Predica a Parintelui Staniloae la Duminica a V-a dupa Pasti (a Samarinencei)

“La Duminica Samarinencii”

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mîntuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.

Mîntuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează cînd se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mîntuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mîntuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspîndite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe cînd în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din cînd în cînd, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sîngele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfăla Sfînta Liturghiepentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndulla El.«Căci Domnul aproape este» — spune Sfîntul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decît într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mîntuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăogat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.

Acestea sunt cuvinte mart, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfîntul Chiril din Alexandria, un sfînt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfîrşit mai preţioasă decît toate acele jertfe, căci nu putea sîngele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sîngele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu cînd se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gîndurile şi faptele urîte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gîndul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Cîtă neplăcere producem celui ce ne ascultă cînd îi vorbim numai cu gura, cînd nu suntem atenţi la ceea ce spunem, cînd din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, cînd prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect cînd vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gîndul ne este în altă parte, cînd duhul nostru nu participă la rugăciune, cînd atenţia noastră este împrăştiată, cînd gîndul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de cîte ori un preot sau de cîte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adîncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gîndul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvîntul Mîntuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mîntuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rînd să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rînd să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întîlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfîrşitul timpului învierea pentru vecie; că pînă suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfînt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvîrşire  neîncetată, de  iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mîntuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mîntui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbîndirea noastră  în  plăceri uşoare,  în  lucruri rele  şi  nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mîndrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni,  ca  să putem răspunde  cu  iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfînt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întîlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii»,  cum  spune  Sfîntul  Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi sfînt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfîntului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

Pr. Prof. D. Stăniloae

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

Sursa: Pr. Gabriel

Sinaxar. Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Aşa cum sugerează şi numele său, „Valahul”, acest sfânt mucenic era de neam valah, adică român din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu în anul 1644, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească.  În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană.

Auzind aceasta, sultanul Mehmet a trimis o oaste de turci în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei, şi a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii, văzând aceasta, au pustiit ţara, robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, care ajunsese la vârsta de 15 ani, şi care primise în dar de la Dumnezeu o nemaiîntâlnită frumuseţe a chipului. Pe drum însă, un păgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi plăcându-i frumuseţea exterioară a trupului, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, agarenii care duceau pe robi către Constantinopol au observat lipsa stăpânului lui Ioan. Aflând adevărul, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost dus la judecată, unde a mărturisit adevărul. spunând că omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Vizirul, auzind acestea, l-a dat pe Sfântul Ioan în stăpânirea femeii păgânului omorât, ca să facă cu el ce va voi. Aceasta a fost îndată răpită de frumuseţea tânărului, şi l-a dus în casa ei, unde i-a promis că dacă se va lepăda de credinţa sa şi va trece la aceeaşi lege cu a ei, îl va lua de bărbat, în locul celui mort, făgăduindu-i bogăţii şi desfătări nenumărate. ca pildă, femeia i-a dat chiar pe Mihnea Turcitul, care fusese şi el rob la turci, dar trecând în legea mahomedană, ajunse domnitor în Ţara Românească. Ioan însă s-a împotrivit, nevrând să se lepede de credinţa sa, aducându-şi aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar. Aceste ispitiri au durat 2 ani şi jumătate, după care femeia, văzând statornicia Sfântului, s-a înfuriat şi l-a dat pe Ioan eparhului cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Acolo mucenicul a fost supus la multe, cumplite şi înfricoşătoare chinuri. În acest timp, femeia vizita adesea pe Ioan, gândindu-se că tânărul îi va asculta cererile şi o va lua de soţie. Ioan însă, asemenea unui diamant, a rămas statornic în credinţa sa, căutând numai spre Hristos de la Care primea putere şi înţelepciune.

Văzând toţi că nu este nici o cale de a îndupleca pe tânăr să se lepede de Hristos, au luat hotărârea de a-l pierde pe Ioan cu moartea. Astfel, binecuvântatul mucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a şi primit cununa biruinţei.

Viaţa Sfântului, împreună cu pătimirea sa a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, şi apoi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.

---

Arhim. Bartolomeu V. Anania, Sfântul mucenic Ioan Valahul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 399.

Sursa: O viata frumoasa

Părintele Arsenie Boca: Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta.

„Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo." (Sfântul Marcu Ascetul, op. cit. Filocalia, ed. I, vol. 1, p. 242 si ed. II, vol. I, p. 240)

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

FASCISTUL MAGHIAR József Nyírő, acuzat de asasinate împotriva românilor, înhumat la Odorheiul Secuiesc

Scriitorul, lider al fasciștilor maghiari, a fost deshumat în Spania și va fi înmormântat cu fast în România. Acțiunea este sprijinită de Particul Civic Maghiar, în timp ce UDMR s-a distanțat de această inițiativă

Una dintre cele mai controversate figuri din istoria fascistă maghiară, acuzat inclusiv de asasinate împotriva românilor, József Nyírő, a fost deshumat din Spania, țara în care s-a ascuns după Al Doilea Război Mondial, urmând să fie adus cu mare fast în România. Partidul Civic Maghiar pregătește reînhumarea controversatei personalități la Odorheiul Secuiesc.

În elita unui partid extremist
Potrivit presei maghiare, rămășițele scriitorului József Nyírő au ajuns din Madrid la Budapesta la începutul lui aprilie anul acesta. Pe 27 mai, de Rusaliile catolice, aceste rămășițe vor ajunge în România cu un tren special, însoțit de politicieni de vârf din Ungaria, relatează kuruc.info.

Planurile reprezentanților Partidului Civic Maghiar (PCM) din România sunt de a-l reînhuma pe József Nyírő în cimitirul romano-catolic Dealul Sfântul Nicolae, din Odorheiul Secuiesc, după cum se arată pe site-ul oficial dedicat acestui proiect. József Nyírő s-a născut în 8 iulie 1889 la Jimbor (comuna Homorod), județul Brașov, ajungând în cel de-al doilea război mondial în elita partidului maghiar „Crucea cu săgeți”. Acest partid, care a guvernat în ultima fază a războiului mondial, a declanșat Holocaustul pe teritoriul Ungariei.

Dincolo de scriitor: fascist și antisemit
Apreciat de lumea maghiară drept scriitor, József Nyírő a fost extrem de activ și pe plan politic în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind notorie adeziunea sa activă la extrema dreaptă în perioada Holocaustului.
„A fost liderul propagandei radiofonice a extremei drepte”, a fost descris Nyírő, în cadrul unei conferințe asupra Holocaustului în Ungaria, susținută la Budapesta în martie 2007.

Relatările istorice arată că József Nyírő a fost una dintre figurile marcante ale partidului naționalist-fascist șovinist și rasist „Crucea cu Săgeți”, fondat de Ferenc Szálasi, declarat criminal de război ca urmare a atrocităților comise împotriva populației evreiești din Ungaria, după preluarea puterii în 1944. „Crucea cu Săgeți” a urmărit, în Al Doilea Război Mondial, refacerea Ungariei Mari și promovarea naționalismului hungarist.

Acuzat de asasinate împotriva românilor
Potrivit volumului „Români și unguri 1940-2011”, scris de istoricul Petre Țurlea, Nyírő a făcută parte din personalitățile maghiare instruite de guvernul de la Budapesta să rămână pe teritoriul cedat României pentru a păstra stăpânirea de facto a regiunii de către maghiari.

În 1947-1948, autoritățile române îl suspectează inclusiv de comandarea unor asasinate, fiind urmărit inclusiv de Justiția din Ungaria. Din cauza acestui fapt, Nyírő se refugiază la Munchen și, ulterior, se ascunde în Spania unde va și muri în 1953.

În volumul „Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 - octombrie 1944)”, în care au adunat mărturii istorice Mihai Fătu și Mircea Mușat, sunt redate pasaje referitoare la o serie de crime produse de grupări teroriste conduse, printre alții, de József Nyírő.

„Fenomene deosebit de grave s-au petrecut în acele zile la Cluj şi împrejurimi, unde trupele de ocupaţie horthyste au sosit la 11 septembrie 1940. Până atunci, crimele, bătăile, devastările declanşate împotriva românilor, îndeosebi în cartierele Mănăştur, Între ape, comunele Floreşti şi Someşeni au fost — aşa după cum recunoştea la 15 noiembrie 1940 fostul consul al Ungariei la Cluj, dr. Bothmer Karoly — efectuate de elemente declasate, şovine, fasciste, organizate în grupe teroriste, conduse de Kerekes Istvan, Kiraly Zoltan, Mălnassy Tivadar, József Nyírő”, se arată în lucrarea amintită.

Ambasada Ungariei nu comentează
Potrivit presei maghiare, acțiunea de reînhumare a lui József Nyírő se desfășoară sub patronajul lui Kover Laszlo, președintele Parlamentului de la Budapesta.

În România, acțiunea este susținută de PCM și Fundația „Pro Odorheiul Secuiesc”, alături de Ambasada Ungariei la București. De altfel, potrivit programului anunțat până acum, osemintele lui Nyírő vor fi aduse cu un tren special, așteptat la Gheorgheni (județul Harghita) de ambasadorul Ungariei, Füzes Oszkár.

Pe tot teritoriul României, așa-zisul cortegiu funerar va fi însoțit de garda de onoare a Adunării Naționale Maghiare, dublată de husarii secui.
Solicitați de Evenimentul Zilei să expună un punct de vedere referitor la oportunitatea unui astfel de demers, reprezentanții Ambasadei Ungariei în România nu au oferit, deocamdată, niciun răspuns.

Citiţi mai mult: Primul mare scandal al campaniei electorale: FASCISTUL MAGHIAR József Nyírő, înhumat la Odorheiul Secuiesc - EVZ Special > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/primul-mare-scandal-al-campaniei-electorale-fascistul-maghiar-jozsef-nyiro-inhumat-la-od-98102.html#ixzz1uaAIOvpV
EVZ.ro

Dupa Comisia Trilaterala, la Bucuresti vine Clubul de la Roma (octombrie 2012). Dr Florin Matrescu despre scopurile acestui club masonic si conexiunile lui oculte

Club of Rome (Clubul de la Roma) (COR)
(sursa: Florin Mătrescu – HOLOCAUSTUL ROŞU, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2008, vol. I, p. 462-466, prin Bucovina Profunda)

- Denumirea sa nu are nimic comun cu oraşul Roma, Vaticanul, sau Biserica catolică. Ovin Demaris a calificat preocupările acestei organizaţii secrete drept o”afacere murdară” (Dirty Business), în spatele său stau “Comitetul celor 300″ (“Clubul” fiind considerat ca unul din instrumentele de lucru cele mai puternice ale acestuia) “Black Nobility” (în acest sens, unii atribuie ideea “Clubului” reginei luliana a Olandei) , “Marshall Fund” (vom reveni asupra lui) şi clanul Rockefeller care a şi donat, dealtfel, “Clubului” terenul unde-şi are sediul general (Bellago, Italia).

- În fondarea sa în 1968, un rol major i se acordă lui Aurelio Peccei, cel mai vechi preşedinte al concernului Fiat (un multi-conglomerat gigantic, aflat în mâna Comitetului celor 300″), în care “Black Nobility” deţine cote importante din acţiuni şi profit (Ex. Agnellis şi alţii). Spre a-şi realiza “misiunea” Peccei a absolvit cursurile la “Tavistock Institute” (considerat “mama” institutelor de „spălat creierul” din lume, fondat cu sprijinul lordului Bertrand Russel, fratele lui Aldous Huxley, Kurt Levin şi Eric Trist), sub bagheta vestitului general maior John Rawlings Rees. Următorul pas în “finisarea” cunoştinţelor sale 1-a reprezentat “cartierul general al NATO” de unde Peccei a selecţionat oameni de primă mână; n-au lipsit, desigur, nici conexiunile cu celelalte organizaţii ale iluminaţilor, Bilderberg, Trilaterala etc.

Componenţa “Clubului” este identică cu a unui grup internaţional aparţinând “Establishment”-ului, cu membri din 25 de ţări, înglobând între 50 şi 100 de persoane. Ei sunt oameni de ştiinţă, educatori, economişti, industriaşi etc., cu funcţii în guverne naţionale, sau asimilaţi deja de “guvernul internaţional” (“international civil servants”), mulţi dintre ei fiind membri ai CFR şi ai familiei Rockefeller.

Obiectivele “Clubului din Roma” sunt de-a dreptul terifiante, între ele înscriindu-se:
- Unificarea lumii şi constituirea unui “Guvern Mondial” format dintr-o elită (n.a. – masonă) care va acţiona asupra unui număr de “10 regiuni administrative” (numite astfel în cadrul unui raport al clubului, datat din 1973) care se află în stare de “flux” (adică cu graniţe deplasabile, ceea ce are ca efect conflicte etnice şi războaie aducătoare de bani bancherilor internaţionali ce finanţează confruntările şi vând armamentul părţilor beligerante şi, în al doilea rând, contribuie substanţial la reducerea populaţiei; în sfârşit, introduce în capul oamenilor ideea că naţionalismul şi patriotismul sunt cauza tuturor relelor, inclusiv a războaielor, făcându-i tot mai apţi să renunţe la suveranitatea naţională şi să accepte „noua ordine” şi „guvernul mondial”, aducătoare de pace!), în 1973 se chemau “regate” (Kingsdoms), denumire ce ulterior a dispărut, revenindu-se la “regiuni”. In teribila lucrare a lui Gary Kah, este redată harta lumii cu cele 10 regiuni concepute de “Clubul de la Roma”, în cadrul cărora Rusia poartă numărul 5, având înglobate între noile ei fruntarii România şi toate celelalte ţări ex-socialiste satelite.

- Funcţionând ca gigantica socialist-iluministă “Think-Tank” şi beneficiind de activitatea unora dintre cei mai buni cercetători din lume, Clubul de la Roma îşi propune să realizeze o “conştiinţă globală” cu o “biserică unică” într-o “comunitate globală”, în care fiecare individ să-şi dea seama că: “unitatea de bază a cooperării umane şi a supravieţuirii s-a mutai de la nivel naţional la nivel global” (scrie “Comitetul executiv al Clubului la pag. 147 a lucrării sale, “Mankind at trie Turning Point” – “Omenirea la răscruce”-). Din aceeaşi sursă aflăm de asemenea, că ţelul final este “schimbarea fundamentală… în distribuirea averii şi venitului, deoarece distribuirea averii şi a venitului nu se va mai face pe baza liberului schimb, când producătorul îşi vinde munca şi produsele la preţul pieţii şi este plătit după cât valorează oferta lui pe piaţa liberă, „noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu al „guvernului mondial” care-i cere maximum de efort şi, în schimb, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl cazează, câtă vreme este producător, după care urmează euthanasia, (adică suprimarea lui blândă) (n.a. – dând “naţionalismul” în mâna aşa-ziselor partide extremiste, în realitate creaţii ale regimurilor comuniste repomădate şi socializate, la comanda “mondialiştilor, în sânul populaţiei apar repulsie şi reticenţă pentru aceste valori, acestea aruncându-o imediat, sau cândva, în braţele ”mondialiştilor”).

- Noua religie, cu elemente satanice şi oculte, va fi cea a “erei noi” (New age) în care se vorbeşte de “noosferă”, adică “intelectul colectiv”; noosfera poate fi găsită în scrierile oculte ale lui Pierre Theilhard de Chardin, care se pare că au influenţat foarte mult religia “erei noi”(1103)

- Un scop important şi nedisimulat urmăreşte să frâneze dezvoltarea industrială şi cercetarea ştiinţifică, în special în SUA, distrugând-o în economie şi agricultură, în acest sens, la conferinţa Clubului, din 1980 (imediat după victoria în alegeri a lui Reagan, preşedinte nemason şi neagreat de mondialişti), la Washington DC, plecându-se de la cartea lui Sir Bertrand Russel (“The Impact of Science on Society”, sau în româneşte “Impactul ştiinţei cu societatea”) s-a formulat un plan concret de “control al activităţilor internaţionale ale SUA.

- La aceeaşi conferinţă s-a mai discutat anularea politicii conservatoare a lui Reagan, prin “radicalizarea” (socializarea) partidului democrat; în acest sens, la aceeaşi întâlnire a fost prezent Anthony Wedgewood Benn, şeful socialiştilor britanici, un strateg al “Fabian- Society” şi un adept al “războiului între clase” (n.a. – în formularea cunoscută nouă ca “lupta de clasă”). O lună mai târziu, tot în Washington, s-au întâlnit aceiaşi oameni, la care s-au adăugat invitaţii, ajungându-se la 2.000 de participanţi, având şi persoane venite din partea grupului “Heritage-Foundation” (finanţat de magnatul berii, Joseph Coors). Această fundaţie a avut ca protagonişti pe şir Peters Vickers şi Alfred Milner (membri ai “mesei rotunde”), Willy Brandt (evreu sefard, alias Herbert Ernst Karl Frahm, unul dintre cei mai importanţi oameni de contact ai KGB-ului în Europa, descendent al unei familii de evrei sefarzi din Lubeck), Olof Palme (cu antecedente de producător porno, dar membru al Comitetului celor 300), Franşois Mitterand (şi el membru al „Comitetului celor 300″), Philip Agee (ex-agent CIA şi membru al aceluiaşi comitet), Bettino Craxi (şeful socialiştilor italieni, arestat de câţiva ani pentru corupţie, legături cu mafia şi loja P2), Michael Harrington (de la “Institutul de studii social-democratice din Washington”), necunoscutul la acea vreme, Felipe Gonzales (devenit ulterior primul-ministru al Spaniei şi şeful socialiştilor spanioli), Jerry Rifkin (evreu, ministru de Externe al Angliei, în guvernul conservator ce 1-a precedat pe Tonny Blaire, actualul prim-ministru laburist), Gar Apelrovich (reprezentând cel mai mare institut de studii socialiste din SUA “Institute for Policy Studies”), socialistul american Ron Dellums (din California), Gloria Steinham (organizatoarea “Mişcării libertăţii femeilor” din SUA, vizitată în urmă cu ani de zile de comunista evreică Kollontay, agentă sionistă şi a Comminternului). Remarcabil este că reprezentanţii “Internaţionalei socialiste”, ca Brandt, Palme şi Benn, aveau întâlniri zilnice cu reprezentanţii lui “State Departament” (Cyrus Vance, Henry Kissinger), la o adunare ce s-a autodenumit “înmormântarea Statelor Unite” (n.a. – în capitala SUA, 2.000 de complotişti internaţionali, de conivenţă cu trădători din “Establishment”, conlucrau la ruinarea Americii, sub ochii binevoitori ai serviciilor secrete americane!! Dovadă peremptorie a formidabilei infiltrări a iluminaţilor!!). La adunarea următoare, din Lucatti (Veneţia), delegatul Michael Harrington (prezent şi la Washington) îl cita astfel pe Willy Brandt: “Willy Brandt doreşte prăbuşirea sistemului social în Europa, ceea ce va antrena după sine acelaşi lucru în SUA”. Prin activitatea iluminaţilor, SUA este oricum din punct de vedere social distrusă, cu un moral şi un spirit al esteticii degradate, într-un cuvânt, în decădere; trebuie dată numai lovitura de graţie, în planul “Clubului de la Roma” intrau chiar de atunci măsuri de destabilizare financiară a SUA: dobânzi variabile, dobânzi ridicate pentru împrumuturile contractate de Guvernul American la FED (Federal Reserve Bank); s-au mai propus, în acelaşi scop al destabilizării sociale, stimularea şi declanşarea conflictelor (până la războaie civile) rasiale şi între clase (n.a. -luptele de stradă devastatoare din California din urmă cu câţiva ani se plasează, cu siguranţă, între aceste acte de provocare şi înscenare).

- Depopularea marilor oraşe (în special din cele supraindustrializate din America de Nord) şi dislocarea populaţiei în zonele agricole, vizând scăderea forţei de muncă oferită şi necesare industriei.

- Un aspect terifiant în activitatea “Clubului” este “programul de asanare rasială” (Rassensanieraufsprogramm), cuplat cu reducerea la circa 2,5 miliarde de oameni a populaţiei globului, ceea ce va permite prezervarea unei elite şi a unei mase de executanţi educate în spiritul “noii ordini” (n.a. – inutil de relevat caracterul rasist şi fascist al acestor “teze”). In acest scop, mas media trebuie să întreţină isteria “suprapopulaţiei pământului”, ca şi a “crizei energetice” (n.a. – prezentată, fals, ca insurmontabilă), pentru a justifica necesitatea măsurilor, punitive şi asasine, recomandate de acest “club”, în acest sens, Aurelio Peccei, fondatorul “Clubului” se exprimă foarte clar la adunarea COR din martie 1982 de la Paris: “Oamenii sunt ca insectele, se reproduc prea mult. Timpul este propice ca, întregul concept al naţiunilor care conduce către cultura mondială, să fie pus în discuţie. Credinţa creştină formează oameni mândri şi o societate de vânzători care nu produc altceva decât o cultură moartă, muzică clasică şi munţi de hârtie.

Imaginea COR este de oameni tot mai puţini, consumând tot mai puţin şi cărora le sunt necesare tot mai puţine lucruri, indiferent în ce anume situaţie sunt” .(n.a. – indiferent de situaţia socială şi de nevoile fiecăruia). La subcapitolul dedicat scopurilor Masoneriei, vom da detalii asupra metodelor recomandate pentru reducerea “consumatorilor inutili”, spre beneficiul acelui 5%, constituit din elita profitoare. Oricum, pentru vremurile contemporane, campionii “reţetelor” de eutanasie în discuţiile şi conferinţele masonice pe această temă au fost şi vor fi membri COR. “Credibilitatea” lor nu mai este contestată de nimeni, de când, în “palmaresul” lor şi-au înscris:
înlăturarea lui Nixon (folosind organele lor de şoc din presă, ce le aparţin, Washington Post şi New York Times), eficienţa în începutul “erodării” Japoniei (prin societatea deschisă de Rockefeller “Japan Geselschaft” şi Suntory Stiftung”, prin mijloacele “indirecte” cu sorginte din vremea generalului Douglas Mc Arthur, cum ar fi îndoctrinarea cu idealuri socialiste şi democratice), schimbări culturale (în detrimentul tradiţionalului), acţiunile conduse de doi absolvenţi ai lui „Tavistock institute” şi fanatici ai COR, Danieli Bell şi Daniel Yankelovich, răspândirea “Church of SatanT, consumul de droguri, sexul excesiv şi tolerarea până la apologie a homosexualităţii).

Cel mai “convingător” argument amintit deja este însă cel rezumac in rândurile ce urmează(1158>: Despre COR s-a turnat în urmă cu câţiva ani un film cvasidocumentar, interzis spre difuzare şi din care s-au mai păstrat vreo 5 copii (videocasete). Acest film, “The Club of Rome” descrie explicit efectele criminale ale măsurilor recomandate de grupul ce stă în spatele acestui club. Toate persoanele, începând cu cei prezenţi la munca de filmare sau având vreo conexiune oarecare cu producerea acestui film (inclusiv personalul necalificat, de serviciu, al studioului de filmare) au fost – după încercarea de a-1 da publicităţii – omorâţi până la unul. în tălmăcne românească: “Noi nu doar vorbim, ci şi facem”. Cu toată sinceritatea, şi din modesta noastră convingere, îi credem, din toată inima!

În final, o listă incompletă a membrilor clubului în care, în afară ar europeanul (decedat) Willy Brandt, figurează, probabil cu un anumit tâlc, numai americani:William Whispinger (Asociaţia Internaţională a maşiniştilor), Şir Peter Vickers Hali, Stuart Butler şi Steven Hessler (toţi trei de la “Heritage Fondation), Lane Kirkland (preşedinte AFL-CIO), Irwin Suall (MI6), Roy Maras Cohn (ex-consilier al lui Mc Carthy), Henry Kissinger, Richard Falk (Princetown University), Douglas Frazier (Asociaţia producătorilor de automobile), Max Fisher (United Brands Fruits Company), Averill Harrimann (intim al familiei Rockefeller), Jean Kirkpatrick (ex-ambasador al SUA la ONU), Elmo Zumwalt (Admirai, US-Nav\ , Michael Novak (American Entreprise Institute), Cyrus Vance (ex-secretar de stat), April Glaspie (ex-ambasador în Irak), Milton Friedman (economis: Paul Volcker (FRB), Gerald Ford (ex-preşedinte SUA), Charles Percy (senator), Raymond Matthuis (senator), Michael Harrington (membru al “Fabian Society” de culoare socialistă), Samuel Huntington (şeful planului de distrugere a naţiunilor), Clairborne Pell (senator), Patrick Leahy (senator).

„Părintele Arsenie Boca – o viaţă închinată schimbării vieţii noastre”. Lansare Făgăraş - 10 mai

Editura Agaton vă invită joi, 10 mai 2012, ora 19.30, în sala mică a Casei de Cultură din Făgăraş, la lansarea volumului „Părintele Arsenie Boca – o viaţă închinată schimbării vieţii noastre”.
Volumul de peste 400 de pagini conţine o sinteză complexă despre viaţa Părintelui Arsenie Boca, diferitele aspecte ale personalităţii sale, îndrumările de viaţă pe care le dădea celor care îl căutau, dar şi felul în care Părintele lucrează şi astăzi prin mărturiile celor care l-au cunoscut, prin scrierile sale şi prin pelerinajele de la mormântul său aflat la Prislop.

<< Întâlnirea cu scrierile Părintelui Arsenie îţi luminează mintea şi-ţi odihneşte sufletul. În ortodoxie, când te luminezi, nu-ţi descoperi „Eul superior”, ci îţi vezi păcatele; nu eşti la sfârşitul drumului, ci la începutul lui. Îţi dezgropi apoi talanţii (îngropaţi în păcate), încerci să-i înmulţeşti şi astfel viaţa ţi se schimbă. „O viaţă închinată schimbării vieţii noastre” – aşa descrie un părinte viaţa Părintelui Arsenie. Întâlnirea cu Părintele Arsenie era ca o întâlnire cu viaţa viitoare, cu „cealaltă parte a vieţii noastre”, pe care oamenii o doreau mai bună. Şi la fel este, astăzi, întâlnirea cu scrierile, cu mărturiile şi cu mormântul său.>> (Ioan Cişmileanu)

Participă: Pr. protopop Marcel Dobrea, Natalia Corlean – cea care s-a îngrijit de apariţia acestei cărţi, Ioan Cişmileanu – editorul cărţilor de mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute la Editura Agaton, Prof. Maria Gabor, Bogdan Juncu, Alexandru-Mihail Niţă (Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus).

Editura Agaton a Asociaţiei pentru Isihasm din Făgăraş a devenit cunoscută pe plan naţional mai ales prin publicarea a patru volume de mărturii despre efectul sfinţitor şi marea bucurie pe care Părintele Arsenie Boca le-a revărsat în Ţara Făgăraşului şi în toată România.
Detalii volum: 416 pagini + 16 pagini color; 23,5×16,5 cm; preţ: 35 lei – ediţia broşată; 40 lei – ediţia cartonată)

Străinii ne cumpără ţara la hectar: Cum s-a scumpit pământul românesc cu 40% în plină criză

Flagelul crizei a atins toate ramurile economice ale României, mai puţin sectorul terenurilor agricole, pentru care cândva eram recunoscuţi la nivel european. Investitorii străini par să-şi fi amintit de „grânarul Europei“ şi au luat cu asalt piaţa locală, contribuind la o creştere cu 40% a preţului pământului în ultimii patru ani

Francezul Maxime Laurent a ajuns, la 19 ani, să răspundă de o fermă întinsă pe 1.400 de hectare în judeţul Dolj. Tânărul cultivă pe pământ românesc grâu, orez, floarea-soarelui şi rapiţă, iar planurile sale prevăd extinderea irigaţiilor şi creşterea capacităţii silozului din fonduri europene. Povestea sa a fost descrisă recent de cotidianul francez Le Monde sub titlul „România iese în evidenţă ca un El Dorado pentru agricultorii europeni“. Francezul este unul din sutele de investitori străini care au luat cu asalt România în ultimii patru ani, plasându-ne pe primul loc în Europa şi pe locul zece în lume după procentele de teren agricol controlat de companiile cu capital străin. Investitorii străini controlează, prin intermediul firmelor româneşti, circa un milion de hectare, adică 15% din suprafaţa cultivată a ţării. Apetitul străinilor este de înţeles, de vreme ce preţul pământului românesc este încă de trei până la zece ori mai mic decât în majoritatea ţărilor europene.
„Situaţia e similară cu intrarea marilor companii de băuturi răcoritoare pe piaţa românească. Ei au introdus un standard de concurenţă. Până la venirea străinilor, la noi a fost raiul speculatorilor români. În 2003, se plăteau 500 de lei la hectar şi nu s-ar fi ajuns la preţurile de astăzi niciodată fără străini“, spune Mihai Romaniuc, directorul general al Solproiect, companie cu acţionariat austriac, care deţine un portofoliu de circa 4.000 de hectare de teren agricol în zona de Sud a României. Datele culese de Romaniuc de la notari arată că lunar, sud-estul ţării atrage plasamente de zece milioane de euro, bani utilizaţi la achiziţia de terenuri agricole.

România de vânzare
 
Suprafaţa de teren agricol disponibilă la vânzare în România este în prezent estimată la 500.000 hectare, conform unui studiu al companiei de consultanţă imobiliară DTZ Echinox. Potenţialul pieţei este şi mai mare, dacă ţinem cont că circa 3 milioane de hectare de teren agicol sunt neutilizate. Investitorii străini ce vizează o activitate agricolă eficientă au în vedere, în general, cultivarea de cereale pe suprafeţe agricole mari, de peste 1.000 de hectare, ceea ce se traduce în bugete de câteva milioane de euro. Preţul unei suprafeţe de 1.000 de hectare, cu un grad de comasare aproape de 100%, poate ajunge şi la 6.000 de euro/hectar dacă se află într-o zonă cu irigaţii şi acces la apă dulce, cum sunt loturile din Bărăgan sau Dobrogea. Identificarea unor asemenea loturi compacte este însă foarte dificilă. Drept dovadă stau cele 31.000 de firme şi instituţii cu activitate în domeniul agricol, care exploatează aproape aceeaşi suprafaţă de pământ cât lucrează 3,82 milioane de agricultori particulari.
„Suprafeţe de teren agricol de mii de hectare comasate reprezintă o raritate pe piaţă în momentul de faţă. Procesul de comasare prezintă, în general, multe dificultăţi, cum ar fi numărul mare de vânzători de la care trebuie achiziţionat terenul şi dificultatea de a comunica cu aceştia sau titluri de proprietate având diverse probleme juridice“, menţionează Marius Grigorică, senior business analyst în cadrul DTZ Echinox.
Dacă procesul de comasare a 1.000 de hectare presupune achiziţia de teren de la 500 până la 900 de proprietari diferiţi, cel care ajunge la o asemenea suprafaţă nu este deloc motivat să vândă, datorită randamentelor foarte bune. Trebuie remarcat faptul că preţul plătit de intermediari proprietarilor de loturi mici este cu până la 50% mai mic decât cel perceput străinilor pentru suprafeţe gata comasate. „Lumea şi-a dat seama că e posibil să obţii profituri nete din exploatare de 300 de euro/hectar/an. Chiar dacă investitorii plătesc 3.000 de euro/hectar, ei sunt conştienţi că având stabilitate pe teren poţi face investiţii de îmbunătăţire a calităţii solului şi, automat, cresc veniturile. Amortizarea se realizează în zece ani, după care vine profitul. Investitorii olandezi oferă cu uşurinţă 1.500 de euro/hectar, când la ei e 50.000 de euro hectarul. Chiar dacă unii s-au cramponat de gradul de comasare, regula a rămas aceeaşi: să cumpere cu orice preţ, orice suprafaţă, în zone-cheie“, explică Mihai Romaniuc.

Click pentru mărire


Pradă speculatorilor
Primii 100 de agricultori ai ţării controlează aproximativ 10% din suprafaţa cultivată a ţării, estimată la 6,5 milioane de hectare, conform datelor Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA). Chiar dacă străinii deţin 10% din piaţă, trebuie menţionat că 90% din achiziţiile de teren realizate de aceştia sunt cu scop speculativ. Practic, investitorii cumpără teren pe care îl arendează tot agricultorilor români.
„Dacă fermierii români se vor capitaliza, România ar putea deveni o forţă în domeniul agricol. Circa 25-30 de fermieri lucrează pâmântul în condiţii tehnice care depăşesc chiar multe ferme din Occident. Aceasta este de fapt marea temere a traderilor de cereale obişnuiţi să trăiască doar din cumpărare şi revânzare de cereale“, subliniază Adrian Porumboiu, unul dintre primii zece producători agricoli de pe piaţa locală, care are în exploatare 27.000 de hectare de teren arabil, prin intermediul Comcereal Vaslui.
În absenţa unei mai bune colaborări între agricultorii români, străinii devin tot mai agresivi în negocieri şi aruncă pe piaţă sume importante de bani, pe care cu greu le pot egala jucătorii locali. „Investiţiile în terenuri nu sunt ca specula de acţiuni. Majoritatea au cumpărat, nu au vândut. Îşi vor marca profitul de-abia peste câţiva ani, când vor ieşi cu pachete de terenuri şi vor vinde suprafeţe mari cu 10.000 de euro“, previzionează directorul Solproiect. Una dintre principalele motivaţii ale străinilor stă în cererea de alimente în creştere. Acest factor a atras atenţia ţărilor bogate, dependente de importul alimentelor – din lipsa terenului arabil şi a apei, precum statele arabe, care au început să investească în agricultură pentru a asigura necesarul de alimente pentru ţările lor. În plus, ţările care au populaţia în creştere şi care se îngrijorează de securitatea alimentară pe termen lung, precum India, China şi Republica Coreeană, au început să profite de oportunităţile de a produce alimente în alte ţări.



Politici agricole
În prezent, investitorii străini au interdicţie la achiziţia de terenuri agricole pe teritoriul României, motiv pentru care se folosesc de firme înregistrate în ţară. Conform tratatului de aderare la Uniunea Europeană, piaţa ar urma să se liberalizeze începând cu 2014. Chiar dacă s-au purtat o serie de discuţii cu privire la prelungirea interdicţiei, aceasta nu poate fi realizată decât prin modificarea tratatului, lucru mai greu de realizat.
„Un guvern naţionalist ar putea bloca tranzacţiile către străini, dar ar fi o pierdere. Preţul s-ar prăbuşi de la 3.000 de euro la 600 de euro, şi statul ar impozita 3% dintr-o sumă mai mică la transferul de proprietate. Ar pierde şi statul, şi proprietarii de teren. Statul, dacă vrea să facă un bine, ar putea deveni un jucător activ şi să cumpere el cu drept de preemţiune la un preţ minim. Polonia face acest lucru. În Germania sau Franţa, sunt nişte limitări la transferuri, statul având prioritate la achiziţie“, propune Mihai Romaniuc.  
O altă recomandare venită din partea mediului privat este susţinerea micilor poprietari români în procesul de comasare, prin credite cu garanţie pe teren şi fermă. „Aşa cum am vândut Petrom şi multe alte lucruri prost, aşa vindem şi teren agricol. Trebuie să luăm măsuri ca un ţăran român să poată cumpăra teren în aceleaşi condiţii cu un străin. Pentru asta ar fi necesare credite pe termen lung cu gaj pe teren şi pe fermă. Statul ar trebui să reglementeze această piaţă tocmai pentru a despăgubi investiţiile pe termen lung ale agricultorilor români, cum sunt erbicidările totale sau fertilizările de bază, cu fosfor. Terenul trebuie să aibă o valoare intrinsecă, de exemplu 1.000 de euro hectarul, iar cel care a lucrat terenul  să fie despăgubit cu o sumă suplimentară“, consideră Sorin Dogaru, directorul departamentului de agricultură al Interagro, companie controlată de omul de afaceri Ioan Niculae.
Până la implementarea unor asemenea politici, vânătoarea străinilor continuă, şi piaţa se apropie încet de „punctul de fierbere“. Panta ascendentă pe care s-a înscris acest sector a devenit evidentă, rămâne de văzut dacă va conduce la apariţia unui nou balon imobiliar.

 Autori: Alexandru Urzică, Gabriela Ţinteanu
Sursa:  Capital