CUVÂNTUL AVVEI DOROTEI: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele

[...] Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare cîţi doresc să asculte cuvîntul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atîtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sîrguim. Dumnezeu ştie cît mă mir de nesimţirea sufletelor noastre: că, putînd să ne mîntuim, noi nu voim. Putem să ne tăiem patimile noastre cît sînt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se întemeiază şi se întăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a dezrădăcina un copac mare întemeiat. [...]

Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să cîştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva ştiinţa în tot ceasul, cercetîndu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce sîntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta pînă seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvînt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcînd ceva şi l-am osîndit sau m-am scîrbit de el sau l-am grăit de rău? [...] Dar să venim iarăşi la cuvîntul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gîndul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau, lăsînd slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sîrgui să se întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte, începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin cîte puţin, nu lasă patimile să se înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stîrpească o patimă înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, încît (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască, nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre Sfinţi [...] Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită, fie cît de mică, aceea singură îl poate osîndi la munca cea veşnică. Şi, de ar face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur, de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere, ci, oricînd va vrea, merge vînătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul. Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl biruieşte, căci prin acea patimă îl are în mîinile lui. De aceea vă zic pururi: nu lăsaţi vreo patimă să se înrădăcineze în voi, ci vă nevoiţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi în ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea în vreo greşeală, să ne sîrguim a ne pocăi îndată, să o părăsim şi să plîngem înaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzînd cugetul nostru cel bun, smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mînă de ajutor şi va face milă şi cu noi. [...]

- extras din lucrarea IEROMONAHULUI IOAN IAROSLAV - CUM SĂ NE MÂNTUIM? DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

Documentul Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

 de Gh. Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …
Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”. (...)

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.
În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.
I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.
I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.
Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.
Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.
Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
2. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Pateric al Închisorilor din România. Mărturisitorul Andrei Ciurunga: "În timpul schimbului meu a înviat Hristos!"

Andrei Ciurunga, poetul, era planton într-o noapte. Mijlocul acesteia avu loc pe când se plimba el de ici-colo. Singur alesese să stea treaz de la 11 noaptea la 1 dinspre zi: râvnea cu mare arşiţă sufletească să audă clopotele Învierii sunând şi răsunând zglobiu dinspre mica biserică din Valea Neagră. Când aceasta se împlini, se socoti vrednică slugă a Domnului său Hristos, fecioară înţeleaptă care-l primise pe mire după cuviinţă.

Îl rugaseră câţiva dintre prieteni să-i trezească pentru a ciocni câte un ou nevopsit, primit în pachet de acasă şi a-şi face urările cuvenite şi îmbucurătoare.

Mai trecu ce mai trecu şi se pomeniră că intră caraliul în dormitorul coloniei unde-şi ispăşeau condamnările. Proaspeţii deşteptaţi se adânciră sub pături şi se puseră pe un sforăit vârtos. Datoria celui de planton era să cuvânteze: "Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deţinutul Cutare".

Însă Andrei Ciurunga era prea cutremurat de evenimentul cosmic ce tocmai avusese loc. Aşa încât nu se putu păzi de a mărturisi: "Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu a înviat Hristos!" Pe loc a fost dus şi închis în carcera îngustă din curte. A rămas acolo, cum povesteşte "trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor". Trebuie ştiut că hrana i se compunea, în condiţiile noi, dintr-un sfert de pâine pe zi şi-o cană de apă. Atât. Iar de dormit, n-o putea face decât sprijinindu-şi spinarea pe unul dintre pereţii carcerii sau ghemuindu-se ca un câine pe glodul de pe jos, fiindcă noua locuinţă era prea nespaţioasă.

Sursa: www.Literaturasidetentie.ro

Interviu cu Părintele Justin (din ATITUDINI, nr. 24): Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru?

Se mai poate naște din poporul român un Con­stantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plă­cută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică. Vin aici creștini simpli, unii primari, și îmi spun: „Părinte, noi vrem să facem o intervenție în Euro­pa să ne dea pentru comună niște fon­duri europene”. Eu le spun: „Măi, băieți, încercați și voi, dar nu vă angajați prea mult, pentru că Europa e doar cu forma de ajutorare, dar în rest este o formă goa­lă, din care nu câștigi nimic”. Ne apropi­em de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

De ce suntem din ce în ce mai dezbinați și nu ne putem uni și noi ca alte popoare care își câștigă niște drepturi? Până și în Basarabia, care este de un sânge cu noi, creștinii de acolo au protestat împreună cu preoții și episcopii împotriva actelor biometrice și au reușit să modifice legea creându-li-se alternative, nebiometrice. Pe când la noi există o luptă doar la nivel de teorie.

Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folo­sească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, mili­tând pentru drepturile lor. Au mai multă stator­nicie decât noi. La noi nu ai cu cine să te aliezi, nu există niciun interes nobil la acești oameni poli­tici ca să ridice piatra aceasta de pe mormântul neamului nostru. O țin ferecată și cine să o ridice? Lor le merge bine acolo unde sunt, parlamen­tari, deputați, primari, au copii și rude de îngrășat. Din păcate românul a fost omul cel mai laș, în toate vremurile. Celelalte po­poare din jurul nostru au știut să se unească prin jertfa lor, în fața tancurilor rusești. La noi nu se poate face treaba asta, pentru că fiecare se crede mai papă decât Papa. Interesele și orgoliile per­sonale așa de tare întunecă mintea că fiecare vede în felul lui propriu, niciodată ca celălalt de lângă el. Cum să se unească? Dacă se dă o dispoziție de la Centrul Europei, apăi la noi în țară se aplică cu și mai mult zel.

Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori? Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă.

În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul. Ecumeniștii au falsa impresie că vor putea aduce ceva nou în Biserica lui Hristos. Să nu uităm că Biserica este trupul al cărui cap este Hristos. Nu o poți rupe de la Hristos, care este calea, adevărul și viața. Ecumeniștii nu vor reuși nimic. Reali­tatea nu o poți schimba în funcție de interesele omenești. Realita­tea dumnezeiască rămâne aceeași în orice veac. Acest sinod care se urmărește nu are scopuri și intenții bune. Dacă ar avea un scop bun ar ține cont de celelalte si­noade ecumenice statornicite de Sfinții Părinți și care au rostit anateme împotriva celor ce nu le vor respecta. În numele cărui sfânt și al cărui duh vin ei acum să schimbe ceva în dogmele Bi­sericii? Și cine să schimbe? Niște oameni erodați în nedreptate? Duhul Sfânt grăiește prin gurile purtătorilor de Dumnezeu, nu purtătorilor de interese omenești. Cum au ei îndrăzneala să mo­difice hotărârile Sfinților Părinți?

Unii consideră că aceste rânduieli sunt învechite…

Bineînțeles, când nu îți convine și nu se potrivește cu interesul tău, sunt învechite… Dar Adevărul și Evanghelia se învechesc? Dumnezeu nu se învechește, Dumnezeu același este. Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politici­eni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului. Ca cetățeni ne facem datoria față de stat, dar dăm Cezarului ce e al Cezarului și lui Dum­nezeu ce este al lui Dumnezeu. Însă mulțimea cunoaște păstorul cel bun și creștinul adevărat se va duce după păstorul cel bun. Dacă mulțimea de credincioși cunoaște legea și canoanele Biseri­cii, scrierile Sfinților Părinți, atunci și episcopul va fi în ton cu credincioșii. Suntem datori să ară­tăm eventualele derapaje de la dogma ortodoxă, cum ar fi slujirea împreună cu celelalte biserici neortodoxe. Conviețuim, cum am mai spus, îm­preună, nu avem nimic cu cei de alte credințe, dar nu ne amestecăm și dizolvăm cultul creștin; fiecare slujește în legea lui, fără conflicte religioa­se, respectând dreptul fiecăruia de credință. De ce vin ei acum și ne amestecă? Nu cei care vor să amestece lucrurile produc dezbinarea? Dar noi știm că ei vor să formeze o biserică unică mondi­ală, după modelul politic.

Nu credeți că lipsește creștinilor noștri o bază de cunoștințe bisericești, catehetice și dogmatice? Fără cunoașterea predaniilor scrise de Sfinții Părinți, cum vom putea menține și apăra adevărul? Cărți se tot tipăresc, dar cine mai citește?

Cine să le spună oamenilor să citească Sfinții Părinți? Puțini sunt preoții care își povățuiesc tur­ma și o educă în duhul Sfinților Părinți. Acum de la amvon se predică din noile manuale de dogma­tică bisericească. Ei și-au făcut singuri manuale, pe care credinciosul mai este și obligat să le cumpere. Nu numai că se strecoară erori dogmatice, dar nu au măcar știința de a se adresa într-un limbaj atrac­tiv educativ. Nimeni nu citește din ce scriu ei. Ca­teheze ar trebui să facă fiecare preot cu parohia sa, cum era pe vremea mea, când părintele cu dascălul și alte personalități ale satului se uneau și organizau tabere de vacanță, în care făceau cateheze cu elevii, se discutau lucruri și de cultură și practice și se și bucurau de frumusețea vieții. Trebuie să știi mai întâi să îi introduci în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul, mai ales în rândul tinerilor. Asta este mi­siunea preotului. Azi nu mai are nimeni grija cate­hizării, din ce în ce mai puțini sunt cei care se impli­că să formeze creștinul de mâine, atât un cetățean drept și onest, cât și un creștin evlavios, cunoscător al tradiției și învățăturilor Sfinților Părinți.

Dar mai degrabă mamele ar putea face cateheză cu copiii lor. La noi lipsește o cultură teologică profun­dă. Mamele, de mici, ar trebui să le pună în brațe copiilor lor cărți de rugăciune, povestiri cu sfinți, cateheze și mai târziu cărți teologice, învățăturile Sfinților, dintre care unele sunt accesibile tuturor, cum e Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă.

Comuniunea în comunitate ar rezolva multe pro­bleme și de educație și de într-ajutorare. Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naște și un Constantin Brâncoveanu, și un Mihai Viteazul. Cu o pregătire spirituală și intelectuală putem avea prilejul să ne impunem în Europa și marilor puteri, apărându-ne drepturile noastre, credințele și obi­ceiurile predate nouă de Părinții noștri, care și-au dat viața pentru Biserică și pentru acest neam.

realizat de Monahia Fotini, 1 august 2012
extras din interviul apărut în nr. 24 al revistei ATITUDINI

                                                                                                                              Integral la  Atitudini.com

Dr. Teofil Mija: Ziua de 23 august 1944 marchează începutul calvarului Neamului Românesc. Predarea Armatei Române şi surparea rezistenţei morale

Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din rândurile studenţilor români încleştaţi în luptă până la jertfa supremă cu ateo-comunismul, cu securiştii şi nomenclaturiştii partidului comunist din România, partid străin de neamul românesc, importat din Rusia, ai cărui membri au trădat interesele neamului nostru, dând mâna cu duşmanul ce urmărea distrugerea entităţii noastre naţionale. Sunt cei care au devenit unelte de asuprire şi de înrobire, care ne-au stăpânit inoculându-ne frica organică prin teroare, timp de 50 de ani.

Ziua de 23 august 1944, zi de tristă amintire, marchează începutul Golgotei, al calvarului neamului românesc, al răstignirii pe cruce, a suferinţelor, intrarea şi căderea fără speranţă de a mai putea scăpa din infernul comunist. Istoricii au datoria de a scoate la lumină adevărul despre acest act de trădare naţională, de vânzare a noastră în braţele lui Stalin, cel mai mare călău al popoarelor din secolul trecut. Trădarea ţărilor Europei Răsăritene şi vânzarea acestora s-a făcut de către Roosevelt şi Churchill.

Nicolae Baciu, avocat din Bran, judeţul Braşov, după ce a scăpat din zece închisori româneşti şi sârbeşti, ajungând în „lumea liberă”, şi-a închinat întreaga viaţă studierii arhivelor militare secrete, engleze şi americane, scriind cartea intitulată ”Agonia României - 1944-1948”, bazată pe o bibliografie ce conţine 120 de lucrări şi documente ale cercetătorilor din acea perioadă. A fost realmente o agonie pentru neamul nostru. Atunci s-a produs distrugerea materială, dar mai ales spirituală a poporului român - distrugerea sufletului - îmbolnăvindu-l aproape incurabil, aruncându-ne în mlaştina deznădejdii, a mizeriei morale în care zăcem şi azi.

Istoricii străini printre care şi renumitul istoric american Forester consideră actul de la 23 august 1944 ca fiind opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiţionale, a monarhiei, a aparatului de stat şi a partidelor istorice. Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist interbelic, directorul ziarului Curentul, în articoul intitulat ”Politica anistorică”, îşi exprimă următoarele convingeri: „Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaşi timp a fost şi o posibilă verificare a democraţiei române, care a angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună ţării printr-o îndrăzneaaţă mistificare, capitularea. Ce s-a salvat prin lovitura de stat din 23 august 1944? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de către trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Şi după?

Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetându-i criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Uniunii Sovietice!” (n.n. - zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori exterminaţi în Penitenciarul Aiud au rămas şi azi fără un monument de recunoştinţă din partea actualilor guvernanţi).

La niciun popor din lume nu s-a înregistrat un caz similar de renegare a armatei naţionale - (n.n. – finlandezii, care au luptat şi ei împotriva Uniunii Sovietice şi cărora Stalin le-a cerut să condamne pe ofiţerii care luptaseră pe front împotiva armatei sovietice, i-a răspuns lui Stalin astfel: ”Noi nu avem criminali de război, noi avem numai eroi!” Şi n-au condamnat pe nimeni). Noi nu numai că am predat Armata Română Uniunii Sovietice, adică 170.000 de ostaşi, oţeliţi în trei ani şi două luni de război, care luptau pe frontul de la Iaşi, dar s-au surpat rezistenţele morale ale naţiunii prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor asigura titluri şi recunoştinţa învingătorului. (n.n. - au ajuns şi ei în închisori alături de cei care am rămas fideli crezului şi educaţiei anticomuniste).

La Aiud a fost întemniţată toată elita armatei române, cea politică şi cea culturală interbelică, majoritatea acestora fiind exterminaţi prin frig, foame, bătăi, izolări, umilinţe şi torturi inimaginabile, ce nu pot fi exprimate prin cuvinte.

Prinţul Mihail Sturdza descrie astfel actul de la 23 august 1944, minciuna armistiţiului bilateral: „În realitate nu se semnase niciun armistiţiu. Rezultatul acestei minciuni către poporul român a fost capturarea şi trimiterea în Rusia a şaisprezece divizii române, fără să mai socotim mulţimea nesfărşită a abuzurilor, violurilor de tot felul şi tălhăriilor la drumul mare la care s-au dedat soldaţii ruşi, care se considerau în teritoriul inamic ocupat. Convenţia de armistiţiu va fi semnată la Moscova în 13 septembrie, fără ca delegaţii români să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii care pune întreaga Românie şi întreg Neamul românesc la discreţia Rusiei lui Stalin”.

Actul din 23 august 1944 a însemnat pentru orice cercetător al isoriei universale, pierderea suveranităţii naţionale, distrugerea infrastructurii morale şi economice, anihilarea sentimentului de demnitate naţională şi individuală, cât şi deschiderea unor noi posibilităţi pentru oportunişti şi carierişti.

H. Seton-Watson, istoric american, a evaluat astfel situaţia pentru Rusia în cartea sa „Revoluţiile Europei Răsăritene”: „Schimbarea de front a României, împreună cu hotărârea de la Teheran de a nu deschide un front în Balcani (cu toul ignorată de Ştirbey şi aliaţii săi) a decis soarta Europei Centrale, a determinat ca Rusia Sovietică să domine întreaga regiune, că anume noua ordine trebuie să fie o ordine comunistă. Pentru asta, Generalisimul Stalin a avut multe motive ca să-i acorde regelui Mihai cea mai înaltă decoraţie sovietică, ordinul Victoria”. Iar Forester adaugă: ”Actul de la 23 august 1944 nu a adus niciun avantaj României, care a fost obligată să plătească despăgubiri de război mult mai mari decât cele plătite de Ungaria şi Slovacia, ţări care şi ele au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice”.

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor.

Dr. Teofil MIJA

- articol publicat în revista Veghea, august 2008

Rugăciuni pentru vrăjmaşi ale deţinuţilor politici de la Aiud

Doamne, Iisuse Hrisoase, Tu care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc şi pe toţi cei ce s-au căit pentru păcatele lor i-ai iertat, fă ca nici unul din cei ce ne urăsc şi ne prigonesc pe noi să nu pătimească ceva rău, din pricina noastră, la judecata Ta.

Ci întoarce sufletele lor spre conştiinţa Adevărului şi dă-le lor pocăinţă adevărată, ca şi prin dânşii să se preamărească Prea Sfânt Numele Tău. Iar pe noi învredniceşte-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre slava numelui Tău şi mântuirea sufletelor noastre! Amin.

Sursa: Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos

Tudor Gheorghe - Danseaza Ursul Romanesc