teatrul unui alt genocid comunist.

Prin aceasta dorim să reiterăm rolul de pivot de stabilitate jucat de statul român în secolul XX în partea central-sud-estică a Europei. Iar Rusia de astăzi va trebui să identifice în România tocmai acest factor de stabilitate, debarasîndu-se de clişeele propagandei sovietice.

6.07.2011

Florin Dobrescu

Preşedintele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii”

Dr. în istorie Emilia Corbu a înregistrat oficial Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,,

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, a fost înregistrată oficial. Le mulţumim tuturor celor care ne-au susţinut, ziariştilor care au mediatizat cazul, istoricilor care s-au implicat direct, românilor din lumea întreagă şi aşteptăm cu toţii răspunsul solicitat instituţiilor reprezentative. In definitiv, istoria românilor este a noastră, a tuturor.

În perioada 17 iunie-3 iulie 2011 (16 zile) a fost semnată de 1000 persoane. S-a aflat în topul celor mai populare petiţii şi zile în şir a fost, conform statisticilor, cea mai semnată petiţie.
Printre semnatari se află cadre didactice universitare, istorici, arheologi, teologi, intelectuali din diferite domenii, studenţi.
A fost semnată şi de mulţi români aflaţi în SUA, Australia, Canada, Suedia, Republica Moldova, Danemarca, Olanda, Franţa etc.
Provenienţa semnatarilor ne indică faptul că pe primele trei locuri se află trei oraşe, mari centre universitare, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, iar pe locul patru se află Clujul (redat în tabelul statistic la trei puncte diferite).

Un cuvânt special trebuie să adresez istoricilor care, deşi nu ştiau de proiectul ,,România medievală,, s-au informat rapid şi au reacţionat. Dacă aşa ceva s-ar fi petrecut pe vremea lui Iorga, lumea istoricilor ar fi luat foc. Dar aceia erau unul şi unul. Puţini, dar foarte buni. Studiile şi cărţile lor sunt şi acum valabile prin bogăţia de idei dar şi prin documentarea completă, la nivelul timpului lor.

Degeaba azi există câteva sute de istorici şi bibliotecile de istorie măsoară zeci de metri liniari de carte de specialitate, dacă această ştiinţă nu iese dintre zidurile ei. Spun ei, că nu fac politică. Dar noi, oare, facem politică? Atunci când politica deraiază lamentabil în istorie şi spulberă o întreagă epocă, cine trebuie să reacţioneze?

De când istoricii consideră că misiunea lor s-a încheiat doar cu publicarea unui studiu într-o revistă de specialitate citită doar de 0,3% din populaţie? Rezultatele cercetărilor istorice au aplicabilitate în multe domenii, de la elaborarea planurilor urbanistice generale (PUG) până în cinematografie şi diplomaţie.

Atunci când un sit arheologic este în pericol de distrugere, arheologii ştiu să facă scandal şi reuşesc de multe ori să salveze situl, deşi oficial treaba era a Direcţiilor de Cultură.
Aşa şi în cazul de faţă când promovarea imaginii României în străinătate implica şi un proiect cu privire la istoria medievală a României, istoricii erau obligaţi să reacţioneze dacă proiectul nu respecta istoriografia românească.

Sursa: viata fantastica

Din jurnalul Parintelui Seraphim Rose. «Incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua»

„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege. Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-1 primeasca doar pe Antihrist, acum si oricand.

Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin -nu este greu este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre propria distrugere. Iata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.

Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii! Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".

..............

Fiind crescut in ceea ce el considera a fi „crestinismul confortabil", Eugene avea sa se umple de amaraciune si deznadejde. In timpul unei vizite la Carmel, in vara lui 1961, Eugene isi descarca simtamintele in jurnal:

„Sfarsitul unei alte coborari in Maelstrom, in viata oamenilor obisnuiti. Este bine pentru mine, pentru ca aici vad campul unde e cultivat Antihrist. Toa­te miscarile fanatic anticrestine din epoca moderna devin mult mai usor de inteles dupa o vizita la «crestinii» din Carmel - ei nu sunt nici macar caldicei, iar raul lor, desi real, este atat de meschin, incat oricine altcineva, cu exceptia unui crestin rastignit, ar fi cuprins de nebunie... Toata nebunia, ratacirea si raul tuturor veacurilor dospesc in aceasta confortabila, respectabila si securizanta gura de iad".

Insa constiinta crestina a lui Eugene era tulburata. Stia bine ca se impotriveste lui Dumnezeu cata vreme se lasa mistuit de o astfel de ura fata de semenii sai. Incercand sa impace in sine simtirile navalnice, scria: „Iata cum ma ispiteste diavolul: vrea sa ma faca sa vad ca acest bland popor al iadului nu mai este nici macar uman - cum oare sa mai vezi in ei chipul lui Dumnezeu?

Lumea intreaga este data in stapanirea celui rau. Fie ca Dumnezeu sa ne dea, celor ce vrem sa fim crestini, sa suferim rastignirea in mijlocul acestor oameni si chiar de dragul lor. O, suntem slabi, cei ce uram cand avem motiv sa uram. 

Doamne, da-ne smerenia de a-i iubi pe cei pe care, dupa randuielile lumii, ar trebui sa-i uram. A iubi pe cel ce il uraste este poate cea dintai indatorire a sfantului".

Eugene si-a dat seama ca nici macar aici nu mersese destul de departe. Isi spunea mereu ca trebuie sa-i iubeasca pe cei ce il urasc, insa nu renuntase inca la convingerea sa - despre care stia bine ca este gresita - si anume ca oamenii din jur merita sa fie urati. Astfel a ajuns la singura concluzie ce putea fi cu adevarat placuta lui Dumnezeu, Cel ce primeste jertfa unui .duh zdrobit. „Dar", scrie el pana la urma, „sa privim lucrurile mai in profunzime: oare nu sunt eu insumi cel mai vrednic de ura?".

Asa se nevoia Eugene sa-si smereasca duhul mandru si razvratit, ce trebuia strunit si preschimbat in focul iubirii lui Dumnezeu. Atunci cand chema o lume apostata la pocainta si la smerenie, stia bine ca primul care trebuie sa se nevoiasca intru dobandirea acestor virtuti este el insusi. Se temea ca, simtindu-se deasupra „oamenilor de rand", sa nu devina incapabil de a mai recunoaste propria lui participare la „pacatele lor de rand" si ca, repudiind pe de-a intregul lumea toata care intru cel viclean zace (1 In. 5, 19), sa nu se mai poata bucura de ceea ce Dumnezeu ii daruise in aceasta viata. Iata o rugaciune scrisa in jurnal:

„Dumnezeule, nu ne parasi, pe cei ce incercam sa ne pastram credinciosia fata de Tine in aceste zile de pe urma cand intunericul vrea sa ne copleseasca, cand insasi lumea pe care ai zidit-o buna foarte ne apasa cu greutatea pacatului si a raului adunate in veacuri intregi de neascultare si urmare a voilor noastre. Cu greu mai putem afla astazi bucurie in lumea aceasta pe care Tu ai facut-o spre desfatarea noastra. O, numai din pricina pacatelor noastre, pe care ni le stim, lumea s-a ingreuiat astfel; si pana si noi, cei ce am vrea sa ne pastram credinciosia fata de Tine, ne lasam cu totul prinsi in plasa pacatului  si a raului ce trage lumea in prapastia fara de fund.

 

Ci inca strigam catre Tine, Doamne, atunci cand toti s-au lepadat de Tine. Pana cand, pana cand, Doamne, ne vei lasa in intuneric?

Credinta noastra este putina; o, de ne-ai da un semn! Iata ca noi, cei prea-neputinciosi, indrazhim a mustra lumea la ale carei pacate ne facem pe deplin partasi. O, Doamne, miluieste! Vino degraba, Doamne, caci noaptea este aproape si toata nadejdea piere de pe fata acestui vechi pamant".

- cules de Dan Fagaraseanu

Parintele Arsenie Boca: Cunoaştere de Dumnezeu. Unde găsim pe Iisus?

„Creştinismul se adresează persoanei. Se adresează celor trei facultăţi ale sufletului: cunoaşterea, iubirea şi voinţa.

Texte:

1. Cunoaşterea Sfintei Treimi, aceasta este viaţa veşnică. (Ioan 17, 3)
2. De mă va iubi cineva, poruncile mele va păzi şi voi veni împreună cu Tatăl şi la el ne vom face locaş. (Ioan 14, 23)
3. Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este. (Matei 5, 48)

Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii. Nu ni se cer lucruri imposibile. Desăvârşirea să nu sperie pe nimeni. În fiecare ins e ascunsă o măsură a sa, pe care o poate ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga mântuirea. Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufleteşti în jurul lui Iisus, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. El e calea şi uşa Împărăţiei. Cuvântul: De se vor aduna doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi şi Eu, în mijlocul lor se poate înţelege în mai multe feluri, după sfinţii Părinţi. Se pot înţelege şi oamenii, se pot înţelege şi cele trei puteri ale sufletului, de care am pomenit şi se pot înţelege şi cele două sau trei părţi ale omului: sufletul şi trupul. Subliniem această centrare a făpturii noastre în jurul lui Iisus, fiindcă de această centrare în jurul, sau în mijlocul lui Dumnezeu, atârnă calitatea creştinismului nostru. E un creştinism defectuos acela care exaltă numai câte una dintre aceste trei însuşiri ale sufletului. De pildă: creştinismul nu e numai cunoaştere, căci aceasta duce la raţionalism, - la o micşorare a lui pe măsura minţii omeneşti, mărginită şi neajutorată. Ne e nici numai iubire sau sentiment, căci aceasta duce la misticism, care nu e sănătos, în cele mai multe cazuri, şi se sfârşeşte în fanatism. Nu e nici numai voinţă, căci numai cu această însuşire, se ajunge la activism şi autoritarism, un fel de dictatură în numele lui Iisus. Prin urmare, câtă vreme facultăţile sufleteşti, nu-s unificate în Hristos, omul nu e centrat în jurul lui Dumnezeu, crştinismul său e un creştinism sectar, sau dătător de sectă. Şi în confesionalim este ceva sectar când se exaltă deosebirile şi li se dă o importanţă pe care n-o au. Îmbinarea armonică a însuşirilor sufleteşti, asta e ceea ce urmăreşte creştinismul pentru creerea omului nou, căci aşa erau acestea în Iisus. 

Unde găsim pe Iisus?

1. Ascuns în poruncile Sale.
2. Acoperit în Tainele Sale.
3. Nevăzut de faţă în orice cruce a vieţii.
4. Întreg în Biserică, în marea obşte a Bisericii.

Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Iisus Hristos, care-I calea noastră la Tatăl. Iar pe Iisus nu-L putem câştiga fără poruncile, Tainele, Crucea şi Biserica Sa, prin care făptura noastră se strămută din vrajba celor de aici în pacea împărăţiei ce va să vie. Găsind pe Iisus ne găsim pe noi înşine, destinul şi veşnicia noastră.”

 

Oradea

5.VI.1949

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

  

- trimis de Fundatia Arsenie Boca