Actualitatea lui Eminescu: Patologia societăţii noastre

În situaţiunea politica si în conditiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească aceasta operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.

Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politica şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar . Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slaba, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, aceasta reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendinţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.

Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.
Noi avem trebuinţă, mai mult decât altă dată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi nepoftiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici solidaritate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit ţăranul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectice ce ne ţineau lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.

Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina politică este să trateze poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-nsul s-au făcut câte s-au făcut: pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti.

Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile: dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului.

O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiunile rele, la slăbiciuni, la interesul şi la virtuţile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare.

Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.

Mihai EMINESCU

Sfantul Teofilact al Bulgariei despre ascultarea de preoti si episcopi. "Despre episcopii şi povăţuitorii eretici şi stricaţi în cre­dinţă, Pavel a zis să nu ne purtăm după învăţăturile lor"

17 Ascultaţi de povăţuitorii voştri

Aici, Apostolul Pavel aduce iar cuvîntul spre episcopi şi arhierei. Şi – după ce i-a lăudat pe aceştia cu cele zise mai sus, anume că ei sînt credincioşi şi vrednici a fi rîvniţi, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri (…), şi, privind la săvîrşirea petrecerii lor, urmaţi-le credinţa!” (la stihul 7) – aşadar, după ce i-a lăudat pentru aceasta, acum zice aici aşa: Fraţii mei Creştini, supuneţi-vă unor asemenea arhi­erei şi episcopi! Dar poate că unii ar zice: Dar ce? Se cuvine a ne supune oricărui povăţuitor, arhiereu şi stăpînitor, măcar şi rău de ar fi? Răs­pundem: După ce zici, Creştine, că arhiereul şi povăţuitorul tău este rău? Dacă e rău după credinţă, deci dacă are dog­me eretice şi hulitoare, fugi de dînsul, măcar de ar fi şi Înger din cer! Iar dacă e rău doar după viaţă şi petrecere, supune-te lui, căci despre unii ca aceştia Domnul zice aşa: „Cărturarii şi Fariseii (1) şed pe scaunul lui Moisi. Deci să ţineţi şi să faceţi tot ce v-ar zice, iar după faptele lor să nu faceţi, căci ei zic, dar nu fac” (Matei 23:3). (2)

Iar despre episcopii şi povăţuitorii eretici şi stricaţi în cre­dinţă, Pavel a zis mai sus să nu ne purtăm după învăţăturile lor: „La învăţături de multe feluri şi străine (de credinţă şi de dreptele dogme adică) să nu vă abateţi!” (la stihul 9). Şi pentru ce trebuie să ne supunem arhiereilor răi cu vieţuirea, deşi nu răi după credinţă? Pentru că arhiereul care se poartă rău nu va sfătui niciodată pe alţii să se poarte şi ei rău. Căci, făcînd fapte rele, el însuşi se ruşinează, lucru arătat din aceea că foloseşte toate mijloacele ca să le ascundă de oameni; şi atunci cum poate să-i înveţe pe alţii cele pe care le ascunde? Dar e cu neputinţă ca arhiereul rău cu credinţa să nu propovăduiască pînă la urmă şi norodului socoteala eretică avută în inima sa.

( 1 ) Tîlcuind ceea ce mărturiseşte Pavel despre sine: „După eresul cel prea cu cercare al Legii noastre am vieţuit înainte ca Fariseu” (Fapte 26:2), Sfinţitul Teofilact zice: „Se cuvine a însemna că Fariseii erau eretici şi cercau Scripturile mai cu de-adinsul decît celelalte eresuri iudaice. Şi Apostolul a zis: «prea cu cercare», nu: «prea-adevărat», căci ei nu aveau cunoştinţa cea adevărată a Scripturilor. Deci cercarea iscodeşte şi socoteşte, dar nu cunoaşte cu totul însuşi adevărul. Ci uneori se şi amăgeşte cu mintea cineva.” Iar în altă parte zice: „La Iudei, trei eresuri erau cuprinzătoare: Fariseii, Saducheii şi Esenienii.” (în tîlcuirea Faptelor) (n. m.)

( 2 )De aceea a zis dumnezeiescul Hrisostom cu privire la iereu şi arhiereu: „Căci, de are vreo dogmă răzvrătită, măcar Înger de ar fi, nu te supune lui! Iar dacă învaţă drept, nu lua aminte la viaţa lui, ci la graiuri!” (cuvîntul al 2-lea la cea de a doua către Timotei). Şi iarăşi zice: „Au nu ştii ce este preotul? Înger al Domnului este! Căci oare dintru ale sale zice? Dacă îl defaimi, nu îl defaimi pe el, ci pe Dumnezeu, Care l-a hi­rotonit. Şi de unde e arătat – ar zice cineva – că Dumnezeu l-a hirotonit? Dacă nu ai această socoteală, nădejdea ta s-a zădărnicit! Căci, dacă Dumnezeu nu lucrează printr-însui, atunci nu ai nici botez, nici de Taine nu te împărtăşeşti, nici de blagoslovenii nu te îndul­ceşti, aşadar nu eşti Creştin. Dar ce – zice – Dumnezeu îi hiroto­neşte pe oricare? Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe oricare, dar El Însuşi lucrează prin toţi, chiar nevrednici de ar fi, pentru a se mîntui norodul. Căci – dacă Dumnezeu a grăit pentru folosul noro­dului prin măgar şi prin Valaam, printr-un om spurcat – cu mult mai vîrtos prin preoţi” (la fel). Vezi şi însemnarea zicerii „(…) căci toate ale voastre sînt: ori Pavel, ori Apollo, ori Kifa (…)” (1 Corinteni 3:21). (n. aut.)

şi supuneţi-vă lor,

Cu zicerea aceasta, Apostolul arată curăţitoarea supunere şi ascultare pe care Creştinii sînt datori să o arate arhiereilor şi dascălilor lor, încît să asculte nu numai prin cuvînt, ci să-i slujească şi prin fapte, de ar cere trebuinţa ( 3 ).

căci aceştia priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au a da seamă pentru voi;

Să audă arhiereii, şi preoţii şi igumenii (adică povăţuitorii) cu­vintele acestea ale Apostolului! Căci zice: Aşa cum se cuvine ca norodul Creştinilor să asculte de ei, tot astfel se cu­vine ca şi ei să fie cu priveghere pentru norod, sîrguindu-se şi îngrijindu-se pentru mîntuirea lor, precum veghează păstorii oilor pentru turma lor, după cum e scris: „Şi în locul acela erau păstori, îngrijind şi păzind străji de noapte împrejurul turmei lor” (Luca 2:8). Căci şi arhiereii şi igumenii au să dea seamă lui Dumnezeu pentru păcatele Creştinilor supuşi lor.

ca să facă aceasta cu bucurie, iar nu suspinînd, căci nefolositor lucru v-ar fi aceasta.

Zice: Creştine, dacă te supui arhiereului tău şi dacă îl odih­neşti pe preotul şi pe proiestosul tău, îi faci mai uşoară greutatea purtării lui de grijă pentru mîntuirea ta. Fi­indcă el se bucură cînd i te supui, iar dacă-i stai împotrivă şi te arăţi fără omenie, el va priveghea şi va purta grijă pentru sufletul tău cu toată această neomenie a ta; însă, de nu-ţi vei îndrepta nesupunerea, arhiereul şi proiestosul tău va suspina către Dumnezeu împotriva ta, iar suspinarea lui nu-ţi va fi de folos, ci foarte vătămătoare şi păgubitoare. Vezi însă, iubite, că Apostolul Pavel nu iartă arhiereului şi proiestosului să izbîndească asupra nesupuşilor într-alt chip afară de suspinare, care arhiereului şi proiestosului îi pricinuieşte blîndeţe şi îndelungă-răb­dare, iar nesupusului cel neîndreptat îi aprinde mai mult focul muncii, fiindcă Îl îndeamnă pe Dumnezeu a Se face mai aspru pedepsitor al aceluia. Tu dar, Creştine nesupus arhiereului şi proiestosului, nu te face nebăgător de seamă pentru că izbînda asupra ta este numai suspinare, ci teme-te încă mai mult pentru aceasta, fiindcă acest sus­pin părut mic ajunge la urechile Domnului şi te dă urgiei Lui.

( 3 ) Despre aceasta şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie scria către Smirneni, zicînd: „Toţi urmaţi episcopului ca Iisus Părintelui Său celui ce­resc, şi preotului ca Apostolilor, iar de diaconi ruşinaţi-vă ca de po­runca lui Dumnezeu. Fără episcop, nimeni să nu facă ceva din cele ce se cuvin în Biserică!” Şi în cea către Policarp scrie, zicînd: „Luaţi aminte de episcopi, ca şi de voi să ia aminte Dumnezeu. Eu mă pun în locul su­fletelor celor ce se supun episcopului, presviterului şi diaconului.” Şi în cea către Efeseni zice: „Să ne silim a nu ne împotrivi episcopului, ca să fim supunîndu-ne lui Dumnezeu.” Şi în cea către Magnesieni zice: „Spre cinstea lui Dumnezeu, Celui ce ne voieşte pe noi, este de cuviinţă a asculta de episcop fără nici o făţărnicie. Căci nu pe epis­copul acesta ce se vede îl amăgeşte cineva, ci pe Dumnezeul cel nevăzut!” Şi iarăşi zice: „Cînd vă supuneţi episcopului, mi se pare că nu vieţuiţi după om, ci după Iisus Hristos, Care a mu­rit pentru noi”. Şi iarăşi: „Fiii luminii celei adevărate, fugiţi de împărţire şi de relele învăţături, şi, unde este păstorul, acolo urmaţi ca nişte oi!” (n. aut.)

Părintele Arsenie Boca despre iconomii tainelor. "Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul"

„A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri (Isaia 28,7) biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală. Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia - ca să vie iarăşi la starea de milostivire. În toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Parintele Staniloae - ARISTOCRATIE SUFLETEASCA

In aceste doua cuvinte isi rezuma acum cateva zile profesorul Simion Mehedinti impresiile cu care a ramas de la Congresul clerului din Bucuresti. „Se simtea, spune, la congresul preotesc stapanirea de sine a unor oameni care stiu sa vorbeasca de sus"; se simtea „o nota de inaltare peste vanturile si valurile de toate zilele". Inca haina bisericeasca imprumuta chiar si tinerilor nu stiu ce autoritate. Iata un tanar diacon, venit din fundul unui sat, si descalicat la Metropolie, cum paseste rar, cu cadelnita in mana, in fata Regelui, si capetele tuturor se pleaca sub fumul de tamaie. Cuvinte apropiate spunea asta-vara profesorul Nicolae Iorga despre intreg poporul romanesc din Ardeal, crescut de preotii bisericii stramosesti. Caci ce alta este „dulcea omenie, clasica majestate", pe care o descopere cel mai intelegator si mai plastic zugravitor al sufletului romanesc, decat aceeasi „aristocratie sufleteasca" pe care o vesteste acum ca apartinand preotului ortodox, cestalalt mare iubitor si cunoscator al tainelor spiritului romanesc.

In ce consta aceasta aristocratie sufleteasca, ce emana din Biserica ortodoxa in preotii ei si de la acestia trece in pastoritii lor? Ea nu consta, fireste, intr-o dezinteresare fata de vreo categorie de probleme mari sau mici, intr-o apatie fata de anumite necazuri si bucurii ce agita viata lumii. Biserica noastra si preotii ei au imbratisat in toate timpurile si imbratiseaza si azi cu toata caldura toate aspectele si toate problemele pe care le aduce curgerea vremii, jertfind din puterile sale pentru nazuintele de fiecare data ale neamului, „facandu-se tuturor toate", ca pe toti sa-i tina stransi la sanul ei. Astazi cand marea criza economica la care asistam coboara peste viata tuturor valul mohorat al lipsurilor, al suferintelor si-al tristetii, slujitorii Bisericii palpita si ei nu atat de soarta lor si a Bisericii, cat de soarta milioanelor de lipsiti, si stau alaturea si contribuie cu toate puterile pe care li le imprumuta Biserica, la lecuirea boalei ce bantuie peste toata omenirea. Preotul e aristocrat cu sufletul nu in sensul peiorativ, ca „nu se dimite" sa spele ranile fratelui cazut intre talhari, indiferent din care categorie sociala ar face parte, ca se crispeaza intr-un „nolli me tangere" in fata mizeriei si a suferintei omenesti. Aristocratia sufleteasca, sau mai bine zis aristocratia duhovniceasca. pentru ca e formata cu ajutorul Harului Duhului Sfant, nu consta asadar in inchiderea sufletului fata de anumite impresii si griji, nu consta intr-un suflet surd la anumite sunete ale vietii, intr-un suflet anchilozat. ciuntit. In aceasta privinta preotul e om ca toti ceilalti, si biserica vadeste prompta intelegere pentru toate problemele si durerile timpului.

Dar ceea ce deosebeste pe omul educat de Biserica de oricare altul, este raportul care se stabileste intre sufletul lui si problemele vietii. Pe cand la omul care s-a departat de Biserica, fiecare problema monopolizeaza intreg sufletul cu toate preocuparile lui luandu-i stapanirea de sine si facandu-1 inapt sa judece prin comparatie cu alte valori importanta lucrului de care e vorba, la omul ce traieste sub suflul Harului din Biserica, sufletul isi pastreaza in toate imprejurarile suprematia. Sufletul unui adevarat fiu al Bisericii nu uita cand e impresionat de o noua problema sociala, de alte multe lucruri si probleme, si din judecata aceasta comparativa isi da seama de relativitatea problemei prezente. In felul acesta el incadreaza intr-o ierarhie toate problemele si ideile care vin sa agite omenirea, ierarhie in varful careia ramane stapanitor sufletul cu functiunile lui spirituale, urmand celelalte probleme in ordinea in care sunt mai inrudite cu el. In su­fletul omului Bisericii s-a cristalizat peremptoriu un cadru armonic in care orice noua problema isi ia locul ce i se cuvine si primeste o solutie ce decurge din integralitatea acelui cadru, dominat si strabatut de tensiunea dupa spiritualizare. Omul bisericesc judeca fiecare problema „sub specie aeternitatis" si in raport cu universalitatea aspectelor vietii. De aceea Biserica si omul care si-a performat personalitatea dupa spiritul ei, nu-si pierde cumpatul, nu exagereaza, nu se grabeste nervos, si nu trece dintr-o extrema intr-alta. La toate aceste ramane supus numai acela care se lasa absorbit intreg de fiecare problema care se iveste.

Iata de ce taranul nostru este un spirit echilibrat, tinand in toate masura si rezistand indemnurilor si himerelor extremiste. Iata de ce astazi, cand toate categoriile sociale isi striga asurzitor si violent durerile in congrese, preotimea in congresul ei a dat o atat de graitoare pilda de tinuta demna si stapanita. Iata de ce astazi, cand apare firesc pentru orice breasla sa discute in intrunirile ei numai lipsurile materiale de care sufera, preotimea adunata la Bucuresti, mai mult ca oricand altadata, manifesta grija principala pentru pro­blema catechizatiei si a misionarismului si abia in al treilea rand se ocupa ca de un mijloc si de problema salarizarii. Pentru unii ar putea apare aceasta insirare a problemelor pe ordinea de zi un anacronism sau un fariseism. Pentru cei care cunosc insa spiritul Bisericii, aceasta insirare este singura normala.

Si spiritul acesta al Bisericii trebuie inteles astazi de toti factorii cu raspundere. Mai ales astazi, cand din toate partile omul nu culege decat indemnuri la neascultare, la nerabdare. E timpul ca oricine sa inteleaga ca Biserica este singura institutie puternica de educatie in spiritul masurii, al cumpatarii si al intelegerii largi: in spiritul ordinii. Cerand aceasta recunoastere ne unim glasul cu cel al Parintelui Partenie, presedintele Asociatiei generale a clerului, care tocmai acest lucru l-a cerut in cuvantarea de deschidere a congresului clerului.

Parintele Dumitru STANILOAE

A plecat la Domnul si mult-patimitorul Gheorghe Jijie. Dumnezeu sa-l odihneasca cu Dreptii!

Azi, la orele 12,3o a trecut la cele veșnice Gheorghe Jijie, fost luptător în Rezistența anticomunistă, deținut politic, om de o calitate morală exemplară, mentorul multor tineri naționaliști de după 1990.

Nascut la 10 iunie 1919 in orasul Botosani, absolvent al Facultatii de Constructii Hidrotehnice, sef de lucrari la aceeasi facultate, Gheorghe Jijie a fost arestat in mai 1948. A fost condamnat la zece ani ani de inchisoare pentru "uneltiri contra statului" si a fost inchis, alaturi de marile personalitati ale elitei interbelice, la Jilava, Aiud si Gherla, ca si in coloniile de munca de la Periprava si Noua Culme. Pentru ca refuza colaborarea cu Securitatea, i s-a prelungit pedeapsa cu inca trei ani. In ultimii ani a fost secretarul general al Federatiei Romane a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Parintele Dumitru Staniloae: Rugaciune si libertate

Rugaciunea il elibereaza pe om, il degajeaza de natura exterioara si de sine insusi. In acest fel ea tine sufletul deschis catre Dumnezeu ca Persoana. Cel ce nu se roaga ramane rob, inchis in mecanismul complex al naturii exterioare si al inclinatiilor patimilor sale care il domina pe om mai mult decat o face natura.

 

1. Rugaciunea asigura libertatea fata de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugandu-se, omul isi afirma convingerea ca aceste mecanisme sunt doar contingente si deriva din interventia libera a Persoanei supreme care le-a creat. Aceasta convingere se sprijina pe faptul ca insesi persoanele umane pot aranja in mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijandu-le spre scopurile alese de ele. Mintea mea are puterea de a comanda trupului meu sa faca miscarile pe care ea le alege; prin ele si prin uneltele care ii prelungesc actiunea ea are putere asupra obiectelor si fortelor naturii. Aceasta putere apartine deopotriva mintii celorlalti oameni. Prin rugaciunea pe care le-o adresez pot sa obtin ca ei sa intervina in mecanismul legilor naturale intr-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta intre ei un dialog liber, prin obiectele si fortele naturii. Fiecare om afirma o libertate proprie operand in natura si afirma libertatea celorlalti cand le adreseaza o rugaminte. Dar cerand o interventie libera a celuilalt, el asteapta si pentru sine o libertate fata de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el insusi.

 

Atunci de ce sa nu credem si in posibilitatea interventiei Persoanei supreme care a creat natura cu legile ei? Daca natura arata o contingenta generala in raport cu mintea omului, aceasta dovedeste ca ea a fost creata ca un camp contingent deschis interventiilor libertatilor, ca un camp al unui dialog liber intre oameni. Aceasta vrea sa insemne ca ea a fost creata in serviciul libertatii si deci de catre o libertate. De ce aceasta libertate creatoare nu ar putea interveni atunci intr-un mod mai eficace decat libertatile umane in contingenta mecanismelor naturii? Lumea nu are sens decat ca un camp al dialogului dintre Dumnezeu si oameni. Oamenii raspund lucrarilor lui Dumnezeu in lume prin propriile lor lucrari. Dar ei cer interventia lui Dumnezeu prin rugaciunea lor. Prin rugaciune oamenii isi afirma constiinta ca libertatea lui Dumnezeu intervine in lume in favoarea lor. Prin rugaciune ei isi afirma convingerea ca sunt altceva decat niste rotite in mecanismul naturii. Prin rugaciune ei afirma atentia speciala a lui Dumnezeu fata de ei.

 

Aici s-ar putea obiecta: omul poate interveni in mecanismele naturii pentru ca mintea sa este intim amestecata in tesatura trupului sau - si prin el in natura imediata pentru ca miscarile sale se repercuteaza inevitabil in cele ale naturii. Dar de ce sa nu admitem si intre lume si Dumnezeu o atare legatura care sa nu-i poata separa, ca lumea sa fie inradacinata in Dumnezeu iar miscarile voluntare ale lui Dumnezeu, desi libere, sa se imprime totdeauna in lume? Astfel, asa cum legatura dintre mintea umana si natura materiala este o taina mare si de nedezlegat, tot asa, si mai mult inca, legatura lumii cu Dumnezeu este o taina mare si de nedezlegat. In orice caz, materia pura si izolata nu poate fi gasita nici in trupul uman nici in tot ceea ce omul atinge prin simturile lui. Inca si mai putin vom putea afla materia lumii intregi cu totul lipsita de duhul dumnezeiesc. Aceasta face ca lumea, luata ca un mecanism inchis asupra lui insusi si pe deplin determinat de legile pe care le-ar enunta stiinta, sa fie inexplicabila.

 

Prin rugaciunea omului se afirma si se realizeaza acest dialog in libertate dintre om si Dumnezeu in lume si deasupra lumii.

 

2. Dar prin rugaciune se afirma si se realizeaza si eliberarea omului de patimile sale si de el insusi.

Patimile il inlantuie pe om de natura exterioara: el devine sclavul acesteia. Daca prin stiinta el se recunoaste in teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta in mod practic, moral. Prin ele el este sclavul a ceea ce este natura, o natura injosita, devenita salbatica in el; aceasta arata inca o data faptul ca natura nu poate fi atinsa in ea insasi. Patimile sunt un amestec al mintii si al naturii, dar al unei minti slabite care a pervertit natura si aceasta astfel pervertita o domina.

 

Rugaciunea ne ajuta sa scapam de patimi si ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta ca cel care nu se roaga poate sa-si domine patimile prin libertatea sa si astfel se poate ridica si el deasupra inclinatiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, daca nu recunoaste nimic deasupra libertatii sale, omul ramane sclavul unei alte patimi, indeosebi al orgoliului sau, care nu este deloc mai mic decat celelalte patimi. El insusi isi alege criteriul faptelor sale. Si unde crede ca sfarseste daca nu-l recunoaste pe Dumnezeu? In definitiv el ramane inchis in domeniul naturii oarbe si se descompune prin moarte.

 

Rugaciunea este si o ridicare a omului deasupra lui insusi. Numai scapand de sine, de ceea ce se considera drept libertate discretionara, omul scapa de natura si moarte. Numai eliberandu-se de el insusi omul devine liber in adevaratul sens al cuvantului, nefiind dominat de nici o patima. Evagrie Ponticul spune: "Starea de rugaciune este o dispozitie nepatimasa castigata prin deprindere care rapeste printr-o iubire desavarsita pana pe culmile inteligibile mintea ajunsa inteleapta si duhovniceasca".

 

In rugaciune omul si-a castigat libertatea fata de natura pentru ca se afla in relatie directa cu Dumnezeu Care, ca Persoana superioara, este deasupra naturii si a oricarei patimi. "Rugaciunea este convorbirea mintii cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca sa poata tinde, fara a privi in ur ma, dincolo de sine, pana la Stapanul ei si sa stea de vorba cu El fara mijlocirea nimanui?".

 

Singura convorbirea plina de iubire cu o alta persoana ne da libertatea in raport cu natura exterioara si cu noi insine. Dar singur Dumnezeu poate sa ne dea si sa ne inspire o asemenea iubire fata orice alta persoana. Abia in relatie cu Dumnezeu putem sa ne eliberam cu adevarat si statornic de noi insine, caci persoana Sa este atat de atragatoare prin bogatia infinita si atat de generoasa in iubirea Sa, ca ne uitam pe noi insine. Prin urmare, numai convorbirea cu Dumnezeu ne da deplina libertate fata de natura si fata de noi insine facandu-ne capabili sa exprimam aceasta libertate si in convorbirea cu persoanele umane.

 

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca in relatie cu Dumnezeu noi ne simtim fii ai lui Dumnezeu, dar aceasta relatie se realizeaza prin rugaciunea in Duhul Sfant (Rm 8, 14 16,26). Pe de alta parte, el leaga in mod strans frica si mandria, respectiv libertatea si smerenia. Reusind sa ne elibereze de natura si de noi insine, rugaciunea se arata a fi actul cel mai remarcabil al mintii, caci mintea are tendinta si puterea intrinseca de a se ridica si de a ne ridica deasupra noastra insine, de a intra si a ramane intr-o relatie curata cu o alta persoana. Aceasta tendinta si aceasta putere ii vin din relatia pe care ea o actualizeaza cu persoana suprema. Adevarata libertate se afirma si se mentine in relatia unei iubiri curate cu o alta persoana si in ultima instanta cu Persoana suprema. Caci Persoana suprema nu va fi niciodata dominata de nici o forta a nici unei naturi si nu va fi deci ispitita sa domine pentru a nu fi dominata. In relatie cu Dumnezeu noi suntem cu desavarsire liberi, pentru ca, nefiind dominat de nimic, Dumnezeu nu cauta sa domine. El nu trebuie sa-si apere libertatea dominand. In relatia dintre adevaratele libertati este asigurata libertatea fiecarei persoane: nefiind dominata, nici una dintre ele nu vrea sa domine.

 

Niciodata nu-ti asiguri propria libertate dominand. Nu exista libertate adevarata in izolare; te afunzi si ramai in izolare in virtutea imposibilitatii de a te elibera de tine insuti. Omul vrea atunci sa fie stapanul lui insusi si este dominat de sine insusi; la fel, in relatia sa cu natura, vrand sa fie stapanul naturii, el este dominat de aceasta. Desigur, trebuie ca omul sa fie deasupra naturii, dar este altceva a voi sa domini natura intr-un mod patimas: omul este cu adevarat stapanul naturii atunci cand este liber in aceasta privinta.

 

Numai o alta libertate adevarata, care este o libertate fata de orice patima si care nu vrea sa domine, afirma si mentine propria mea libertate. Nnmai relatia cu o Persoana suprema a Carei libertate nu poate fi amenintata imi asigura pe deplin libertatea. Aceasta nu vrea sa insemne ca aceasta relatie dintre libertati este o relatie exterioara, o relatie care lasa separate libertatile.

 

Fiecare libertate devine un fel de suport al libertatii celuilalt. Adevarata libertate face sa se nasca sau sa se actualizeze libertatea celuilalt. In libertatea mea eu simt libertatea celui cu care sunt in relatie. Nu este o libertate care se dezintereseaza de mine, nici o libertate care vrea sa ma domine: este o libertate care stimuleaza prin iubire, prin respectul fata de libertatea mea si de mine insumi.

 

Cand cer cuiva atentia sa, iubirea lui, aceasta atentie si aceasta iubire vin catre mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Si daca acela imi da aceasta atentie si aceasta iubire fara sa vrea sa ma domine, nu numai ca nu vrea sa ma domine prin acestea, dar ma elibereaza si de mine insumi. Caci necautand sa imi apar libertatea mea in fata lui, eu ma uit pe mine insumi, adica nu vreau sa ii raspund lasandu-ma dominat de mine insumi sau cu vointa de a-l domina pe el. Eu traiesc in mod liber din darul iubirii sale, din libertatea lui fata de orice vointa de a ma domina. Astfel, adevarata libertate a celuilalt sustine adevarata mea libertate. Doar in atmosfera unei alte libertati se actualizeaza libertatea mea. Numai o alta libertate imi hraneste libertatea mea. Daca afirm libertatea altuia, libertatea lui alimentata de mine alimenteaza la randul sau intreaga mea libertate personala. Dar numai in atmosfera libertatii necreate se pot afirma toate libertatile create. Acestea se mentin intre ele in mod reciproc prin cererea si prin daruirea iubirii.

 

Dar in relatia mea cu Dumnezeu nu exista reciprocitate a rugaciunii. Aici numai omul cere. Exista totusi o reciprocitate a darului. Omul isi actualizeaza libertatea sa nu numai cerand-o de la pumnezeu prin rugaciune, dar si daruindu-se pe sine insusi lui Dumnezeu. Doar astfel omul devine liber fata de el insusi. Daca vrea sa-si retina pentru sine existenta primita din iubirea lui Dumnezeu, el isi pierde libertatea: vrand sa domine asu pra existentei sale el devine sclavul acesteia. El trebuie sa accepte sa traiasca mereu din darul lui Dumnezeu, nu dintr-al sau insusi, pentru a fi liber de sine. Trebuie sa renunte la sine si sa se daruie lui Dumnezeu de la Care ii vine tot ceea ce el are, pentru a fi liber. Nu poate fi liber decat daca traieste pentru Dumnezeu si in Dumnezeu. Nu poate sa-si pastreze impotriva lui Dumnezeu libertatea sa provenita de la Dumnezeu, ci trebuie sa o dobandeasca neincetat de la Dumnezeu prin rugaciune. O libertate afirmata impotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevarata libertate. De indata ce omul vrea sa domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi si prin aceasta sclavullui insusi.

 

Trebuie sa te darui unei alte adevarate libertati pentru a primi darul libertatii, si singura libertate inepuizabila in ea insasi este libertatea Persoanei supreme. Rugaciunea este contrariul vointei de dominatie. Prin aceasta ea asigura libertatea omului: ea afirma o alta libertate care asigura libertatea celui ce se roaga. Rugaciunea autentica este rugaciunea adresata lui Dumnezeu; ea intalneste libertatea absoluta, libertatea in sine, libertatea nelimitata pe care nimic nu o ameninta si care nu exercita nici o amenintare. Aceasta liber tate vrea sa afirme si sa sustina orice libertate care se roaga si se pune in conditia de a fi afirmata fara a se afirma ea insasi.

3. Ca expresie a relatiei libere cu Dumnezeu, ca o manifestare a Duhului, rugaciunea are deja in ea puterea Duhului lui Dumnezeu, care intareste duhul omului si care realizeaza relatia dintre om si Dumnezeu. "De asemenea Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie; ci Duhul Insusi se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Rm 8, 26). Duhul creeaza o relatie atat de stransa intre noi si Dumnezeu incat ne simtim ca fiii lui Dumnezeu, si unirea noastra cu Dumnezeu in rugaciune este atat de desavarsita incat nu se poate spune unde se termina fapta noastra si unde incepe cea a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu devine a noastra si astfel noi nu ne mantuim prin dreptatea noastra, ci prin dreptatea lui Dumnezeu. In Duhul ne uitam pe noi insine atat de desavarsit, suntem scosi atat de deplin din noi insine, incat nu mai putem distinge fapta noastra de fapta Duhului lui Dumnezeu. Libertatea Duhului lui Dumnezeu a devenit libertatea noastra si slabiciunea noastra a devenit slabiciunea lui Dumnezeu. Nu mai suntem noi cei care ne rugam si ne afirmam prin aceasta libertatea noastra, ci chiar Duhului lui Dum nezeu. In slabiciunea rugaciunii se afirma puterea libertatii lui Dumnezeu devenita libertatea noastra; in depasirea noastra ni se arata depasirea lui Dumnezeu prin Duhul. Aceasta unire extrema, traita intr-un mod paradoxal, exprima de asemenea, am putea spune, starea noastra de infiere divina. In rugaciune ne daruim in intregime lui Dumnezeu iar Dumnezeu se daruie cu totul noua ca Tatal fiilor sai. Si avem in noi libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Nu ne simtim dominati de Dumnezeu ca niste robi, ci liberi si mostenitori ai libertatii Lui, nascuti din libertatea Lui si traind in libertate.

 

Parintele Dumitru Staniloae

Parintele Dumitru Staniloae: Nevoia de iertare si innoire in Biserica

Domnul nostru a legat in mod indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie sa o dam oamenilor care ne-au facut vreun rau (rugaciunea "Tatal Nostru", Mt.6,12, si parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

 

In realitate, in cele mai multe cazuri, pacatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele facute oamenilor. Prin urmare, trebuie sa cerem iertare nu numai lui Dumnezeu ci si celor care au fost raniti de aceste pacate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). Indaratul oamenilor carora le-am facut rau Il aflam totdeauna pe Dumnezeu si, atunci cand am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, ii aflam totdeauna pe oameni. Dispretuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral in oameni, dandu-le un exemplu rau. Omul care nu se comporta cu sensibilitate fata de Dumnezeu nu are sensibilitate nici fata de oameni si face sa creasca insensibilitatea lor fata de Dumnezeu.

 

De aceea Dumnezeu isi conditioneaza iertarea pe care o acorda pentru pacatele comise impotriva Lui de cererea iertarii fata de semenii nostri.

 

Dar daca, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalti oameni, acestia au si ei nevoie de iertarea noastra pentru a o dobandi pe cea a lui Dumnezeu.

 

Pentru a dobandi de la Dumnezeu iertarea, avem deci nevoie deopotriva sa iertam oamenilor care ne-au suparat si sa cerem iertare celor carora noi le-am facut vreun rau. Nu e deajuns sa acordam iertarea, trebuie sa o si cerem celorlalti. Si una si alta sunt foarte dificile pentru noi. Ne este mai usor sa cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca El ni se impune intr-un anume fel prin maretia Sa si pentru ca recunoastem fara dificultate teoretica dependenta noastra fata de El - nu vorbesc de necredinciosi ci de cei credinciosi. Dimpotriva, este foarte dificil, chiar si pentru credinciosi, sa renunte la atitudinea de dispret fata de oameni care nu impun prin valoarea lor vizibila.

 

Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie sa o acordam celorlalti si trebuinta de a le cere acestora iertare, aceasta ultima atitudine este cea mai dificila. Cerandu-ne noua iertare, ceilalti par sa se plaseze intr-o situatie de inferioritate si aceasta ne atinge la inima, flatandu-ne orgoliul. A cere iertare altora pentru noi insine implica coborarea noastra de pe soclul aparentei noastre superioritati, recunoasterea dependentei de ceilalti.

Acelasi orgoliu se ascunde in spatele refuzului nostru de a ierta si al dificultatii de a cere iertare. Dar iertand n-am renuntat inca in mod necesar la orice orgoliu; in timp ce daca mergem mai departe, pana la a ne cere iertare, am inlaturat astfel ultima ramasita a orgoliului nostru. Doar in acest caz inima noastra este miscata intr-un mod sincer si curat, fara vreun motiv ambiguu.

 

Refuzul iertarii sau al cererii iertarii ne tine inima in neinduplecare. Pastrat in amintirea noastra, raul pe care l-am facut altuia este o necuratie care ramane in noi, ne intoxica in mod continuu si raspandeste un miros rau in toata fiinta noastra; scanteierile sau intunecimile acestei toxine ne stanjenesc ochii si nu-l putem privi pe celalalt in curatie. Astfel nu-1 putem iubi pe Dumnezeu iar celalalt nu ne poate iubi pe noi.

Doar iertarea sincera dizolva acest corp strain din sufletul nostru si spinul din ochii nostri. Doar atunci iubirea lui Dumnezeu ne poate da iertare. Avva Isaia spune: "Sa nu ai viclenie fata de vreun om ca sa nu iti faci ostenelele tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi in tine pacea lui Dumnezeu. Caci precum de va fi cineva muscat de un scorpion, veninul se raspandeste in tot trupul sau si ii va vatama inima, tot asa este si cu rautatea din inima fata de aproapele. Veninul ei musca sufletul si se primejduieste prin viclenie.Cel ce-si cruta, deci, sufletul, ca sa nu se piarda, sa departeze de la el acest scorpion, adica viclenia si rautatea.

Raul pe care l-am facut altuia tulbura si el sufletul nostru. Suntem nelinistiti. Ne impiedica sa avem in fata celuilalt o privire directa si limpede. La fiecare intalnire cu el suntem stanjeniti caci il banuim ca pastreaza in inima sa amintirea raului pe care i l-am facut. Mandria ma impiedica sa imi curatesc relatiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amandoi la relatii deschise, directe, nestanjenite. Daca raman in mandria mea, fara a cere iertare, nu pot apare in fata lui Dumnezeu cu un chip deschis si cu inima infranta. In spatele acestei cereri de iertare trebuie sa se afle un sentiment sincer de pocainta. Pocainta mentine o tristete in ochi, dar ochii in care apare aceasta tristete a pocaintei au in acelasi timp o privire directa si limpede. Cu aceasta rectitudine a pocaintei sincere trebuie sa ma infatisez in fata lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare dupa ce i-am cerut mai inainte iertare semenului meu.

 

Pacatele mele fata de Dumnezeu sunt fara numar si fara sfarsit. Pentru ca tot ceea ce am vine de la Dumnezeu si eu ar trebui sa fac din aceasta un dar catre El si catre ceilalti; ar trebui sa-L laud neincetat pentru binefacerile Lui, prin cuvintele si faptele mele - dar nu fac aceasta. De aceea, pocainta mea ca si cererea iertarii si milostivirii Lui, trebuie sa fie neincetate. Iata de ce monahul rasaritean cere mila lui Dumnezeu intr-o rugaciune neincetata. Astfel, pe patul de moarte il vedem pe Sfantul Antonie cel Mare cerand inca timp pentru a face pocainta. Si fiindca pacatele fata de Dumnezeu sunt in acelasi timp pacate fata de semeni si invers, pacatele fata de semeni sunt si ele neincetate, si noi trebuie neincetat sa le cerem iertare.

In orice caz, este greu sa spun ca in orice moment al relatiei mele cu un semen al meu m-am comportat ireprosabil sau ca am facut tot binele pe care ar fi trebuit si as fi putut sa-l fac pentru toti oamenii pe care i-am intalnit. Deci atunci cand cineva imi reproseaza o atitudine de care n-am fost constient- ca a fost rea, nu trebuie sa ii resping acest repros, ci sa ma recunosc vinovat. Am comis cel putin greseala de a da impresia ca sunt vinovat de ceea ce sunt acuzat. Avva Isaia spune: "Daca din slabiciune fratele tau iti spune un cuvant (neplacut), suporta-l cu bucurie. Caci de nu cauti cugetul tau in judecata lui Dumnezeu, te vei afla pacatuind". Imi este greu sa garantez ca n-am nicio vina in originea relelor inevitabile si constante care apar la oameni si care ma ating si pe mine. Imi este greu sa afirm ca totul este bun in comportamentul meu, in gandurile si cuvintele mele fata de ceilalti; ca le-am dat celorlalti destula atentie pentru a nu le lasa o impresie de indiferenta fata de ei. Toti pacatuim mult impotriva tuturor.

 

De aceea trebuie sa ne pocaim pentru comportarea noastra fata de toti. De aceea trebuie sa cerem totdeauna preotilor sa ne pomeneasca la proscomidia Liturghiei si sa cerem tuturor oamenilor pe care ii intalnim sa se roage pentru noi, asa cum avem si noi datoria sa-i pomenim in rugaciunile noastre pe cat putem pe toti cei pe care ii cunoastem, si in general pe toti oameni. In rugaciunea noastra pentru ceilalti este implicata iertarea noastra fata de ei si in cererea pe care le-o adresam de a se ruga pentru noi, aceea de a ne ierta.

 

Ne rugam si pentru cei morti pe care i-am cunoscut si chiar prin aceasta ii iertam si vrem sa ne asiguram si noi dupa moarte rugaciunile celor care raman in viata si pe cele ale Bisericii in general; le cerem astfel sa ne ierte dupa ce vom muri, nu numai o singura data ci in tot timpul vietii lor. Ne rugam pentru stramosi, pentru tot sufletul savarsit in credinta si dorim sa avem si noi parte de aceasta rugaciune cat timp va fi lumea. Indiferenta fata de cei morti este chiar un pacat care nelinisteste.

 

Relatiile directe sau indirecte dintre toti oamenii au in ele nedesavarsirile tuturor si de aceea vrem, cel putin in Biserica, ca aceste relatii care dureaza si dupa moarte, sa poarte in mod necesar cererea si darul reciproc al iertarii, rugaciunea tuturor pentru toti, pentru ca astfel Dumnezeu sa ne ierte pe toti.

 

Este aici un aspect esential al sobornicitatii Bisericii. Biserica se curata neincetat in aceasta rugaciune a tuturor pentru toti, in aceasta pocainta pe care toti o fac mereu pentru toti. Curatia sau sfintenia Bisericii este un aspect dinamic al vietii ei. De aceea pacatosii nu sunt indepartati de Biserica. Nu exista in ea membri fara pacat, dar toti sunt prinsi in aceasta tensiune a curatirii prin pocainta, prin iertarea reciproca ceruta si daruita si prin rugaciunea tuturor pentru toti adresata lui Dumnezeu pentru a-i dobandi iertarea. Biserica insasi nu este o societate incremenita, imobila, ci o comuniune in miscare, formata din oameni pacatosi dar care, in acelasi timp, se curatesc prin rugaciunea unora pentru ceilalti - nu pentru pacate abstracte, ci pentru pacatele concrete, pentru faptele nedesavarsite si pentru indiferenta aratata fata de persoane concrete.

 

In aceasta familie vie apar in orice moment rele, dar ele sunt depasite, spalate in oceanul iubirii sale, al iubirii reciproce a membrilor sai. Toti pacatuiesc, dar toti contribuie la curatire prin cererea de iertare, prin darul iertarii lor, prin rugaciunea comuna si reciproca pentru iertarea lor. Starea de pacat nu prinde consistenta. Cei care au pacatuit nu pot ramane in indiferenta; ei sunt impinsi sa ceara iertare. Constiinta lor impinsa de Duhul Sfant ii conduce la aceasta cerere. De aceea, inca de la aparitia sa pacatul incepe sa se dizolve prin cainta El se dizolva prin undele continui de iertare, rugaciune, iubire pe care le pune in miscare Sfantul Duh.

Prin aceasta toti apar miscati de Duhul Sfant, Care ii uneste. Duhul Sfant este agentul acestei vieti interpersonale care se indreapta spre curatie si nu se impaca cu raceala sau incremenirea relatiilor in Biserica. El este Duhul libertatii, al relatiei in libertatea iubirii, de aceea El nu se poate impaca cu raceala, cu atitudinile impietrite de neincredere sau distanta, produse si intretinute de mandria care nu cere nici nu acorda iertare. In ciuda aparentei lor foarte mobile, acolo unde domnesc patimile domina o impietrire si o rigiditate care lipseste libertatii pe care numai Duhul o poate indupleca, atunci cand Acesta le da oamenilor sa ierte si sa ceara iertare, ridicandu-i deasupra mandriei lor si a celorlalte patimi egoiste.

 

Aceasta iertare reciproca si aceasta rugaciune a tuturor pentru toti nu au numai un aspect negativ; ele reprezinta suflul pozitiv al iubirii care deschide sufletele unele altora. Spunand ca Duhul sufla, intelegem ca el aduce iubirea, viata, libertatea. Adevarata libertate este legata de iubire si acolo unde exista iubire se gaseste binele prin excelenta, izvorul oricarui gand, cuvant sau fapte bune. Acolo este viata care e miscare, disponibilitate, libera de orice incremenire in orgoliu si in patimile egoiste.

 

Biserica se innoieste astfel datorita Duhului Sfant prin iertarea si rugaciunea reciproca. Ea se innoieste in mod continuu si reface legaturile interioare ale iubirii dintre membrii sai. Cu alte cuvinte, ea reface unitatea sa interioara, armonia si sobornicitatea ei.

 

Una din puterile Bisericii de a se curati, de a se innoi, de a reface continuu unitatea si legaturile sale interioare, pentru a fi ca o simfonie in Hristos se manifesta in incapacitatea sufletelor crestine de a suporta pacatul si raul facut de ceilalti, nevoia de a cere si de a darui iertare. In aceasta se manifesta taina permenentei ei si a perpetuei sale tinereti.

 

Parintele Dumitru Staniloae