“Transilvania noastră e vrăjită”. Diktatul de la Viena, 30 august 1940

de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

Titlul articolului, realizat în temeiul unor cercetări de durată şi de predilecţie în bibliotecile şi arhivele româneşti sau străine (Rusia, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania), reflectă o realitate despre care, evident, s-a tot vorbit şi se va mai discuta, dar care, în contextul evenimentelor tragice pentru români, din 1940, toate decurgând asemenea unei reacţii în lanţ din Pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939, a fost decodificată de un remarcabil om de ştiinţă, economistul de faimă mondială Mihail Manoilescu (1891-1950). Ca politician sau diplomat, a eşuat lamentabil, având în vedere că, în calitatea-i de prim-delegat, a semnat odiosul Diktat de la Viena, într-un moment când – în anul crucial al pătimirii noastre – România a fost aşezată pe masa de operaţii a chirurgilor Marilor Imperii de ieri şi de azi şi, precum Polonia în alte timpuri, executată cu o grabă şi un nesaţ specifice numai sanguinarilor de profesie şi de vocaţie.
Pe de altă parte, exceptând Nord-Vestul Transilvaniei, în alte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul), deciziile grave şi total injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. În primul rând, ele se menţin în vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de la Paris-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marele nostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şi erorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istorice străbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, în primul rând în 1944, când Războiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şi prin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar pe cale de consecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nefericitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea va demonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că în prima ordine cea mai temeinică şi efectivă opoziţie în faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilor politici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate interesele permanente ale României în anii 1940-1944.
Una din problemele care a afectat raporturile româno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august 1940. În fapt, Transilvania, în egală măsură cu restul provinciilor istorice pierdute în vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor în decursul întregii epoci a conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpului diplomatic românesc, în frunte cu titularii Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938-mai 1940); Ion Gigurtu (iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Mihai Antonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum Grigore Niculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, în vreme ce Antoneştii şi Tătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori mărturii cuprinse în colecţii internaţionale de documente, cei dintîi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), în colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii. Mai puţin „interesant” din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C. Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre într-o foarte scurtă perioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunerea Guvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferent de convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Român, problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şi constant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnat aşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, până la Gh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia până la discursul rostit în Adunarea Deputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de la Paris. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, în deosebită atenţie şi s-au constituit în exemplu, acţiunile de excepţie ale ilustrului Nicolae Titulescu din epoca interbelică în apărarea Transilvaniei româneşti, deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie (aşa cum este) înmormântat în inima Transilvaniei. De ce Transilvania? Pentru că, aşa cum se exprimase într-un faimos discurs rostit la Ploieşti în mai 1915, pentru intrarea României în războiul Unităţii Naţionale. „… România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă, încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”.
Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şi Italia în privinţa cedării nordului Transilvaniei Ungariei, Regimul Regelui Carol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfârşitul lamentabil, după ce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi iniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, al generalului Antonescu, ca să nu-şi lege numele în nici un fel de noile cedări teritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsând în seama Guvernului demisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizării noilor graniţe ale României. În Guvernul legionaro-antonescian de la 14 septembrie 1940, Mihail Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fost desemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. În ciuda legăturilor strânse cu Berlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei. Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar în Consiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza – în memoriile sale – relatează că, plecând din Berlin, la începutul lui septembrie 1940, şi având o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nu vom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot în aceeaşi lucrare, fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudinii legionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi în privinţa căruia, având în vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar fi comunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta (cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie 1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, în vizită la Benito Mussolini, Mihail Sturdza s-a întîlnit cu omologul său italian, contele Galeazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei în naşterea Diktatului din 30 august 1940. În sfîrşit, în calitatea-i de lider al diplomaţiei române, Mihail Sturdza l-a însoţit pe Antonescu şi la Berlin, la 22-24 noiembrie 1940, asistîndu-l pe conducătorul Statului la întrevederile sale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim von Ribbentrop. Din motive lesne de înţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel pe Antonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărât în faţa liderilor de la Berlin. Acolo – a reţinut Sturdza – Antonescu a prestat o „elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungul anilor 1941-1944, când România s-a angajat în războiul drept al eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoarea impunerii Diktatului vienez împreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiara nefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut – fapt care, orice s-ar pretinde, nu ţine câtuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a Mareşalului Antonescu – nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptat Diktatul vienez, l-a declarat caduc cu începere de la 15 septembrie 1941, l-a atacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar în primul rând, la Adolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.
Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus în aceste acţiuni au fost Ion Antonescu, el însuşi ministru de Externe în prima jumătate a anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. între 29 iunie 1941 şi 23 august 1944, care a pregătit – în fruntea unei echipe de excelenţi specialişti şi patrioţi – toată documentaţia Mareşalului pentru întâlnirile sale cu Hitler; el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, în cadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialele trebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editat monumentala lucrare în două volume Siebenbürgen (1943), sub conducerea istoricului Constantin C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărime ale ştiinţei şi culturii naţionale. În anii conflagraţiei, dintre toţi vizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţi s.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care Ion Antonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de a discuta deschis cu Führerul orice problemă, oricât de gravă, chiar dacă în contradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler în persoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fără reticenţe, atât în memoriile sale, cât mai ales în cursul interogatorului luat de învingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilor săi americani: „…Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi românii au atins şi problema Transilvaniei (…). În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”. În abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarte important, dat fiind că – în afara cazurilor în care Ion Antonescu şi-a dictat notele asupra întâlnirilor sale cu Hitler – tălmaciul Führerului a fost acela care a întocmit toate stenogramele oficiale germane ale întrevederilor, care s-au păstrat şi editat după război în diverse colecţii de documente, dar în primul rând de Andreas Hillgruber. În acest loc se impune, desigur, să stăruim asupra faptelor în discuţie. Astfel, în anii 1940-1944, Hitler şi Antonescu s-au întîlnit în mai multe rânduri. Examinarea stenogramelor celor 20 de întrevederi ne îngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei lui Hitler: problema Transilvaniei în general, chestiunile desprinse din impunerea şi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminarea ostilităţilor. Câteva exemplificări sânt absolute necesare.
Chiar la prima întâlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a declarat fără echivoc Führerului, blamând soluţia impusă la Viena, că pământul Transilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodată divizat”. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România (subl. autor.)”. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente că „Istoria nu se va opri în anul 1940″ (subl. autor) . La întrevederea din ziua următoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prin Diktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler că „România va avea un cuvânt greu de spus la stabilirea păcii generale”. La întrevederea din 11 februarie 1942, Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul în care fusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai câteva zile după ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armata germană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul, ceea ce a făcut într-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie 1941. În contextul precizat, însuşi Hitler a deschis problema, observînd că „nu mai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”, ceea ce i-a îngăduit Mareşalului – după cum desprindem din notele dictate lui Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului – să facă o expunere sintetică asupra trecutului românilor: „Poporul Românesc este o mică naţiune cu trecut îndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (…) acest Popor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de către romani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nu avem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţele încrucişate pentru a privi hoardele barbare trecând în sus şi în jos. De la anul 900 Poporul Românesc a început lupta contra ungurilor. Această luptă a durat o mie de ani şi când, la 1918, credeam că s-a terminat, acest proces istoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena…”
În ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, până în august 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă a Diktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. În definitiv a fost exact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua întrevedere a lor, din 23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment, recunoscând deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fost motivul fundamental pentru care, la ultima sa întrevedere cu Hitler, din 5 august 1944, Mareşalul, căutând să exprime condiţiile în care România ar mai putea rămâne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, drept care, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichului pentru apărarea terestră a nord-estului României, pentru apărarea aeriană şi consecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei în război), cea de-a patra a fost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Schmidt, în stenograma sa, confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpân atunci pe destinele Ungariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va întîmpla nimic, că va interveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba, evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de la Rastenburg, convins că Führerul avea să se răsgândească în privinţa arbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensa de o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asiste România, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler în privinţa posibilei detaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt îl contrazice categoric, nespunând ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cu adevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentru părăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius în seara zilei de 22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi – cu care tratase intens prin delegaţii proprii şi intermediari începând din martie 1944 – că, în cazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat. Abandonându-l pe moment pe Mareşal în discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţia asupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentând fruntariile României (în mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujit delegaţiei române la Paris, în 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfel se impune să reţinem aceste rânduri din Memorandumul redactat de Mihai Antonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11 februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Român îndeplineşte azi în lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă în prăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar Poporul Român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul Român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au putut îndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat, aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate pe Niebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă de pe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii [...]. Poporul Român [...] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şi forţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, Poporul Român are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invazia ungară şi umilinţa românească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie să le treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie…” La rândul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului, susţinând drepturile României asupra nordului Transilvaniei în întrevederile cu Adolf Hitler, cât mai ales în cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitat a fost la Berlin şi căruia, la 16 noiembrie 1941, i-a făcut o declaraţie de principiu de la care nu s-a abătut până la 23 august 1944: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizită oficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simplu şi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (…). Că acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel”.
În ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a însoţit pe Mareşal la Rastenburg, la întrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori având discuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiect special al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci când Führerul a primit delegaţia română, a avut loc – după cum a relatat însuşi liderul diplomaţiei române colegilor din Guvern – următorul dialog insinuant: în timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintâi lucru, care m-a întrebat Führerul imediat a fost: câte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestia Transilvaniei? Spun: „Nu încă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerul mi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus: „Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră îmi dă un răspuns care să facă inutilă convorbirea…” În etapa postbelică, în cadrul preparativelor delegaţilor români pentru participarea la Conferinţa Păcii de la Paris, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, se înţelege, în centrul preocupărilor. După cum şi în politica Marilor Puteri, al URSS, de exemplu. În mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintâi semnale liniştitoare în sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., în rândul întâi) respinseseră orice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. În atare condiţii, a fost de înţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, în excelentul expozeu prezentat în plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al României, Gh. Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulării Diktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferă întregului Popor Român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulată de articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30 august 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în mod arbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1 ianuarie 1938. Această hotărâre, care redă României Transilvania de Nord, smulsă Patriei Române prin violenţă şi constrângere, pune în sfârşit capăt pentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a cărei victimă a fost Poporul Român. Pronunţată în numele Justiţiei şi în acelaşi timp – sântem convinşi – în numele sacrificiilor fără număr consimţite de întreaga naţiune română, această hotărâre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între Poporul Român şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii, moştenire a unui trecut dureros, care a împiedicat până astăzi stabilirea unor relaţii amicale între aceste două popoare. România primeşte acest act reparator cu voinţă fermă de a-şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor al concordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice…” La ce se referea, în fond, Gh. Tătărescu?
După 23 august 1944, cum am precizat, România, drept recunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenua pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei în folosul URSS, a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Începutul datează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia de Armistiţiu. După cum se ştie, în Convenţie s-a înscris un articol cu prevederi condiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provinciei României), pentru ca în anii 1945-1946 să câştige teren cauza anulării integrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie 1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul României l-a ratificat în unanimitate în temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentat necesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline de semnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în acelaşi timp şi actul reparator al unei cauze câştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar el cuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea, independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-a întronat în anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin litera Tratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi întreg lanţul de grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena încă nu puteau fi uitate. Retras şi hăituit, căci în curînd avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist, Mihail Manoilescu, în febra specifică presimţirii propriului sfîrşit, şi-a compus memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori” ai dramei vieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celor care îi forţaseră mâna în problema sacrificării Transilvaniei:
„…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”. O corectură, evident, se impune: Manoilescu, însuşi, avea să completeze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! În atare situaţie, s-ar putea oare afla o încheiere mai nimerită pentru toată drama Transilvaniei din 1940?

Prof Univ Gheorghe Buzatu
Grafica: Ion Măldărescu
Sursa: Art-emis

Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august)

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul
(29 august) Vieţile Sfinţilor pe luna august

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea... Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.

Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire, văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată, pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfîntului Ioan.

După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Sursa: Pagini ortodoxe

Părintele Arsenie Boca şi Evanghelia din Galaţi-Făgăraş

În biserica Parohiei Făgăraş-Galaţi poate fi văzută şi sărutată o Sfântă Evanghelie a cărei ferecătură este lucrată de mâinile Părintelui Arsenie Boca. Pentru a afla povestea ei şi a unor vremuri crunte, de neînchipuit pentru cei care nu le-au trăit, părintele paroh Cornel Ursu ne-a oferit lucrarea doamnei Elena Manta, din care am extras un episod relatat de părintele Ioan Comşa, paroh între anii 1936-1978. Considerat de către Securitate ostil noului regim comunist, părintele Comşa era pus sub urmărire şi a fost ridicat de câteva ori. Una dintre arestări a avut loc în 1948. În relatarea ei apare întâlnirea cu Părintele Arsenie, pe care îl cunoştea din facultate, şi povestea Evangheliei.


„Dimineaţa am fost legaţi cu cătuşe şi sârmă ghimpată şi am fost duşi la Braşov, la Securitate, în vila „Popovici” şi ne-au băgat într-o cameră unde era o forfotă înspăimântătoare. Acolo era un dulap şi un oarecare a deschis uşa şi m-a băgat în acest dulap şi am simţit că mă sufoc. M-au scos afară înjurându-mă şi lovindu-mă. M-au băgat într-o celulă mică, încât nu puteai să stai decât în picioare, unde era un bec electric de mare voltaj care te orbea, umezeală, murdărie şi miros de urină. Acolo am fost ţinut, cred, patru zile, cu o bucată de pâine. Când m-au scos eram năucit de oboseală. M-au dus pe nişte trepţi în sus şi m-au pus într-o cameră, au încuiat uşa după ce mi-au luat şiretele de la bocanci şi cureaua. După un timp au venit trei indivizi cu bastoane de cauciuc. Pe unul îl ştiam că este Ionescu Brăila din Făgăraş. În această cameră erau două birouri faţă în faţă. Brăila în faţa mea. A scos o foaie de hârtie şi mi-a dat-o de am citit-o. Erau douăsprezece puncte la care mi-a spus să răspund afirmativ. Douăsprezece capete de acuzare. După ce le-am citit, mi-am dat seama că răspunzând aşa era o condamnare grea şi sigură. Am spus că nu răspund la asemenea acuzaţii mincinoase. M-a lovit cu bastonul peste cap şi pe urmă pe unde apuca. Dădea cu toată forţa. Nu am vrut să recunosc nimic şi din nou începea bătaia. (…) Aşa au ţinut-o, cred, vreo două săptămâni.
Aceste bestii vroiau să recunoaştem că am organizat mişcare legionară şi ajutorul legionar din jurul Făgăraşului şi la Rupea. Eu nu am fost la Rupea niciodată şi nu voiam să-mi pun ştreangul de gât. Bătaia şi înfometarea erau argumentele lor. Apare la un moment dat şeful Securităţii, Tomescu, care mi-a zis că dacă nu recunosc, „schimbăm foaia”. Şi cu adevărat, au schimbat-o. A doua zi mi-au legat mâinile cu o împletitură de lână şi m-au pus „la fus”. Printre coate au băgat un drug de fier şi e sub genunchi şi m-au făcut ca un vârtej, cu tălpile goale şi fundul gol. Loveau pe tălpi, pe fund şi peste testicule. După ce am fost aproape leşinat, m-au aruncat pe jos şi au turnat o găleată de apă peste capul meu şi m-am dezmeticit. Mi-au ordonat să scriu. Le-am arătat mâinile. Degetele erau aşa de umflate încât nu mai puteam ţine tocul în mâini şi i-am zis lui Brăila să scrie. Miroseau a băutură, căci toţi erau beţi. El citea, eu ziceam că nu semnez. Imediat curgeau bastoanele în cap. atunci mi-au spart timpanul la urechea dreaptă. Am asurzit imediat şi mă lua cu ameţeli. M-au dus în celulă, a doua zi din nou la anchetă, cu bastoane, „cu fusul”, cu tocmeală şi lovituri, din două în două zile. Cu mare greutate am răspuns la şase întrebări şi am semnat cu greu. Mi-au luat bocancii şi m-au dus într-o cameră la subsol, unde era un prici pe colţul căruia m-am aşezat, murdar şi plin de sânge. Acolo erau o sumedenie de oameni. (…)
Dintr-un colţ din fundul camerei am văzut că se ridică cineva îmbrăcat în reverendă albă şi a venit lângă mine. M-am mirat mult, că nu ştiam că şi Părintele Arsenie Boca este arestat şi în anchetă. Pe Părintele Arsenie l-am cunoscut de foarte mulţi ani şi eram prieteni. Această prietenie a durat până la moartea Părintelui. El nu m-a întrebat nimic, că ştia că eram contra comunismului. Pe Părintele Arsenie îl duceau la anchetă seara şi venea dimineaţa. M-a luat de pe marginea priciului şi mi-a făcut loc lângă el şi m-a spălat şi oblojit. Avea un moral foarte ridicat şi permanent un zâmbet de satisfacţie pe buze. O, Părinte Arsenie! Ai tămăduit rănile celui ce căzuse între tâlhari! Părintele Arsenie era acolo la Securitate un stâlp de lumină pentru sufletele chinuite şi disperate şi deznădăjduite de situaţia în care ţara întreagă era căzută pe mâini de bestii…
Am stat acolo până ce m-am refăcut, cred că două săptămâni, şi de acolo m-am dus la închisoarea din Braşov. Pe Părintele Arsenie l-am lăsat acolo. Târziu, după ce m-am eliberat, am auzit că l-au dus la Canal. L-am văzut peste câţiva ani când lucra la Schitul Maicilor în Bucureşti. I-am dus acolo material inoxidabil şi mi-a lucrat ferecătura de Evanghelie, care se poate vedea în biserica din Galaţi.”

(Pr. Ioan Comşa, în volumul Elena Manta – Galaţi-Făgăraş: loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti)

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 – noiembrie 2011

Tarani,va asteapta ceva! O noua comunizare a satelor romanesti, spoliate prin taxe si impozite impuse de Uniunea Europeana?

Pana in anul 2020 circa un milion de fermieri vor trebui sa abandoneze agricultura de subzistenta, care va deveni din ce in ce mai nerentabila, acestia urmand sa se recalifice in meserii din sfera industriei, constructiilor si serviciilor.
Aceasta este concluzia studiului "Prioritizarea politicilor Uniunii Europene prin prisma avantajelor produse de acestea pentru Romania, in perspectiva participarii la negocierile desfasurate in cadrul procesului de revizuire a bugetului comunitar", realizat de CEROPE.

"Pentru ca acest lucru sa nu se faca cu dislocari mari de populatie, pe de o parte, si pentru a aduce satul romanesc mai aproape de conditiile secolului XXI, pe de alta parte, este necesara dotarea cu un minim de infrastructura a zonelor rurale fara de care activitatile non-agricole nu se pot dezvolta.

Dar, intrucat respectiva infrastructura este costisitoare (atat in faza de constructie, cat si in cea de mentenanta ulterioara), este important ca respectivele costuri sa fie asumate si acceptate de comunitatile respective, care sa fie dispuse sa plateasca taxe locale sporite", se arata in document.

Potrivit acestuia, din acest motiv este esential ca dotarea cu infrastructura pentru industrie, constructii si servicii sa inceapa in mediul rural cu acele comune care isi asuma respectivele costuri si nu cu cele stabilite prin algoritm politic.

"La inceput, rata de succes va fi modesta, poate sub 5% din totalul comunelor acceptand aceste costuri. Ulterior, pe masura ce ele isi vor dezvolta si activitati non-agricole, efectul de demonstratie va face ca si alte comune invecinate sa le urmeze exemplul. Astfel, spre sfarsitul acestui deceniu, ar fi posibil ca o buna parte din comunele romanesti sa cunoasca, in sfarsit, binefacerile civilizatiei", arata studiul citat.

Petre Tutea, românul

“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ce am facut, important este ca nu am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. ...Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XII-a după Rusalii (Despre desăvîrşirea creştină)

De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile tale tale şi le dă săracilor şi
vei avea comoară în cer. După aceea vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21)

Iubiţi credincioşi,

Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieţii veşnice. Pînă la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.
Mîntuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mîntuiască trebuie să săvîrşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfînt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mîntui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decît toată lumea".
Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.
Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.
Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tînărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).
Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigură mîntuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tînărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare cîţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atîta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Cîţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrîu?
Dar tînărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Pînă aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.
Şi iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tînărului care dorea desăvîrşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pămînteşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.
Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Cîţi oameni nu sînt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deşarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvîrşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Parintele Nicolae Steinhardt despre lepadarea de Hristos

- cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia, în duminica întâia după Pogorârea  Sfântului Duh (1987) -

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:


„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.

Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26:

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.

Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.
Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!
Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?

Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.

Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.

Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de  formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu  ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage  greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în  sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s  decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.



Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10):

„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”

Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.

Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.

Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!

Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?

A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg.

Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa.

Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura.

Cu vorba, cu gura. De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea?
Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare. „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă. Nu ajunge să crezi, cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă.

Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E  tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea!

Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.

Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară.
Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă,  participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă.

Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ.
Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.

„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi. În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea. Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.

E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…

Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini.

Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă. Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră.
Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.
Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Dar mai există o a treia ceată! E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!
(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe  delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră.

Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată. Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească. Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine. Să nu fie aşa!