O firma de prospectiuni geologice, aflata in cautarea gazelor cu sist, a intrat abuziv pe teritoiul Manastirii Putna. Calugarii manastirii vorbesc despre efectele distructive ale prospectiunilor prin explozii de dinamita

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe

Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.

Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.

Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.

Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.

Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”

În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească.

Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.

Convorbiri între trei Mari Duhovnici, acum reuniți în Împărăția Cerurilor: Părintele Justin Pârvu, Părintele Crăciun Opre și Părintele Ioan Sabău. Actualizare. Doamna Aspazia Oțel Petrescu, mărturisitoare a temnițelor comuniste: Părintele Justin era părintele sublim al familiei celor încercați cu închisoarea. A avut lucrare de apostol. În Ceruri va răsuna un "Prezent!" de se vor mira îngerii!

Convorbirea a avut loc în chilia Părintelui stareţ Justin Pârvu, la mănăstirea Petru Vodă

Părintele Crăciun: Cum îi putem păzi pe cei din lume de ispitele de gând?
Părintele Justin: Astea-s mai ascuţite.
Părintele Crăciun: Mai ales că unii dintre ei sunt intelectuali de vârf, au făcut câte două facultăţi. Lucrează la calculatoare peste măsură și nu-și găsesc liniștea, nici vindecarea. Unii își găsesc liniștea dacă participă zilnic la Liturghie. Asta-i o problemă. O alta e următoarea….
Părintele Sabău: N-am cerut audienţă decât pentru un minut!
Părintele Justin: Nu-i nimic, stăm. A doua problemă?
Părintele Crăciun: Ce înţelegeţi prin să nu fim furaţi de frumuseţe străină?
Părintele Justin: Păi, e foarte clar. Să nu bei apă din fântână străină.
Părintele Crăciun: Cum scapi să nu fii nici cu gândul ispitit?
Părintele Justin: Trebuie să fi ajuns la o performanţă, la o înălţime filocalică. Ce se întâmplă acum în viaţa noastră călugărească? E cam amestecată viaţa cu nevoile și păcatele astea ale mulţimii. Dacă nu ești atent, ele te pot trage mult în jos și nu te mai ridici.
Părintele Crăciun: Pe cât pot, nu mă amestec între ei, dar nu-i pot nici antrena dacă nu cobor între ei.
Părintele Justin: Da, nu-i poţi antrena. Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în pușcărie s-ar ocupa de un schit, am mai trezi oamenii.
Părintele Sabău: Știţi ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin pușcărie. Vedea lucrurile altfel”. Aici vin uniţii și ne tot socotesc ortodoxo-comuniști, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo…
Părintele Crăciun: Eu am fost la Pitești oleacă și în celulă m-am trezit cu mediciniști și toţi erau de ai lui Maniu.
Părintele Justin: Greco și romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistași decât ortodocși. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano și greco-catolice.
Părintele Sabău: În timpul când s-au prigonit ortodocșii noștri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocșii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, și ei nu i-au primit. Pe când noi, ortodocșii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi de ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind românește. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureștiul și Chișinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungurește și a întrebat de ce nu se pun în românește și pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim românește în „regiunea autonomă” și toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.
Părintele Crăciun: În Bucovina am rămas cu impresia că românii, dacă au trăit în tinda Bisericii sub austrieci, și-au menţinut și fiinţa, adică neamul și caracterul de oameni cumsecade.
Părintele Justin: Numai că acum cad ca frunzele. Trec la sectari.
Părintele Crăciun: Ce-i determină?
Părintele Justin: Lipsa lor de tărie, amestecul acesta cu rușii, cu ucrainenii, pe care îl trăiesc ei.
Părintele Sabău: Sunt încurajaţi în treaba asta.
Părintele Justin: Știţi prea bine că în Basarabia sunt oameni în toată firea, români de ai noștri și nu știu limba română. Ca și în Ardeal. Procesul de maghiarizare e mare. Profesorii de istorie din Basarabia au cerut revizuirea manualelor și nu li se dă nicio dreptate.
Părintele Sabău: Într-o parohie din Cernăuţi, unde era satul soţiei mele, a fost o școală pur românească cu câte trei sute de elevi. Când au venit ucrainenii a mai rămas o secţie. Au ajuns românii să ceară să scoată copiii din școală pentru că ei nu capătă nici un serviciu dacă nu învaţă ucraineana. Mari șovini sunt ăștia!
Părintele Justin: Păi, nu știţi ce era prin Baia Sprie? Românii se amestecau cu ungurii și vorbeau de-a valma ungurește.
Părintele Crăciun: Până în 1928, în satele unde nu voiau să înveţe maghiara, făceau școli confesionale ale Bisericii cu învăţători, preoţi de pe la Arad. În satele unde era preot și învăţător ortodox se învăţa românește și îi învăţa numai facultativ maghiară. În satul vecin unde era școală de stat, nu-ţi permitea învăţătoarea nici în pauză să vorbești limba română. Cum e acum în Bucovina cu ucrainenii ăștia. Așa că războiul împotriva neamului a fost și de stânga și de dreapta.
Părintele Justin: Au boală că suntem latini ortodocși, că dacă am fi altă naţiune, ne-ar iubi altfel.
Părintele Crăciun: Ce atitudine luăm faţă de catolicii ăștia ai noștri?
Părintele Justin: Dragostea, (dar în adevăr).
Părintele Crăciun: Ne putem ruga și pentru ei?
Părintele Justin: Ne putem ruga, dar…
Părintele Crăciun: Nu cu ei, dar pentru ei ne putem ruga. Am văzut cele patru articole ale lui Nae Ionescu pe care le-a citit în lagărele din Germania în 1938, în care explică cum toţi protestanţii favorizează toată atitudinea asta a trăirii de azi și anume că omul valorează câţi bani are. Această atitudine a egoismului, a individualismului care nu mai are treabă nici cu neamul, nici cu credinţa.
Părintele Sabău: Ecumenismul și globalismul acesta spre asta tind.
Părintele Crăciun: Toate împotriva credinţei, a neamului și a lui Hristos și a familiei.
Părintele Justin: Păi, secta ce e? Trecerea de la creștinism la ateism.
Părintele Sabău: Asta e bine susţinută de masonerie.

Interviu cu Părintele Justin: Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor. Eu cred într-o renaştere spirituală a tineretului nostru, care se va ridica din toate aceste căderi.

Părinte, asistăm la introducerea unor măsuri din ce în ce mai abuzive la adresa cetățenilor români, prin implementarea obligatorie a cardurilor de sănătate electronice. Suntem în faţa unui sistem dictatorial ce își spionează cetățenii prin cipuirea obligatorie. Mai au creştinii de rând puterea să se lupte cu un sistem atât de înverşunat care le cere un preţ prea mare pentru a conviețui în societate: propria libertate?
 

În zilele noastre se vorbeşte atât de mult despre democraţie, despre libertatea de gândire, despre libertatea credinței şi tocmai aceste valori sunt călcate mai mult în picioare. Cu cât se vorbește mai mult, cu atât le desființează mai tare. Ei au conceput omul modern ca omul căruia să i se dicteze ce să gândească şi ce să creadă. Orice manifestare trebuie aşadar controlată şi pusă la index. Şi cred că fiecare din noi poate cerca dacă i se oferă dreptul să spună ceva sau nu, pentru că oricum nimeni nu îl va lua în seamă. Libertatea de opinie este doar de faţadă, doar în teorie, dar în realitate drepturile ne sunt călcate în picioare. Iată că asistăm la o contradicţie a acestui sistem democratic, contradicţia între teorie şi practică. Iar pe poporul nostru se aplică de minune; noi suntem un exemplu de supunere şi toleranţă. E un popor prea bun, toate le ia de bune, toate le crede, toate le nădăjduiește. Ştiindu-l un popor îngăduitor şi temător de Dumnezeu, puterile lumii profită de aceste calităţi şi transformă poporul român în cobaiul Europei. Dar de fapt ei au o ură nestăpânită împotriva popoarelor ortodoxe şi a Ortodoxiei în general. Aşezarea sufletească a poporului român e lipsită de aroganță, de refuz, de împotriviri, de nemulţumiri şi lor nu le rămâne decât dorinţa de a ne exploata şi a ne supune cu totul la gândul lor perfid. Popoarele acestea se exploatează unele pe altele în raport de civilizaţie, în raport de cultură, de religia şi de tradiţia lor specifică. Poporul român e mai uşor de exploatat. Însă îngăduinţa românului este până la un moment dat. El este îngăduitor, dar până când îl superi prea tare; atunci nu îl mai poţi opri din năvala lui şi reacţionează, numai că trebuie să îi ajungă cuţitul la os.

Au introdus cipuri în paşapoarte, introduc acum şi în buletinele de identitate, doar că acestea nu sunt obligatorii, cardurile de sănătate sunt însă obligatorii pentru cetăţeni şi fără ele nu poţi beneficia de asigurarea de sănătate…

Faptul că obligă cetăţenii să se cipuiască tocmai în acest domeniu al sănătăţii, arată o cruzime fără margini a autorităților care implementează acest sistem. Statul ar trebui să își protejeze cetăţenii şi să le ofere îngrijire medicală, fără să îi oblige să se cipuiască. Dar se vede că sănătatea propriilor cetățeni valorează mai puţin în ochii autorităților şi probabil se doreşte exterminarea cât mai rapidă a poporului român. Să te omoare mai degrabă decât să te îngrijească. În loc să se găsească fonduri pentru a îmbunătăţi activitatea spitalelor din România, ei au fonduri pentru a cumpăra cipuri şi a prelucra acte de asiguraţi şi să le schimbe cât mai des cu putinţă. Ne obligă pe noi să avem card de sănătate electronic, dar ei de ce nu se obligă să ofere îngrijire adecvată pacienţilor? Că ferească Dumnezeu să pici pe mâna medicilor din spitalele din România! Dacă nu ai relaţii şi bani, nu se ocupă nimeni de tine, te lasă să mori în spital, mai mult, te îmbolnăvesc ei cu fel şi fel de microbi de prin spitale, pentru că nu este un minim de igienă. Nu mai spun de reţetele care se prescriu, că au omorât populația cu atâtea antibiotice pentru orice fleac, vaccinurile obligatorii care se înmulţesc din ce în ce mai mult. Dacă sunt aşa de bune vaccinurile lor, de ce nu aduc sănătate omului?  Însă vedem că tot mai multe boli apar şi alte şi alte vaccinuri se produc. Dar vaccinul produce de fapt îmbolnăvirea organismului. Suntem obligați să primim reţeta electronică pentru ca ei să ne prescrie otravă?  Medicamentele de azi, în marea lor majoritate, au doar un efect imediat de ameliorare, în schimb îţi otrăvesc în timp organismul şi te trezeşti cu alte şi alte boli. Uitaţi-vă cât trăiau oamenii înainte şi până la ce vârstă trăiesc azi: trăiau şi peste 100 de ani, azi vedeţi ce se întâmplă.

Ei s-au pus să macine cât mai mult forţa umană şi în special popoarele ortodoxe vor să le distrugă. Nu vedeţi că sistemul medical e deficitar mai mult în statele ortodoxe? Au evreii atâta otravă în medicamente şi în alimentație? Nu cred. Sunt popoare care îşi respectă cetăţenii şi le oferă alimentaţie bogată şi îngrijire medicală pentru a avea cetăţeni sănătoşi, apţi să îşi apere neamul. Dar faţă de popoarele care sunt vândute aplică cea mai criminală metodă, de a le distruge prin alimentaţie şi medicaţie. Guvernanţii noștri ne vând pe noi ca ei să guverneze în continuare. Există o tendinţă de otrăvire şi de descompunere a omului.

Popoarele occidentale au profitat de onestitatea şi cinstea românilor, şi în special a popoarelor răsăritene şi au aplicat tactici de exterminare foarte inteligente, foarte bine puse la punct, încât ei să pară salvatori şi nicidecum răufăcători. Numai bunul Dumnezeu îi mai poate opri, pentru că ei au folosit inteligența pe care le-a dat-o Creatorul în scopuri rele, de distrugere a creaţiei lui Dumnezeu, prin știință. Ei folosesc această știință să distrugă natura şi pe Dumnezeu, de s-ar putea, profitând de dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru om, care l-a înzestrat cu daruri aşa de mari. Să mă ierte Dumnezeu, nu că îmi doresc, dar pe aceşti oameni numai o nouă conflagrație mondială îi mai poate opri, numai mânia lui Dumnezeu care nu poate răbda atâta nelegiuire. Va fi un război care îi va nimici pe aceşti oameni de ştiinţă şi toată tehnica lor va pica. Pentru că au uitat cine este Creatorul.     

Dar, deocamdată noi ne-am înjugat la răbdare, aşteptare, credință şi nădejde – armele creştinului. Poporul nostru este aşa de blând şi smerit cu inima şi, folosind aceste arme, va birui. Stăpânii lumii, masoneria, se vor împiedica de virtuţile creştine şi vor pierde. Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor. Tehnica lor se va risipi ca fumul, dar principiile morale creştineşti nu vor putea fi distruse niciodată. Nu există o forţă materială care să doboare credinţa creştinilor.  

Credeți așadar că această generaţie ateizată şi crescută în faţa televizorului se va îndrepta spre Dumnezeu? De unde să mai aibă această forţă dacă prea puţini au o educație morală şi religioasă?

Acest tineret care pare acum a fi foarte uşuratic şi predispus mai mult plăcerilor decât sacrificiului,  eu cred că se va trezi repede. Tinerii şi copiii de azi au o inteligență foarte ridicată şi această inteligenţă îi va ajuta să vadă unde este adevărul. Această generație a fost înșelată şi manipulată, fără voia ei, spre toate deşertăciunile lumii, de aceea şi Dumnezeu va fi mai îngăduitor cu ea şi îi va da forţa să vadă. Şi aceşti tineri pe care îi vedeţi acum, vor fi salvarea noastră. Eu cred într-o renaştere spirituală a tineretului nostru, care se va ridica din toate aceste căderi. Aşa cum Dumnezeu a făcut din tâlhari sfinţi, tot aşa va face şi cu aceşti tineri de azi. Dumnezeu nu va rămâne batjocorit prin ştiinţa satanică a modernismului de azi. Şi prin renaşterea tineretului ortodox se va restabili un echilibru în viaţa noastră.

Continuare în Revista Atitudini

Parintele Justin Parvu: Indemn la pocainta

    Foto: Florin Palas

Video. Mitropolitul Teofan, la capataiul Parintelui: "Parintele Justin a plecat acolo unde i-a fost inima toata viata, in Imparatia Cerurilor"

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a trecut la Domnul şi Mântuitorul nostru. Să avem parte de rugăciunile sale! Mărturie video: "Să ne ferim de cei ce vânează sufletele noastre!" Actualizare: Trupul mult pătimitor al bunului nostru Părinte Justin a fost adus la mănăstirea de călugări Petru Vodă. Înmormântarea va avea loc Joi, 20 Iunie

La ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 Februarie 1919, s-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat politic între anii 1948-1964, iar între anii 1966-1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu (jud. Neamţ), iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), iar din anul 1999 a început construirea Mănăstirii Paltin (de maici).

De la sfîrşitul lunii Martie a.c. cancerul de stomac pe care îl purta în taină de cîţiva ani de zile a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Vom reveni cu detalii despre înmormîntare.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Petru Voda: Înalt Prea Sfinţitul Teofan al Moldovei a venit la Mănăstirea Petru Vodă la prima oră a dimineţii, astăzi, Luni, 17 Iunie, şi a făcut un scurt parastas pentru Părintele Justin, de curînd mutat din lumea aceasta la cea veşnică.

După parastas, împreună cu obştea mănăstirii s-a hotărît ca înmormîntarea părintelui stareţ să aibă loc Joi, 20 Iunie, în incinta Mănăstirii Petru Vodă. Pentru aceasta, s-a hotărît ca Sfînta Liturghie să înceapă la ora 9 dimineaţa (ora Bucureştiului), iar Slujba Înmormîntării la ora 12, în continuarea Sfintei Liturghii.

Fiii duhovniceşti ai Părintelui Justin sînt chemaţi să vină să se închine începînd de astăzi, pentru a evita, pe cît va fi cu putinţă, aglomeraţia mulţimii de oameni la care ne aşteptăm pentru ziua de Joi, 20 Iunie. Vă mulţumim pentru înţelegere.

Notă personală: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Dumnezeu mi-a hărăzit a cunoaște câțiva mari părinți duhovnicești ai neamului nostru. Toți se caracterizau prin același lucru: o infinită dragoste de oameni. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp este o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui nostru Justin, miluiește-ne pe noi păcătoșii! (Florin Palas)

Să avem parte de rugăciunile sale!

Să avem parte de rugăciunile sale! (Florin Palas)

De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care-l cunoaştem ştim că dragostea este principalul atribut care-l caracterizează pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.

Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.  S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “Imperiile din Răsărit şi de peste ocean au ajuns într-un stadiu de decădere spirituală şi morală. Ceea ce a mai rămas în oaza aceasta a României poate supăra pe mulţi dintre vecinii noştri şi chiar toată Europa: faptul că am rămas pe poziţia de creştin ortodocşi. Vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Aceeaşi dragoste faţă de poporul său îl face să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.

Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele crede că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc. Rămâne schitul Paltin, iar la Petru Vodă mânăstirea închinată martirilor, ambele ctitorite de Părintele Justin pentru fraţii săi de dincolo (la care se adaugă Mănăstirea de la Poarta Albă, închinată martirilor de la Canal). Obştile monahale, strânse în jurul Părintelui, care numără peste 200 de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrânii de la azil şi copiii de la şcoală, sunt rodul dragostei acestui mare duhovnic al ortodoxiei româneşti.