Restituiri: Parintele Arsenie Boca la Bixadul Oltului – Covasna

Intr-o postare anterioara pe blog (link aici), am aratat ca exista cel putin doua picturi al caror autor a fost marele duhovnic Arsenie Boca, extrem de putin cunoscute. Ambele se gasesc in judetul Covasna. Ambele au fost necunoscute pana la momentul acesta, cel putin pentru unul dintre polii pastratori ai mostenirii Parintelui – Manastirea Prislop (unde se gaseste si mormantul sau).

Citind de curand cartea ingrijita de teologul Vasile Manea, ”Parintele Arsenie Boca – Obiectivul BRATU“, am descoperit in declaratia data si semnata de Parintele Arsenie insusi – la 16 iunie 1948, urmatoarea fraza referitoare la succinta sa biografie, ceruta de securitate: ”Am terminat ‘Belleartele’ cu bine, in 1938. Am facut anul de practica la o biserica din Bixadul Oltului, judetul Ciuc, zugravita in fresca, impreuna cu profesorul meu, Costin Petrescu“. Dupa cum stim, dupa obtinerea licentei in teologie la Sibiu, Zian Boca (numele de mirean) a continuat cu facultatea de arte frumoase de la Bucuresti. In 1938, pana catre primavara lui 1939, l-a insotit pe profesorul sau Costin Petrescu pentru a picta o biserica a unui sat covasnean, pe atunci apartinator regiunii Ciuc. Acele luni erau obligatorii ca practica. Nu a fost un an intreg, ci probabil vreo 7-8 luni, intrucat in martie 1939 Parintele Arsenie pleca deja spre intarire duhovniceasca la Muntele Athos, la schitul Sf. Ipatie, fiind deja hirotonit ca diacon celib de la 11 septembrie 1936, la Catedrala Mitropolitana din Sibiu.

Cronologic, cea dintai pictura importanta a Parintelui este tocmai cea de la Bixad, de la sfarsitul studentiei la bellearte; este vorba de o fresca realizata in Biserica “Sfantul Dumitru” din Bixad – sat in care in prezent covarsitoarea populatie este maghiara (ne-ortodoxa); la momentul pictarii biserica tocmai fusese ridicata,  prin efortul financiar al unui patron al carierei de piatra din zona, pe nume Dumitru Bogdan, mai exact in perioada 1935-1938. Pictura bisericii a ramas insa nenterminata si nu ii apartine in integralitate Parintelui Arsenie, dupa cum se arata si in primul articol scris pe aceasta tema, in ianuarie 2012, in Revista “Formula As” (link aici pentru a citi articolul).

La deplasarea mea la Bixad – acum 2 zile, am facut fotografii ale principalei fresce pictate de Parintele Arsenie, care se gaseste pe cupola exact de deasupra altarului. Stilul sau reprezentativ iconografic este inconfundabil, asa incat despre aceasta nu exista dubii ca este rezultatul creatiei si muncii tanarului absolvent Zian Boca. Fecioara Maria sezand pe un tron, tine in brate pe fiul sau Iisus. Ambii au ochii albastri, ca in toate reprezentarile picturale ale Parintelui, de mai tarziu. Fresca este foarte bine conservata, desi au trecut 75 de ani de la pictarea ei. Am inserat cateva fotografii mai jos.

M-am intrebat unde a locuit Parintele Arsenie in perioada sederii si pictarii la Bixad, si am avut bucuria sa aflu si acest lucru: in casa parohiala situata la cca. 100 m de Biserica Sf. Dumitru (respectiv foarte aproape de o alta biserica ortodoxa din Bixad, mult mai veche si mai mica, o reala bijuterie, despre care voi scrie si voi prezenta fotografii separat). Am atasat setului meu de poze de mai jos si o fotografie cu casa parohiala unde a locuit parintele, mai exact cea cu numarul 301 din Bixad, care am inteles ca a ramas aproape neschimbata din 1938 incoace. Si Biserica Sf. Dumitru, cu clopotnita de lemn, sunt la fel ca in vremea cand Zian Boca a pictat acolo. Intrucat intr-unul din tablourile votive din biserica se gaseste familia patronului carierei de piatra Dumitru Bogdan, am inserat si o poza a acestuia. Interesant este ca in aceasta biserica am descoperit, foarte alterat insa, ca al doilea tablou votiv, alaturi de familia Bogdan, reprezentarea Regelui de atunci al Romaniei, Carol al II-lea. Ca si la Manastirea de la Sambata, reprezentarea lui Carol al II-lea in biserica de la Bixad a rezistat si dupa 1940. La Bixad, ea a rezistat pana in 1976, si actualmente este din nou relativ-observabila, dar aceasta e o alta poveste.

In toamna anului 1940, dupa cedarea Ardealului de nord, biserica din Bixad a trecut prin momente grele, fiind devastata, pisania din pridvorul bisericii taiata cu dalta de catre primar, iar pictura fiind zgariata si partial acoperita cu vopsea. Din relatarile preotului Dumitru Trifan (care a fost, cel mai probabil, preotul pe care si Zian Boca l-a avut prins la Bixad in perioada in care a pictat acolo) se cunoaste faptul ca in al doilea razboi mondial au cazut doua bombe peste biserica, dar din mila lui Dumnezeu ele nu au explodat, ci doar au spart acoperisul. Apoi biserica a fost jefuita de cateva ori de raufacatorii de alte confesiuni din sat, ajungand in ruina. Printre primii preoti reveniti in toamna anului 1944, a fost si preotul Trifan, care datorita imprejurarilor create de armatele in retragere a fost nevoit sa parasesca parohia in mai multe randuri. Pe acest fond al situatiei, Arsenie Boca, devenit duhovnicul Ardealului, va fi invitat in 1949 la Bixad. Legatura Parintelui Arsenie cu Covasna si respectiv cu Bixad-ul nu se incheie deci, odata cu pictarea in 1938-1939 a frescei din Biserica Sf. Dumitru. In 1949, Parintele a revenit si a stat la Bixad mai multe zile, respectiv in zilele de 8,9,10, 11 si 12  noiembrie 1949. Marturie stau scrierile sale din fiecare din aceste zile, datate si localizate, asa cum apar in cartea restituitoare “Cuvinte vii” – editie ingrijita de Parintele Daniil Stoenescu (ed. Charisma, Deva, 2006). Scriam aici pe blog, cu putin in urma, despre o icoana pe panza din Covasna, din satul Chichis, al carui autor este tot Parintele Arsenie, despre care nu se  stie cum a ajuns acolo (link la pagina – aici) si despre care multi nu cunosc nimic. Nu stim (inca), cu siguranta, ce pastor a fost gazda Parintelui Arsenie din toamna lui 1949 de la Bixad (ar fi putut fi parintele Dumitru Trifan…). Indraznesc sa ma gandesc ca acel preot ar fi putut fi acelasi cu cel care a primit in dar icoana ce se gaseste din (sau dinainte) de 1955, la Chichis. Bunica din Chichis cu care am discutat, amintea insa de un preot pe nume Glodeanu, care ar fi stiut ce este cu acea icoana pe panza. Asa ca lucrurile acestea raman deocamdata necunoscute.

Poate sa para putin lucru, ca doua opere picturale ale celui mai mare duhovnic si om sfant al Romaniei se gasesc undeva in Covasna, nestiute, neintretinute in mod special. Poate ca este asa, dar poate ca nu… La Manastirea Prislop, cele cinci picturi ale Parintelui Arsenie de pe iconostas sunt pastrate si ingrijite ca ochii din cap! La Manastirea Sambata, doar una singura, pe panza, se gaseste, si este adapostita in Muzeul manastirii – si nu fara deosebita atentie, in vreme ce la Biserica din Draganescu (actualemente Mihailesti) – jud. Giurgiu, pictura in fresca a bisericii se bucura de cea mai mare recunoastere si iubire, si a generat punerea in picioare, foarte recent, a proiectului pentru realizarea Centrului pastoral-misionar „Arsenie Boca” şi a Casei memoriale „Arsenie Boca”.

Cele 5 titluri ale insemnarilor Parintelui Arsenie din cele 5 zile petrecute in 1949 la Bixadul Oltului, unde probabil isi va fi revazut pictura, sunt: “In ierarhia raspunderilor ‘orice stapanire, de la Dumnezeu este’ “,  ”Ultimul motiv”, “Dincolo de intamplari”, “Ucigasa cetate” si “Samarineanul”.

Inchei cu un mic extras din “gandul” Parintelui scris la Bixad pe 8 noiembrie 1949, de Sf. Mihail si Gavril (cand probabil a fost invitat sa slujeasca si sa tina o predica in biserica), din cadrul titlului sau “In ierarhia raspunderilor ‘orice stapanire, de la Dumnezeu este‘ “:

“Pe primejdioasa panta, inclinata spre neant, a antrenat rationalismul pe oameni. Toti oamenii recunosc suprematia adevarului – numai cat de putini mai stiu exact ce mai este adevarul. Una dintre definitiile sale, de mari ravagii, e si echivalenta ratiunii cu realul. De aci pana la a spune ca realitatea e numai ceea ce imi spune mie mintea ca e realitate, si ceea ce imi spune ca nu e, nu exista, nu e decat un pas. Afirmatia aceasta mai cuprindea in sine un sambure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevarului. [...] Numai gandirea lui Dumnezeu echivaleaza creatia. Omul e creator in fantezie, in iluzie. Cea mai fantastica creatie a unor oameni e negativa: ca nu exista Dumnezeu. Iata o interpretare gresita a demnitatii omenesti. – Oameni pe care-i asteapta cea mai mare deziluzie!…“

Sursa: anomismi 

Mănăstirea Putna nevoita sa se apere in fata atacului “organelor statului”. DOCUMENT

 

Mănăstirea Putna nevoită să deschidă procesul penal împotriva unor reprezentanți ai Tribunalului și ai Direcției de Finanțe Suceava

Mănăstirea Putna a înaintat recent, la 15 ianuarie 2013, la Parchetele de pe lângă Judecătoria Suceava respectiv Curtea de Apel Suceava, două plângeri penale împotriva a patru magistrați de la Tribunalul Suceava și a trei juriști ai DGFP Suceava pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu (art. 246, 249 Cod Penal).
Precum se știe, de un an de zile DGFP Suceava îi contestă Mănăstirii Putna proprietatea asupra propriului teren dat de Sf. Ștefan cel Mare (vatra mănăstirii de 14 ha care cuprinde biserica, muzeul, chiliile, gospodăria și dependințele anexe), și care a fost câștigat irevocabil de mănăstire prin decizia unui complet de trei judecători ai Tribunalului Suceava din 1 iulie 2011. Însă alți patru judecători ai Tribunalului Suceava, care se ocupă de contestația ulterioară făcută de DGFP Suceava, au judecat cauza într-o manieră absolut abuzivă și arbitrară față de Mănăstirea Putna, respingând practic toate probele și excepțiile depuse la dosar de avocatul Mănăstirii Putna. Cei patru judecători au admis în mod cu totul nejustificat contestația tardivă depusă de DGFP Suceava (la aproape cinci luni după expirarea termenului), au refuzat să ia act de probele depuse la dosar care demonstrau că reprezentanții DGFP au mințit în privința necunoașterii hotărârii Putnei, au respins și posibilitatea aflării adevărului prin interogatoriu, și, în cele din urmă, au lăsat mână liberă juristului DGFP să invoce fel și fel de argumente inadmisibile și aberante împotriva Mănăstirii Putna. De exemplu, s-a spus din nou că Mănăstirea Putna trebuia să plătească taxă de timbru în proces, sub pretextul că „nu are calitatea de cult religios recunoscut în România”, deși Legea Cultelor și Statutul BOR prevăd în mod clar că mănăstirile sunt unități de cult cu personalitate juridică și sunt parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române. Până în momentul de față, judecătorii de la Tribunalul Suceava au ignorat toate apărările și probele Putnei, și sunt la un pas de a admite contestația DGFP la termenul din 22 ianuarie 2013, cu efectul anulării hotărârii câștigătoare a Putnei din 2011 și al repornirii procesului de proprietate de la zero.
În aceste condiții, când Mănăstirea Putna își vede amenințată proprietatea ei legitimă și dreptul la existență ca unitate de cult liberă și recunoscută în România, singura cale spre dreptate rămâne procesul penal împotriva judecătorilor Tribunalului Suceava și a juriștilor DGFP Suceava. Mănăstirea Putna dorește să fie în pace cu toată lumea precum și cu instituțiile statului român, iar o Direcție de Finanțe și un Tribunal sunt instituții bune și necesare într-un stat de drept. Dar trebuie ca și ele să dorească pacea. Sf. Apostol Pavel îndeamnă la rândul său: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12, 18). Însă în cazul de față nu poate fi pace atâta vreme cât reprezentanții instituțiilor amintite și-au dat mâna la un abuz și o fărădelege, și vor să scoată Mănăstirea Putna din vatra ei legitimă. Trebuie să se știe că noi nu căutăm să ne îmbogățim, și nu cerem decât să fim lăsați în bună pace pe terenul de 14 ha pe care stăm neîntrerupt de 544 de ani, prin mila lui Dumnezeu și dania Sf. Ștefan cel Mare. Ne aflăm în legitimă apărare pentru proprietatea noastră dreaptă și pentru existența noastră liberă, și chemăm pe toți românii cu frica lui Dumnezeu să fie moral și sufletește alături de noi!

Starețul Mănăstirii Putna,
Arhimandrit Melchisedec Velnic cu obștea

Mai multe detalii la Putna Ro, via Ziaristi Online

UN DOCUMENT EXCEPŢIONAL: ACTELE PROCESULUI ŞI INTEROGATORIILOR SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI

Audierea de la palat (655)

          Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret

                1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores“ (trimişi) împreună cu zece „execubitores“ (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita“ (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul“ care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon“ - Taurleu - el se numea probabil Leon) îi spune cu multă mânie şi furie:

          - Creştin eşti tu?

          Iar el a zis:

          - Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.

          Iar acela a zis:

          - Nu-i adevărat.

          Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

          - Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.

          Atunci acela i-a zis:

          - Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-668)?

          Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:

          - De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.

          Iar acela a zis:

          - Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.

          El însă a spus:

          - Şi care e dovada acestor lucruri?

          Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis:

          - Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său.

          Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:

          - Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el (Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită - epistola 12 şi 13 - fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru“, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici). Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege.

          Acela a zis:

          - Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.

          Atunci robul lui Dumnezeu a zis:

          - Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine?

          Iar acela a zis:

          - Niciodată.

          Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:

          - Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“ (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.

          2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis:

          - Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a spus: papa Teodor (642 - 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul (în 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie 645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă vreme să renunţe la erezia monotelită) să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)“ iar cele de la apus strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)“ şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit.

          Atunci sakellarul a strigat:

          - Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta(Constantinopol).

          A zis atunci robul lui Dumnezeu:

          - Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine sminteala!“ (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?“ Iar dacă ar răspunde afirmativ, mă voi supune pedepsei. Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit eu vreodată vreun vis?“ Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta, vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul în care acestea sunt contrare ei.

          I-a zis atunci Troilos:

          - Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli?

          - Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri.

          A zis atunci patriciul Epifanie:

          - Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie:

          - Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul?

          Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui Dumnezeu a zis:

          - Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte. Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului, Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul Serghie, devotatul împărăţiei.

Pr. prof. dr. Mihai Valică: Insistența guvernării electronice până la obsesie. Dileme bioetice și morale

(articol publicat în avanpremieră din nr 27 al revistei ATITUDINI)

Armonia şi complementaritatea între revelaţie, ştiinţă şi tehnologie un deziderat și ideal creștin

Fără îndoială, știința și tehnologia folositoare omului sunt o „străduință spre Creație“, în vreme ce religia creștină este o „străduință spre Creator“ spune părintele telegrafiei fără fir, fizicianul Edouard Branley[1]. Ele trebuie să lucreze sinergic pentru om.

Cei ce contestă rațiunea, știința și tehnica în slujba omului, găsindu-și refuzul doar în revelație, știu foarte bine că cele două sunt complementare, nu se exclud.

Eșecurile științei sau folosirea tehnologiei împotriva omului de către unii, nu pot discredita sau încrimina știința sau tehnologia însăși. Însă acțiunea de introducere a documentelor biometrice, această nouă provocare a tehnologiei recente este evident împotriva omului, întrucât biometria presupune conectarea la un sistem central de supraveghere a omului, care merge mult prea departe.

Se știe că introducerea lor în actele de identitate, este o etapă înaintea implantării acestor date în corpul nostru. Aceasta se practică deja în multe țări din lume[2].

Acum se impune imperios şi responsabil a conştientiza şi influenţa ştiinţa şi lumea politică să recunoască faptul că ea este în mod din­amic neterminată, deci nu este definitivă, este perfectibilă şi că nu are absolut nimic de spus în mod direct despre transcendenţă şi destinul hristic al omu­lui.

Știinţa şi interesele politice, economice sau de orice altă natură, trebuie să se oprească acolo unde încalcă conştiinţa religioasă şi transcendenţa firească a omului spre veşnicie şi să ţină cont de valoarea şi demnitatea fiinţei umane.

A permite „clonarea electronică” a chipului uman şi înregimentarea sa în cipuri şi apoi manipularea lui, după bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a reduce identitatea noastră iconică, care este unică, la un număr într-o bucată de plastic. Or, omul ca „slavă a lui Dumnezeu”, cum spune Sf. Irineu, este privit de Sf. Părinţi, ca având o vocaţie personalistă, adică un nume şi o viaţă trăită cu demnitate cu scopul îndumnezeirii[3].

Cred că aici trebuie pusă o limită morală, ca tehnica biometrică să nu devină parte componentă din fiinţa şi persoana umana, iar veţuirea omului în societate cu toate drepturile depline, nu trebuie să fie condiţionată în nici un fel, aşa cum se întâmplă cu înregimentarea electronică, întrucât cel care nu este înscris într-o bază de date informaţională, nu există din punct de vedere social şi astfel nu poate beneficia de drepturile sociale cuvenite.

Îm­potriva acestei tendinţe suspecte, Biserica şi în general Teologia are menirea de a apăra „firea omului” în toată normalitatea ei personală şi nu pe bucăţele, ci unitar şi holistic.

Acum mesajul care ni-l transmite Sf. Apostol Pavel, în contextul de mai sus, este mai actual ca oricând: „să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit”[4].

Continuarea în Atitudini

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – “Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul. 

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească.Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.

Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

 

 

Despre sensul existenţei la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae

(Notă Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

 

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15