La mulţi ani, doamnă Aspazia!

Astăzi, doamna Aspazia Oţel Petrescu împlineşte 88 de ani. Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă la această vârstă tocmai pentru a ne mărturisi idealul generaţiei sale, ghidat de două mari coordonate: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Neamul Românesc.

Generoasă ca de obicei, doamna Aspazia ne-a oferit în acest an un dar prea frumos: o nouă carte mărturisitoare: A fost odată.

A debutat ca scriitoare abia în anul 2000, iar dacă nu ar fi fost rugăminţile surorilor de surghiun nu ar fi scos nimic la lumina zilei din întâmplările şi minunile petrecute în hrubele Mislei sau în cele din Miercurea Ciuc “de ruşine pentru cei ce ne-au chinuit”, după cum ne spune  chiar dânsa, amintindu-ne de vorbele unui alt mare  întemniţat, gânditorul creştin Petre Ţuţea, care, la rândul lui, nu voia să vorbească despre cele îndurate în închisoare pentru a nu leza „onoarea Neamului Românesc”.

Surprinzătoare a fost tăcerea cu care a fost întâmpinată această carte. Nu am întâlnit nicăieri o recenzie a acesteia. Motivele nu sunt greu de intuit. Sunt unii care nu-i pot ierta arătarea chipului creştin al lui Eminescu, alţii nu-i pot ierta acel „NU” răspicat spus proiectului templului de la Aiud, câţiva au fost vădit deranjaţi de mărturiile aduse în sprijinul sfinţeniei părinţilor Arsenie Boca şi Ilie Cleopa şi nu au văzut cu ochi buni afirmarea constantă a valorilor ortodoxiei româneşti. Din „A fost odată” aflăm chiar că s-au găsit pe la editura Platytera nişte ortodocşi fortoşi, cum le spune autoarea, care au anatemizat-o. Ei, care nu au suferit pentru credinţa lor nici măcar o secundă chinurile temniţelor, unde pe lângă foame, frig, teroare psihică, le era jefuită deţinutelor şi bucăţica de cer.  Salutară ni se pare intervenţia monahului Valerian Dragoş Pâslaru, reprodusă în carte, care, cu umilinţă, deplânge faptul că este necesar să intervină „în postura de advocat al uneia dintre cele mai puternice, curate, luminoase şi clare glasuri ale ortodoxiei româneşti...”. Ciudat mod al unora de a primi “creştineşte” ofranda dăruită nouă de muceniţele şi mărturisitoarele temniţelor comuniste. Dar nimeni şi nimic nu poate ştirbi această această coloană fără sfârşit a suferinţei pentru Dumnezeu şi Neam, ridicată îm iadul închisorilor.  În loc să punem umărul la ridicarea unei coloane a recunoştinţei fără sfârşit, ne irosim în cârcoteli şi clevetiri, într-o furie nebună de negare a modelelor noastre exemplare. Dar, nu-i aşa?, nu mor caii când vor câinii.

Deşi titlul cărţii ne-ar putea duce cu gândul la poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, autoarea ne avertizează că poveştile cuprinse în această carte „sunt adevărate, (...), eroii lor sunt oameni obişnuiţi, ce mărturisesc cu sinceritate fragmente de viaţă”.

A doua parte a cărţii, „Din lumea necuvântătoarelor”, reuneşte poveşti cu tâlc din „lumea celor care nu cuvântă”.

Ultima parte a cărţii, „Gânduri răzleţe”, cuprinde cuvântări sortite hramului Paraclisului „Naşterii Maicii Domnului” (construit prin jertfa pătimitoarelor trecute prin închisoarea de la Mislea), scrisori de mărturisire a unui adevăr românesc şi creştinesc, portrete şi evocări memorabile ale unor împreună-pătimitori, un capitol intitulat „Confidenţe” (în care ni se relevă ce a însemnat „Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi, ne este povestită o înviere la Miercurea-Ciuc, ascultând cântul Nanei Sofica şi „glasul” Maicii Mihaela, vibrând ca o toacă divină în zidul închisorii: „Iubitele mele, Hristos a Înviat! Slăviţi-L!” şi, în final, o poveste extrem de simplă şi sugestivă a abatelui Lamennais despre scopurile masoneriei), iar un ultim capitol redă trei cuvinte pentru trei cărţi dragi sufletului autoarei.

La procesul ce i-a fost intentat în anul 1948, ultimul cuvânt al mărturisitoarei Aspazia a fost: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină să iubesc Crucea, Neamul, Ţara; consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele”. Şi s-a arătat vrednică în toate încercările prin care a trecut. După umila mea părere, marea biruinţă a doamnei Aspazia este împrietenirea cu suferinţa. Prin suferinţă ne vom izbăvi, ne spune şi Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu. Să ne ajute Dumnezeu să punem la inimă îndemnurilor smeriţilor noştri îndrumători.

Redau mai jos un scurt fragment din admirabila epopee a suferinţei, aşa cum ne este redată prin această carte minunată.

Sărut dreapta care a scris această carte.

La mulţi ani, doamnă Aspazia!  (Florin Palas)

Aspazia Oţel-Petrescu – A fost odată

... atunci când a fost ca iadul să-i înghită pe bărbaţii noştri tineri, li s-a luat mai întâi posibilitatea de a se ruga împreună. După aceea, haitele, prin torturi de neimaginat, i-au adus să se sfâşie între ei şi să pronunţe blasfemii la care niciodată nu s-ar fi gândit. Numai că, şi de data asta, diavolul s-a înşelat. Suferinţa împreună avea în sinea ei o taină, era ecumenia suferinţei pe care satana nu avea cum să o cunoască. Întunecatul a călcat îngrădirea pe care i-a pus-o Domnul atunci când a cerut să pună la încercare credinţa lui Iov. Biciuindu-le trupurile peste fire satana a căutat să demoleze sufletele victimelor. Mai greu decât toate chinurile erau suportate batjocorirea tuturor elementelor de sfinţenie. Era turbat să desfigureze „chipul”, să-l prăbuşească în iadul cel mai adânc. Nu ştia împieliţatul cum se înfăptuieşte miracolul iubirii, nu ştia ce forţă are lacrima cursă în taină pentru chinuitul de lângă sine, cum de la faţa Domnului nu se ascunde nici picătura, nici părticica din picătură. Satana nu a putut înăbuşi miracolul suferinţei îndurate. Sunt dovezi că morţii zdrobiţi în focul rănilor au plecat, totuşi, în lumină.

Atitudini. Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Prin suferință ne vom izbăvi.

realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?

Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.

România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.

Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

Părinte, vorbiţi înălţător despre România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?

Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.

Interviul integral il puteti citi aici

 

SUA declară “război global împotriva homofobiei”. Barack Obama a adoptat realizarea strategiei de promovare a intereselor comunității LGBT din întreaga lume.

SUA au decis să lupte activ împotriva discriminării a reprezentanților minorităților sexuale în întreaga lume. Ambasadelor SUA din întreaga lume au fost expediate directive, prin care se recomandă “să reacționeze spontan” la toate cazurile de încălcare a drepturilor gay-lor, lesbienilor și bisexualilor. SUA a creat și un fond de ajutorare în acest scop.

Despre acest lucru a vorbit Secretarul de Stat SUA Hillary Clinton în cadrul unui discurs la Geneva. Potrivit ei, dacă Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a permis dezrădăcinarea discriminarea pe criteriu de rasă și sex, acum a venit timpul dezrădăcinării discriminării pe criterii de orientare sexuală.

Secretarul de stat afirmă că președintele Barack Obama a adoptat realizarea strategiei de promovare a intereselor comunității LGBT din întreaga lume. Directive care țin de această dispoziție au fost expediate tuturor reprezentanțelor diplomatice din lume.

“Președintele a cerut ca toate agențiile guvernamentale să combată activ orice persecutare juridică a reprezentanților comunității LGBT și să reacționeze și dur la toate cazurile de discriminare. Sunt bucuroasă că am reușit să înființăm “Fondul pentru Egalitatea Mondială”, care va susține organizațiile nonguvernamentale”, a declarat Clinton.

Deocamdată, fundația are la dispoziție doar trei milioane de dolari. Dar, potrivit Secretarului de Stat, SUA speră că și alte state vor susține această inițiativă. În ce privește măsuri de reprimare, oficialii de la Washington nu au precizat ce sancțiuni vor fi aplicate împotriva statelor care nu respectă drepturile homosexualilor. Un șir de instituții media internaționale presupun că va fi vorba de reducerea finanțării a țărilor care refuză să promovezi interesele gay-lor.

Sursa: Anti Media

CEEA CE ERA DE AŞTEPTAT S-A ÎNTÂMPLAT: FOŞTII DEŢINUŢI POLITIC, ABANDONAŢI ÎNCĂ O DATĂ DE OCCIDENT. CEDO - COMPLICE CU CRIMELE COMUNISMULUI

C O M U N I C A T - 5.12.2011

În ziua de 28.11. 2011, conducerea Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti, a luat cunoştinţă de respingerea cererii sale introdusă la data de 06.01.2010 şi înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 3316/10.

Această Curte a primit, pe parcurs, 3 (trei) volume de documente trimise de noi, în care erau arătate crimele săvârşite de regimul comunist din România între anii 1945-1989, fiind precizate nominal peste 3.000 de omucideri identificate până în prezent numai în temniţele politice din această perioadă, precum şi autorii acestor crime, dar şi condiţiile inumane de detenţie şi muncă forţată la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti.

Totodată, au fost prezentate Curţii şi dovezi oficiale ale tăinuirii acestor crime de către Justiţia Română de după 1989, care, permanent, la intervenţiile noastre, a decis neînceperea urmăririi penale.

Respingerea cererii noastre demonstrează, fără îndoială, solidarizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu crimele comunismului săvârşite în România înainte de 1989 şi de asemenea solidarizarea cu tăinuitorii acestor crime de după 1989.

Pentru noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, a devenit limpede cum suntem priviţi în continuare de către cei ce conduc astăzi statele Europei. Suntem convinşi că istoria îi va eticheta pe aceştia, într-o zi, aşa cum se cuvine, fiindcă va exista un moment al adevărului şi pentru victimele lăsate pradă, fără apărare, de forţele aliate din Apus, după cel de al doilea război mondial.

Victime atunci, victime astăzi!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti

VIDEO. Un interviu interesant acordat de Preşedintele sirian Bashar al-Assad jurnalistei Barbara Walters. Who says that the United Nation is a credible institution?

Părintele Arsenie Boca: Desăvârşirea - finalitate a omului

„Intrăm în Creştinism de mici, tare de mici, prin botez. Atunci ni se inoculează creştinismul. Atunci suntem născuţi a doua oară din apă şi din Duh - Botezul; atunci suntem miruiţi pe frunte, pe ochi, pe obraz, pe gură, pe gât, pe umeri, pe mâini, pe glezne, cu a doua Taină creştină - Sf. Mir; atunci primim şi a treia taină - în ordinea în care ni se dau - Sf. Împărtăşanie cu Domnul Hristos. Şi trec anii, pruncul se face copil, tânăr, student, asistent... Şi vin împrejurări neprevăzute, spontane, care trezesc străfunduri, sau fac apel la străfunduri, cu care încă nu făcusem cunoştinţă. Aceste împrejurări pot declanşa adevărate crize ale raţiunii sau ale conştiinţei. Nerezolvate la timp în lumina unei raţiuni supreme a existenţei, pot duce la dezechilibru, la sinucidere, la nebunie, sau la o blazare care nu mai deosebeşte binele de rău, ceea ce tot un dezastru sufletesc este.

Atenţie! Suntem invitaţi de o nevăzută orânduire a lucrurilor, să facem apel, să aducem în sfera luminoasă a cunoştinţei şi resorturile latente ale fiinţei noastre, care, actualizate, depăşesc prin frumuseţe şi putere tot ce agonisisem până aci, şi, prin frumuseţea şi puterea lor intrinsecă, să ne redea liniştea şi echilibrul, pe care raţiunea noastră omenească - oricât ar fi de antrenată cu ştiinţa sau filosofia - nu le-ar putea restabili. În realitate împrejurările, oricât de curioase ar fi - şi poate cu atât mai mult - nu sunt decât excitanţii dinafară, care declanşează mecanismul nostru metafizic: creşterea noastră spirituală - devenim, practic şi real, conştienţi şi de cealaltă dimensiune a existenţei, al cărei umil suport biologic putem fi şi noi, cei în cauză. Avem o naştere şi o creştere biologică; e vârsta noastră inconştientă, iraţională, aproape iresponsabilă. Aci instinctele păzesc ordinea şi viaţa în mod reflex - nu deliberat. Deliberarea, cu tot regretul, apare în urma forţelor oarbe ale naturii, care ele ne iau în primire, din primul ceas al vieţii. De aci şi multa neputinţă a raţiunii de a rândui ea o chivernisire mai bună a vieţii.

 

De aci şi rara dar nobila întrebare, pe care şi-o pun unii tineri în pragul vieţii: cu ce interpretare, cu ce destinaţie să o trăiesc? Ce am de făcut cu mine? Deci, dacă avem norocul ca însăşi raţiunea noastră să ne trezească spre resorturile metafizice ale spiritului nostru, aceasta se petrece printr-un act de smerenie a raţiunii, când îşi recunoaşte cinstit marginile, vicleniile şi incapacitatea sa de-a ne da prin ea sau prin noi înşine, pacea şi echilibrul în faţa forţelor răului şi a magiei haosului. Răul, nebunia şi haosul nu sunt literatură: sunt realităţi, care, uneori, izbesc frontal şi caută să înghită relativul tău echilibru. Vezi clar, uneori cu luciditate unică în viată, că dintr-asta numai Dumnezeu te poate scăpa. Iar pe Dumnezeu îl ai sădit, inoculat, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti un fiu al lui Dumnezeu, dar nu ştiai acest lucru, nu veniseşi în nicio împrejurare care să-ţi depăşească puterile naturale, iar Cineva din tine să facă totuşi împrejurarea necazului inofensivă. E clar că numai Dumnezeu e mai presus, adică e mai tare, decât orice rău, nebunie sau haos. Iar această putere, prin El, ne-a dat-o şi nouă. Ne-a dat, adică, puterea să fim fii ai lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e o forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor. Aceasta o dovedesc marii tirani ai istoriei romanilor, care voiau să înăbuşe spectacular existenţa creştinismului, imaginând vreme de 300 de ani, cele mai cumplite morţi pentru creştini. Creştinii însă nu mureau spectacular, ci numai simplu, smerit: de sabie. Ba mai mult, faptul supravieţuirii în inimaginabile munci şi revenirea miraculoasă la sănătate, trezea în muncitorii păgâni o uimire care-i făcea să se mărturisească şi ei de partea lui Hristos, botezându-se pe loc, în propriul lor sânge: botezul muceniciei, care şi el conferă sfinţenia definitivă. În definitiv aceasta şi este finalitatea omului: creşterea sa în dimensiunile spirituale (conferite de jertfa înţeleasă - deci acceptată -), ale bărbatului desăvârşit Iisus Hristos. Deci desăvârşirea este finalitatea noastră - cu poruncă - dacă este cine să priceapă şi să se angajeze.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

O grupare masono-securista vrea sa transforme Brasovul in capitala ecumenista a Romaniei

Tot mai multe cercuri ecleziastice sunt îngrijorate în legătură cu eforturile recente ale unor biserici protestante în direcţia reconcilierii ecumenice între creştinism şi islam. În tot mai multe zone ale lumii se face vorbire despre o nouă religie „crislam“. Practic, este vorba de o comuniune a creştinismului şi a islamismului sub aceeaşi biserică.

Partizanii noii mişcări „Crislam” susţin că oamenii de religie creştină nu-si pot iubi semenii, fără să fie în relaţii mai strânse cu ei. În Statele Unite al Americii, la sfârșitul lui ianuarie, două biserici diferite – Biserica Episcopală a Înălţării şi Lacul Avenue Biserica Baptista - au promovat în slujbele oficiate aceste idei.
Subiectul se pare că este discutat în cele mai înalte cercuri mondiale, crislamul fiind considerat o soluție care ar putea pune capăt conflictelor dintre cele două civilizații. Legătura dintre cele două lumi este Fecioara Maria – Miriam (mama lui Allah). Acest punct comun ar putea fi „cheia“ care ar putea deschide ușile celor două religii de către cei care încearcă realizarea unei astfel de comuniuni.
Braşovul, în centrul atenţiei. În acest context, în data de 26 decembrie 2010, la Brașov și-au făcut apariția, la ceremonia depunerii moaștelor Sfântului Gheorghe, la Biserica „Sfânta Treime“ din Șcheii Brașovului, șapte Mari Meștri care aparțin celor mai influente loje masonice ale lumii.
Chestiunea a fost remarcată și în cartea „Europa cu capul în stele și trupul însângerat“, semnată de Gheorghe Dragomir, fostul adjunct al șefului Serviciului de Informații Externe (SIE), în perioada 1990-1992. Dragomir susține în acest volum că „informații confidențiale atestă că prezența aleșilor (cei șapte mari maeștri – n.a.) la acest eveniment nu a fost întâmplătoare, ci confirmă interesul și atenția particulară ce se acordă Româ-niei de către inițiații lumii, considerând-o  «un tărâm sacru, Grădina Maicii Domnu-lui și Noul Ierusalim», care va lega spiritual Răsăritul de Occident, iar cultul Fecioarei Maria va fi liantul între Răsărit, Occident și Orient și simbolul religiei viitoare“.
Aici, tot ca o „coincidență“, apare faptul că Fecioara Maria A fost declarată protectoarea Brașovului de către Biserica Ortodoxă Română și cultele creștine…
De ce Fecioara Maria, pentru Braşov? „Oricine ştie puţină istorie a Braşovului cunoaşte că prima biserică a fost biserica evanghelică din Bartolomeu, cu hramul Sfînta Maria, în secolul al XIII-lea. A doua biserică din Braşov care a avut hramul Sfînta Maria a fost actuala Biserică Neagră, în secolul XVI. În Cetatea Braşov a predominat cultul catolic, care este mariologic, adică închinat Maicii Domnului, pe cînd cultul ortodox este hristologic, adică închinat lui Iisus Hristos. Motivaţia acestei propuneri este de pe poziţii catolice, şi cum în această perioadă ecumenismul este în floare, este normal. Asta nu înseamnă că din perpectivă ortodoxă ar fi rău, pentru că Maica Domnului este iubită şi la ortodocşi“, spunea preotul prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului, la acel moment. Prima biserică ortodoxă din Braşov care a primit hramul Sfintei Maria a fost Biserica Adormirea Maicii Domnului binecunoscută şi sub denumirea de „Biserica Ortodoxă Braşovul Vechi“. Biserica a fost sfinţită în data de 11 mai 1783.
Fecioara Maria este cel mai venerat şi mai iubit sfînt al creştinătăţii, cele mai multe biserici şi catedrale purtîndu-i cu bucurie numele. Maica Domnului se bucură de mare dragoste şi preţuire atât în rândul catolicilor, cât şi al ortodocşilor sau evanghelicilor. La Maica Domnului se roagă toţi credincioşii care au un necaz, sunt bolnavi sau nu-şi găsesc alinare.
În popor, se spune că Maica Domnului e mijlocitoarea noastră în faţa lui Dumnezeu, pentru că toate rugaciunile sunt auzite mai întâi de Ea, iar pe cele adevărate şi vrednice i le spune lui Dumnezeu. O cinstim pe Maica Domnului ca fiind Fecioară, pururea Fecioară, ca fiind Maica Mântuitorului Iisus Hristos, ca fiind ocrotitoarea familiei, ocrotitoarea copiilor şi ocrotitoarea părinţilor.
România, „grădina Maicii Domnului“. „Tradiţia oraşelor vechi şi a construcţiilor din lume, dar mai ales din Europa, este ca acestea să fie sub protecţia unui sfînt. Pe de altă parte, spaţiul românesc a fost socotit în toate scrierile din vechime «grădina Maicii Domnului».
Maica Domnului este Născătoarea de Dumnezeu şi ea este cea care mijloceşte calea spre Adevăr, Lumină, Viaţă. Iar acum, la sărbătoarea celor 775 de ani ai atestării documentare a Braşovului, cred că este un moment foarte nimerit pentru a consacra oraşul nostru Maicii Domnului“, spunea preotul Stelian Manolache, păritele paroh al Bisericii Sfinţii Mihail şi Gavril, unul dintre susţinătorii demersului prin care Fecioara Maria a devenit oficial patron spiritual şi ocrotitoarea Braşovului.     S.S.

Sursa: Brasovul tau