MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – “Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul. 

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească.Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.

Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

 

 

Despre sensul existenţei la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae

(Notă Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

 

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

 

Din Nichifor Crainic: “Dostoievski si crestinismul rus”

Pentru Rusia, Dostoievski e una din marile figuri reprezentative. Ce inseamna o figura reprezentativa? O figura reprezentativa e o personalitate creatoare in care sunt rezumate, expuse in esenta lor, trasaturile fundamentale ale geniului national al unui popor. Goethe e o figura reprezentativa pentru Germania. Tot asa, Dostoievski e o figura reprezentativa pentru Rusia, pentru spiritul rusesc. Celebrul ganditor german Oswald Spengler, care a scris nu mai putin celebra carte despre care s'a discutat indelung dupa razboi, Untergang des Abendlandes, afirma in legatura cu Dostoievski, pe care-1 priveste ca pe o figura reprezentativa a Rusiei, ca "orice taran rus e o bucata din Dostoievski". E o framoasa si sintetica caracterizare a geniului reprezentativ care e Dostoievski pentru Rusia. Vedeti, in loc sa spuna "orice taran rus e o bucata din Rusia", zice "orice taran rus e o bucata din Dostoievski", confundandu-1 dintr'o data pe Dostoievski cu Rusia insasi. Domnilor, inainte de razboi, pentru lumea occidentala si pentru noi, figura care s'a crezut reprezentativa pentru Rusia era Tolstoi. Acum, dupa razboi, se vorbeste foarte putin despre el. Gloria lui se adumbreste din ce in ce mai mult sub aripa de umbra pe care o azvarle asupra ei figura marelui Dostoievski.

Vedeti dumneavoastra, Tolstoi, cu rationamentul sau rebel si anarhic, e numai o parte din Rusia, nu e un geniu reprezentativ al intregii Rusii. In Tolstoi putem sa recunoastem numai o parte din trasaturile sufletului rusesc. Ceea ce 1-a facut pe el celebra in Europa antebelica era acest rationalism al lui, aceasta claritate simpla, in care geniul lui se prezenta cristalizat, mai ales ideile lui neliterare, iar aceasta facea sa fie foarte usor acceptat sj acceptabil de lumea din timpul lui. Pana la razboi, Dostoievski n'a fost inteles in Occident.

Cine se intereseaza mai aproape de aceste lucrari, poate sa citeasca o carte aparuta cu vreo 15-20 de ani inainte de razboi, cartea vicontelui Melchior de Vogue, fost ambasador al Frantei la curtea tarista, cel care a mai scris si cartea Les morts qui parlent, care a avut o epoca in miscarea ideologica si traditionalista franceza. Melchior de Vogue, care a trait in Rusia si il cunostea personal pe scriitorul nostru, a facut Europei acest serviciu, atragand cel dintai atentia ca in Rusia exista o mare miscare ideologica. Cartea lui e intitulata Le roman russe, si in ea Melchior de Vogue, cu claritatea lui de francez, face toate elogiile posibile lui Tolstoi, pe care il intelege foarte bine, dar marturiseste ca nu intelege nimic din Dostoievski, din profunzimea acestui geniu pe care il considera ca pe ceva foarte curios.

A trebuit sa vina razboiul, care a desfundat in mentalitatea europeana si alte resurse, uitate, sau cazute pe planul al doilea, decat cele intelectuale — adica resursele mistice, mai adanci decat cele intelectuale, care sunt de suprafata—, pentru ca lumea sa fie pregatita mai mult pentru intelegerea lui Dostoievski. Si a trebuit, cum v'am spus, sa existe in special in Occident aceasta diaspora intelectuala ruseasca, a scriitorilor rusi care sa militeze mai departe pentru intelegerea mai adanca a lui Dostoievski.

Tolstoi, cu tot marele sau talent literar, cu tot zgomotul pe care 1-a facut in Europa asa-zisa pedagogie tolstoiana, se reduce la o incercare a patricianului de a se intoarce spre popor. Faptul ca Tolstoi, contele, s' a imbracat in costumul national al mujicului rus, a parut un lucru extraordinar in Europa. De fapt, lucrul acesta se reduce la ceea ce face M.S. Regina Maria, care imbraca haina saracilor.

Cam acesta este tolstoianismul, care a facut atata zgomot in Europa dinainte de razboi. Era, in mare parte, o chestiune de pitoresc si suprafata, intarita si de legenda fugii si a mortii lui. Si legenda aceasta, care se crease tocmai atunci in jurul mortii lui, avea ceva senzational in ea. Pentru Dostoievski insa a trebuit sa treaca mult mai multa vreme pana sa fie inteles, daca se poate spune astazi ca Dostoievski e inteles.

El e, intr'adevar, geniul reprezentativ rusesc, in el "les extremes se touchent". Cele doua extreme rusesti, extrema mistica crestina si extrema celei mai fierbinti negatii a crestinismului, se combat, pentru ca in cele din urma sa biruie extrema crestina. E in opera lui acest razboi intre Hrist si Antihrist, care se petrece si se proiecteaza ca o imagine a unui viitor uman.

Tin, inainte de a incheia aceasta lectie, sa va atrag atentia asupra unui fenomen care deosebeste cultura rusa dinainte de razboi de cea romaneasca.

La noi in Romania, veacul al XlX-lea si in special ultima jumatate a acestui veac, care se prelungeste pana la razboi, adica pana in 1916 — deoarece sub latura ideologica primul deceniu si jumatate tine tot de veacul al XlX-lea — se caracterizeaza, printr'o absenta aproape totala a problemei religioase din preocuparile culturii romanesti.

 

Fenomenul e cunoscut de dumneavoastra si nu este nevoie sa insist asupra lui. Stiti cu totii cauzele acestei complete saracii din cultura romaneasca. Ele se reduc la ideologia revolutionara franceza, care era ateista, anticlericala, pentru ca intelectualii romani erau formati in aceasta ideologie, din nenorocire si astazi slavita in lungul si in latul tuturor manualelor noastre didactice, ca si cum Franta n'ar consta decat in aceasta ideologic revolutionara de la 1789. E o scadere a invatamantului nostru, pe care ar trebui noi, teologii, s'o inlaturam de aici incolo. S'au format deci intelectualii nostri in sensul acestei idcologii, proslavite la Paris, unde invatau cei mai multi dintre ei, si pe urma proslavita de ei la noi, avand drept consecinta atmosfera revolutionara de la 1848. Intelectualii romani gaseau ca cel mai onorabil lucru si eel mai demn pe care il pot face este sa inlocuiasca tot ce putea fi reziduu religios adus de acasa, astfel ca, intorsi in tara, si unii dintre ei ajunsi profesori la Universitatea din Iasi sau Bucuresti, erau cel putin indiferenti sau totalmente degajati de preocuparile religioase. Asa se face deci ca in creatia intelectuala a romanilor dinainte de razboi e aproape inexistenta preocuparea religioasa.

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXIX-a după Rusalii (Despre nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de Dumnezeu)

Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt?
Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)

Iubiţi credincioşi,

După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice: Acest popor este nebun şi neînţelept. Şi, mustrînd nemulţumirea poporului, zice: Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: Oare acestea răsplătiţi Domnului?

După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atît de nerecunoscători şi nemulţumitori, care au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: Jertfit-au diavolilor şi nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au ştiut. Şi iarăşi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrăneşte (Deuteronom 32, 17-18).

Apoi, arătînd Sfînta Scriptură şi pedeapsa dumnezeiască ce a urmat pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea lor faţă de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice: Întoarce-voi faţa Mea de la dînşii şi voi arăta lor ce le va fi în zilele cele de apoi, că neam îndărătnic este, fii la care nu este credinţă întru dînşii. Ei M-au mîniat întru cel ce nu este Dumnezeu, mîniatu-M-au întru idolii săi, şi Eu îi voi mînia pe ei întru cel ce nu este neam... Că foc s-a aprins întru mînia Mea, arde-va pînă la iadul cel mai de jos, mînca-va pămîntul şi roadele lui, arde-va temeliile munţilor. Aduce-voi la ei rele şi săgeţile Mele îi vor sfîşia pe dînşii. Topindu-se de foame şi de mîncarea păsărilor şi de gîrbovire nevindecată. Dinţi de fiare voi trimite asupra lor cu mînia celor ce se tîrăsc pe pămînt. Din afară îi va stăpîni pe ei sabia şi din lăuntru frica... că voi ascuţi ca fulgerul sabia Mea, şi va începe mîna Mea a judeca şi voi răsplăti pedeapsă vrăjmaşă şi celor ce Mă urăsc pe Mine voi răsplăti (Deuteronom 32, 20-25; 41).

Prin proorocul Isaia îi zice neamului neînţelegător al lui Israel: Surzilor, auziţi, priviţi şi vedeţi (Isaia 42, 18). Apoi, arătîndu-le şi pedeapsa pentru nerecunoştinţa binefacerilor Lui, zice: El a vărsat asupra lor iuţimea mîniei Lui şi furiile războiului. Văpaia i-a cuprins şi n-au priceput, arşi au fost şi n-au luat seamă (Isaia 42, 25). Încă şi Neemia după ce arată marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arată şi nerecunoştinţa lui faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicînd: Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învîrtoşat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus şi au uitat minunile Tale pe care le-ai făcut pentru ei; învîrtoşatu-s-au cu cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales căpetenie ca să se întoarcă în robia lor (Neemia 9, 16-17), şi iar zice: S-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tăi care îi îndemnau să se întoarcă la Tine i-au ucis şi Ţi-au adus hule mari (Neemia 9, 26). Arătînd apoi şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru această răzvrătire a lor, zice: Atunci Tu i-ai dat în mîinile vrăjmaşilor lor, care i-au apăsat (Neemia 9, 27).
Ieremia, arătînd pedeapsa asupra nerecunoştinţei şi nemulţumirii poporului ales faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice: Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tăi M-au părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrînare, umblînd în grup pe la casele desfrînatelor. Ei sînt cai îngrăşaţi şi fiecare nechează după femeia aproapelui său, apoi zice: Este cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 7-9). Arătînd apoi pedeapsa ce îi aşteaptă pentru această răzvrătire, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile Sale, le zice: Casa lui Israel, iată Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o ştii şi nu vei înţelege ce grăieşte el. Tolba lui este ca un mormînt deschis şi ai lui sînt toţi viteji. Şi aceia vor mînca secerişul tău şi pîinea ta, şi vor mînca pe fii tăi şi pe fiicele tale, vor mînca strugurii tăi şi smochinele tale şi vor trece prin sabie cetăţile tale cele tari în care tu te încrezi (Ieremia 5, 15-17). În alt loc zice: Iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi îl va mistui focul acesta (Ieremia 15, 14).

Şi după dumnezeiescul împărat şi prooroc David arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului lui Israel faţă de binefacerile lui Dumnezeu, zice: Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt...(Psalm 105, 21) şi au jertfit lui Baal-Peor şi au mîncat jertfele morţilor. Şi L-au întărîtat pe El cu faptele lor (Psalm 105, 28-29). Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor, au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pămîntul de sînge (Psalm 105, 37-38). Apoi, arătînd şi pedeapsa pentru această fărădelege şi nerecunoştinţă a lor faţă de Dumnezeu, zice: Atunci S-a aprins de mînie Domnul împotriva poporului Său şi a urît moştenirea Sa şi i-a dat pe ei în mîinile neamurilor şi i-au stăpînit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi au fost nefericiţi sub mîinile lor (Psalm 105, 40-42).

Pînă aici am arătat cu mărturii din Sfînta Scriptură cît de mare este păcatul nerecunoştinţei şi al nemulţumirii faţă de binefacerile lui Dumnezeu precum şi pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste păcate. Vedem însă şi în Sfînta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanţi, cum milostivindu-se spre el stăpînul său i-a iertat toată datoria. Iar el n-a voit să ierte pe omul care îi era dator numai cu o sută de dinari. Pentru această nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile ce le-a primit de la stăpînul său, a fost dat pe mîna chinuitorilor pînă ce va plăti toată datoria (Matei 18, 24-34). Vedeţi cît de mare este păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni?

Senatorul PSD Viorel Chiriac: „PSD nu mai cere bani din buget pentru biserici”

În plin proces de pregătire a amendamentelor la proiectul bugetului de stat, parlamentarii socia-democraţi ai Braşovului anunţă că, în acest an, solicitarea unor alocări bugetare de la stat, pentru construirea sau repararea unor biserici nu intră în vederile lor. „Ne-am consultat şi cu primarii şi aşteptăm ca pînă luni să ne trimită solicitările lor pentru finanţările de care au nevoie, cu specificarea proiectelor pe care le au începute, a stadiului în care se află şi a ministerului sau agenţiei care se ocupă de ele”, a declarat senatorul PSD Viorel Chiriac.
„Nu mai vrem să venim, ca anii trecuţi, cu amendamente pentru biserici”, a declarat Viorel Chiriac, pledînd pentru sprijinirea proiectelor mari. „Aeroportul este unul dintre obiectivele importante şi o condiţie pentru ca Braşovul să devină centrul administrativ al regiunii şi în vom sprijini cu toţii”, a mai spus Chiriac.

Sursa: Monitorul Expres 

Părintele Stăniloae: „Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.”

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993)

(...)Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.

Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?

Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.

Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
Cum spune Berdiaev undeva, faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.

Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii.
Cu câtă veneraţie şi duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi!

S-ar putea obiecta: bine, înţelegem toată valoarea trupului şi toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el Dar după ce este părăsit de suflet, de ce să-i mai dăm vreo consideraţie?

Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar şi pentru următoarele:
Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit.Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?



Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?

Când este ars în faţa mea şi mi se dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o altă viaţă mai frumoasă.

Porunca dumnezeiască de a nu ucide are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască - pe cale naturală - prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi urmeze cursul ei după plecarea sufletului.

Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?

În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.

Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (...)

A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?

Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1)

Sursa: 
DOXOLOGIA