„Dumnezeu eîn Cer... şi Cerul eîn
noi" (Părintele Ilie Moldovan împreună cu familia).
Albeşti, în vechime Biserica Albă,
un sat pe malul Târnavei Mari, lângă Sighişoara. În 1928, la mijlocul
scurtei perioade de existenţă a României unite, se năştea acolo,
în familia lui Dumitru Moldovan zis Beşanu, ţăran tâmplar de
acoperişuri, ultimul fecior al părinţilor, pe nume Ilie...
Porecla familiei
venea de la satul Beşa (astăzi Stejăreni), de cealaltă
parte a Sighişoarei, satul natal al lui Dumitru. De curând
căsătorit cu o fată din Albeşti, acesta fusese luat sub
armele austro-ungare în Primul Război Mondial şi a ajuns prizonier în
Anglia. A fost eliberat după şapte ani, dar când s-a întors
acasă a aflat că, socotindu-1 mort, soţia şi tatăl
său se mutaseră în Albeşti, satul soţiei. Nostalgia lui
Dumitru pentru satul natal, al cărui dor l-a purtat ca soldat şi
prizonier, a fost atât de puternică încât a renunţat să-şi
mai adune vreo avuţie în noua vatră, trăind foarte modest, din
tâmplărie şi agricultură. Pentru fiul Ilie, porecla a purtat
amintirea unei origini pierdute şi mereu căutate de-a lungul
vieţii, cu atât mai mult cu cât bunicul său dăruise bisericii
din Beşa toate terenurile deţinute, iar satul însuşi îşi
trăgea numele de la besi, unul din triburile dacilor. Biserica
şi neamul, aşadar paradisul etnic — cum avea să-l numească,
peste ani, Părintele Ilie Moldovan.
Ca şi copil, Ilie a fost interiorizat
şi retras; nu a mers la grădiniţă şi a acceptat cu
greu să meargă
la şcoală; la început, a refuzat
să înveţe să scrie şi să citească, ca după
câţiva ani să le deprindă singur. A continuat să-şi
ajute părinţii la câmp, dar a făcut şi cele opt clase ale
Liceului de Băieţi „Principele Nicolae” din oraşul vecin. Aici a
fost remarcat pentru talentul literar şi aptitudinile la matematică
de către diriginte, Profesorul Ioan Covrig-Nonea, care i-a trezit
interesul pentru filosofie şi teologie.
Profesorul i-a pus atunci
în mână prima carte de teologie, operele Sfântului Dionisie Areopagitul. A
doua, „Iisus Hristos şi restaurarea omului” a Părintelui Dumitru
Stăniloae, recent apărută, o va citi ca student la Cluj. „Nu
înţelegeam nimic, dar îmi plăcea grozav!”, îşi amintea tata.
Student la Cluj, dar nu la Teologie, ci la Filosofie, asta pentru că
intrase la Braşov la Silvicultură, însă „fără loc”,
neavând un loc de muncă. Erau anii instalării comunismului, iar proletarii si
copiii lor aveau prioritate. La Filosofie, în schimb, se intra mai uşor,
dată fiind nevoia de „educaţie nouă” a poporului, aşa
că s-a transferat acolo. La cursuri a mers doar de trei ori, întrucât a
constatat că toţi profesorii predau acelaşi lucru, doctrina
marxist-le- ninistă. Refugiat în biblioteca universitară, citea
cărţile din fondul pe cale de a fi epurat şi interzis: Dumitru
Stăniloae, Nichifor Crainic, „Gândirea”, Nae Ionescu, Vasile
Băncilă, Eugeniu Speranţia...
În anul universitar
următor a trecut la Agronomie, pe care a absolvit-o în 1953 ca şef de
promoţie, cu perspective profesionale strălucite: posibilitate de
bursă la Moscova, cercetător la institute de agronomie din
Bucureşti sau Cluj. Cu toate că va păstra până la
sfârşitul vieţii dragostea pentru pământ şi natură,
cea pentru Cer a fost mai puternică. Avea deja doi ani de Teologie,
făcută în paralel, la Cluj, unde fusese admis ca prin minune,
fără actele necesare, prin bunăvoinţa Proniei şi a
rectorului, Părintele Liviu Galaction Munteanu, viitorul
mărturisitor.
Viaţa universitară
din Cluj purta încă amprenta revoltei studenţeşti din 1946,
condusă de Bartolomeu (Valeriu) Anania, a epurărilor profesorilor
„compromişi” (Lucian Blaga, D. D. Roşca, Onisifor Ghibu şi
mulţi alţii) dar şi a studenţilor care nu au manifestat o
vădită compasiune la moartea din 1953 a „părintelui popoarelor”,
I. V. Stalin. Facultatea de Teologie, „clădirea de pe care se vede
Canalul”, cum era definită în epocă, fusese între timp închisă.
Proaspătul absolvent a lucrat o scurtă perioadă ca inginer agronom
la staţiuni de cercetare, timp în care a reuşit să se transfere
la Facultatea de Teologie din Sibiu, să-şi ia examenele şi
licenţa şi să se căsătorească. La începutul
primăverii lui 1955, în locul campaniei agricole, intra în ogorul
pastoral, fiind ultimul preot hirotonit de Mitropolitul Nicolae Bălan.
Gândul la preoţie încolţise în timpul unui stagiu de practică la
Agronomie când, pe o vale din Apuseni, a întâlnit o troiţă de lemn pe
care era răstignit Pruncul Iisus.
Şi-a dorit o parohie de ţară,
cât mai departe de civilizaţie. A primit Lisa, lângă
Mănăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, sat de oameni harnici,
cu două biserici (una greco-catolică). Ţara Făgăraşului
(„dragă Ţara Oltului/ câte lunci, atâtea cruci/ de-a dragul să
te tot duci”, o cântau localnicii) era în chinurile prefacerii comuniste:
grupurile de partizani, colectivizarea, navetismul masiv la combinatele
chimice. Alcoolismul escalada, jumătate dintre căsătorii
ajungeau la divorţ, avortul la cerere îşi începea macabra istorie
(liberalizat prin Decretul 463 din 1957).
Lisa a luat şi
ea parte la jertfă (un partizan ucis, alţii în puşcărie),
dar şi la acomodarea cu vremurile. Când Părintele Ilie a vrut să
construiască o casă parohială din lemn, enoriaşii l-au luat
în râs: „Faceţi stână în mijlocul satului?” „Da, nene Gheorghe, pentru că
toţi v-aţi născut în stână!”, a venit replica şi
sătenii au ridicat casa. „Eşti reacţionar, Părinte!”, i-a
spus despre aceeaşi casă scriitorul Octavian Paler, fiu al satului,
pe atunci la conducerea Radioteleviziunii comuniste. „Ceea ce acum pare
reacţionar, s-ar putea dovedi în viitor progresist!”, nu s-a lăsat
intimidat Părintele.
În cei cincisprezece
ani la Lisa, divorţurile au încetat, ceata de feciori a renunţat la
rachiu, iar contribuţia anuală nu mai era strânsă umblând din
poartă în poartă („Întrebarea nu e dacă plătiţi
contribuţia la biserică, ci dacă pot să v-o primesc!”, le-a
pus în vedere Părintele enoriaşilor indiferenţi şi celor
care aveau păcate opritoare de la Cuminecare). Nu a spovedit
niciodată pe cineva fără o cateheză corespunzătoare
(la începutul posturilor, de obicei), nici nu a acceptat la spovedit
credincioşi din alte parohii fără un temei serios şi acordul
parohului respectiv. El însuşi şi membrii familiei se spovedeau la
Părintele Arhimandrit Serafim Popescu, întemeietor, alături de
Părintele Arsenie Boca, al noii obşti de la Mănăstirea
Brâncoveanu — un adevărat Stareţ, de o smerenie, blândeţe şi
seninătate rară.
Despre
Părintele Arsenie a aflat multe din relatările celor care îl
cunoscuseră în perioada de la Sâmbăta. Un lisean i-a povestit cum i-a
scos afară din biserică Părintele Arsenie pe cei care nu
posteau, cu ocazia unei cateheze în Postul Mare, fără să-i fi
întrebat despre asta. „Cum aţi ştiut, Părinte?”, l-a întrebat
tata, ani mai târziu. „Când îţi pui toată inima, îi ştii”, i-a
răspuns dânsul.
După
liberalizarea avortului, Părintele Ilie a început să ridice problema
acestui păcat de moarte la şedinţele protopopeşti, spre
stupoarea unor confraţi. Apoi s-a adresat chiriarhului, care iniţial
l-a avertizat că „dacă te pui rău cu stăpânirea, te pui
rău şi cu noi”, dar în cele din urmă a cedat: „Fă ce te va
lumina Dumnezeu!”. Pentru a primi un sfat mai apropiat, i-a căutat pe
Părintele Arsenie, aflat încă la Mănăstirea Prislop,
şi pe Părintele Nicodim Măndiţă, la Agapia. „Când
îţi arde casa, salvezi ce se poate salva”, l-au sfătuit aceştia,
încurajându-l
să nu dea înapoi. Mult timp după
plecarea din Lisa l-au căutat femei pe care medicii le sfătuiau
să avorteze. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate au născut bine.
La
Mănăstirea Sâmbăta mergea des, iar Părinţii de acolo
veneau la Sfântul Maslu şi înmormântări la Lisa. A fost apropiat de
Părinţii Veniamin şi Timotei Tohăneanu, fraţi,
stareţul, respectiv pictorul de icoane pe sticlă şi, îndeosebi,
de Părinţii Serafim Popescu şi Teofil Părăian.
Împreună cu Părintele Serafim l-a vizitat pe Episcopul Nicolae
Popovici al Oradiei, aflat în domiciliu forţat la Mănăstirea
Cheia, pe care îl admirau pentru curajul de a apăra credinţa şi
de a înfrunta regimul. Acesta le-a mărturisit că îşi simte
viaţa în pericol. Moartea sa, petrecută nu după mult timp, a
rămas până astăzi nelămurită.
Părintele
Teofil era teologul mănăstirii cu mult înainte de a deveni renumit
pretutindeni. Nevăzător dar vorbitor de limbi străine, predica
memorabil şi recita poezii cu o vervă molipsitoare. I-a
dactilografiat tatei teza de doctorat, la noi acasă, după dictare,
aproape fără greşeli, pe o maşină de scris pentru
văzători. După 1990, au străbătut şi unul şi
celălalt în lung şi în lat ţara; dacă venea la Sibiu pentru
conferinţe, ne era oaspete. Odată a venit special să îl
vadă pe tata, a cărui boală avansase. „Să ne luăm
rămas-bun”, a spus Părintele Teofil, şi a avut dreptate, doar
că dânsul a fost cel mai grăbit. Deşi nu totdeauna au
înţeles lucrurile la fel, pe amândoi i-a răpus mărimea inimii...
Pentru teza de doctorat, în Dogmatică, la
Facultatea din Bucureşti, l-a avut ca îndrumător pe Profesorul
Nicolae Chiţescu, dar adevăratul mentor i-a fost Părintele
Dumitru Stăniloae. După eliberarea din închisoare, acesta mai preda
doar la cursurile de magiste- riu, cum se numeau atunci. Pentru a putea discuta
fără „urechi”, tata îl conducea pe Părintele profesor, după
ore, de la facultate spre casă; la
rându-i, Părintele Stăniloae ne-a vizitat la
Lisa. Pe lângă teologie, experienţa din închisoare si situaţia
Bisericii erau subiectele predilecte. În 1968, relaţia s-a întrerupt, tata
fiind exmatriculat de la doctorat din pricina procesului Părintelui
Spiridon Cândea, profesor la Sibiu, fost membru al mişcării
legionare. Avea să îl reia peste un deceniu, odată cu mutarea
noastră la Bucureşti.
Deşi nu a avut
parte de închisoare, cum au avut aproape toţi preoţii din satele
făgărăşene învecinate, Părintele Ilie n-a scăpat
de supraveghere şi anchetă. Avea antecedente
„promiţătoare”, ca dezertor din agricultura comunistă în
tabăra duşmană a „popilor”. Nu i-a îndemnat pe enoriaşi
să se opună colectivizării, dar o deranja în Duminici şi
sărbători. Nici un partizan nu l-a căutat pentru spovedanie,
însă, fără să ştie, cei mai buni prieteni din sat erau
foşti legionari şi sprijinitori ai partizanilor. La procesul
Părintelui Cândea a fost martor, după ce a fost anchetat
amănunţit la Sibiu, în legătură cu intenţia
profesorului sibian de a-l avea ca preot în parohia Bogata Olteană
(judeţul Braşov), unde acesta cititorise o biserică
monumentală, pictată iniţial de Părintele Arsenie Boca,
deja alungat din monahism. Pe noi, copiii, a încercat să ne ţină
departe de motivele reale ale absenţelor mai îndelungate de acasă.
Noi chiar ne bucuram că, de la o vreme, apăruse un musafir destul de
frecvent şi foarte jovial, „domnul Constantin”, pe care ni-l prezentase ca
fiind un prieten din Sighişoara.
Procesul a avut
şi alte urmări pentru Părintele Ilie şi familia lui. I s-a
pus în vedere să părăsească Lisa. A fost o
despărţire dureroasă, regretată până la sfârşitul
vieţii. Ar fi voit să plece într-o parohie din Covasna, şi mai
adânc în inima Românei vitregite, dar a fost mutat în Daneş, un alt sat de
lângă Sighişoara, în imediata proximitate a celui care îl
supraveghea. „Prietenul” Constantin ne vizita acum cu regularitate. Spre
încântarea copiilor, tata a cumpărat într-o zi un radio cu picup, la care ascultam
fascinaţi teatru sau umor, ca şi mai toate discurile cu muzică
clasică ce apăreau în magazine. Atunci am aflat de „Europa
Liberă” şi „Vocea Americii”. Radioul era un compromis: „prietenii” îi
ceruseră, de fapt, să cumpere televizor, dar nu s-a conformat.
Copii fiind, ne
doream, desigur, televizor şi, pentru că nu îl aveam, ne mai
lăsa, din când în când, la vecini. A mers şi tata să vizioneze,
de vreo două ori: lansarea unei rachete spaţiale americane şi un
film despre care nu ştiu cum aflase că era imoral şi la care eu,
prâslea, plecasem să îl văd cu nişte amici, fără
acordul părinţilor. Întors acasă, după o scurtă
anchetă în care am fost prins cu minciuna, am aflat ce este un tată
de bătaie. La căminul cultural al satului funcţiona un cinema,
iar uneori veneau spectacole de circ. Greu i-am convins pe părinţi
să văd şi eu câteva filme istorice şi o singură
dată circul.
Tata pleca destul de mult de acasă, în
parohie sau, mai târziu, la facultate. Mama era cea care ne îndruma şi
corecta activităţile zilnice. Exista însă un moment de comuniune
familială în care tata era în centru: de obicei masa de seară, care
se prelungea aproape întotdeauna cu discuţii vii despre răspunsurile
credinţei la provocările ştiinţei. Nicanor, fratele mai
mare, avea preocupări avansate de fizică, chimie şi biologie.
Ceilalţi fraţi ne bucuram şi când ştiinţa reuşea
să pună vreo problemă dificilă, gravă, dar şi când
credinţa găsea până la urmă răspunsul înţelept.
Probabil destule idei ale cursului de Teologie Fundamentală pe care avea
să-l predea la Bucureşti s-au născut din aceste discuţii.
Biblioteca noastră creştea mereu; tata cumpăra istorie,
etnologie, folclor, literatură, critică literară, artă,
filosofie, dar şi ştiinţe. Pe cele mai multe le citea cu pasiune
şi sublinieri
numeroase. Pe copii, ne-a lăsat să
ne descoperim chemarea şi nu s-a opus când am ales, pe rând,
ştiinţele exacte şi ingineria. Exigenţele foarte înalte ale
misiunii pastorale, în care ne simţeam cumva integraţi,
familiaritatea cu universul bisericesc, adversitatea mediului extrafamilial au
produs efectul, poate paradoxal, al căutării propriilor împliniri pe
alte căi decât cea sacerdotală. A contat mult lipsa grupului de
aceeaşi vârstă cu noi cu care să împărtăşim
valorile credinţei.
„Neamul poate fi pierdut pe pământ,
dar nu şi în cer" (Părintele Ilie Moldovan).
Reprimit la doctorat
prin 1970, Părintele Ilie a obţinut titlul trei ani mai târziu. Un
preot de ţară doctor în teologie era ceva rar în anii aceia. Patriarhul
Iustinian a aflat cazul, l-a chemat în audienţă pe tata şi l-a
numit, fără nici o consultare cu autorităţile de la Culte,
duhovnic la Facultatea de Teologie din capitală. Abia mutat acolo,
Patriarhul s-a îmbolnăvit, a fost spitalizat şi, la puţină
vreme, după cumplitul cutremur din martie 1977, a fost chemat la Domnul.
Părintele Ilie a dus şase ani funcţia de duhovnic şi de
suplinitor la secţia de Teologie Sistematică. Era sobru, exigent, dar
îndrăgea studenţii şi le dedica
fără zgârcenie timpul. Marea bucurie a acelei perioade a fost
paraclisul facultăţii, închinat Sfintei Ecaterina. Pe lângă
studenţi, cinstirea marii muceniţe dă- ruitoare de
înţelepciune aduna şi bucureşteni cumsecade şi foarte
evlavioşi.
Era scrupulos cu
împlinirea datoriei. Fiind responsabil cu disciplina, a fost implicat în
„episodul Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Câţiva studenţi au participat,
fără învoirea obligatorie pentru părăsirea internatului, la
faimoasele „Cuvinte pentru tineri”, o serie de predici adresate de
Părintele Gheorghe Calciu, profesor la seminarul teologic, elevilor
şi studenţilor teologi, chemări la o viaţă
creştină conştientă, angajată şi neobedientă
regimului ateist. Ca pentru orice altă abatere mai serioasă,
duhovnicul le-a luat studenţilor declaraţii scrise. Personal, a
apreciat curajul Părintelui Gheorghe Calciu, riscant pentru cei de care
răspundea, temându-se că puterea represiunii se răspândeşte
mai uşor şi mai departe decât cea a convingerii, însă
declaraţiile nu au ajuns niciodată la conducerea
facultăţii.
Mai-marii săi nu au putut trece cu
vederea numirea intempestivă; când s-a ivit ocazia, l-au „ajutat” să
plece. Prilejul a apărut în 1983, prin vacantarea catedrei de Teologie
Morală la Facultatea din Sibiu. Nu fără mişcări de
culise, ca pentru un om cu „probleme”, postul a fost cu greu scos la concurs,
iar Părintele Ilie a intrat într-o nouă etapă a vieţii.
Pasiunea pentru
studiu, aprofundare şi transmiterea cunoaşterii către tineri s-a
putut manifesta acum mai aprins. În pofida climatului tot mai
apăsător al ultimilor ani ai regimului, literatura teologică se
îmbogăţea cu noi volume ale Părintelui Stăniloae, cu
reluarea publicării Filocaliei, colecţia „Părinţi şi
scriitori bisericeşti”, „Convorbirile” Părintelui Ioanichie Bălan.
Tocmai apăruseră, cu mulţi ani întârziere, cele două volume
ale manualului universitar de Teologie Morală coordonat de Mitropolitul
sibian Nicolae Mladin, completate de un al treilea, „Spiritualitatea
Ortodoxă”, al Părintelui Dumitru Stăniloae.
Părintele Ilie
n-a ezitat să păstreze din manual doar structura analitică,
obligatorie, şi să predea, tot mai mult, altceva. Experienţa
pastorală l-a convins că viaţa are prioritate asupra ordinii
şi normei, nu invers, şi că morala constrângerii trebuie abandonată
pentru una a dăruirii. Legea morală înţeleasă ca
revendicare cuprinsă în fiecare dar primit de la Dumnezeu şi
viaţa în Hristos ca dar suprem al morţii şi învierii
Mântuitorului au fost reperele centrale ale unei viziuni asupra moralei
deopotrivă individuale şi comunitare, liturgice şi sacramentale.
Elabora mereu; în fiecare an rescria aproape toate prelegerile, în funcţie
de noi experienţe, noi lecturi, noi semnificaţii. Dintre Sfinţii
Părinţi, cei mai apropriaţi au fost Maxim Mărturisitorul
şi Simeon Noul Teolog; dintre teologii contemporani, Părinţii
Dumitru Stăniloae şi Alexander Schmemann; dintre filosofi, Mircea
Vulcănescu, Vasile Băncilă şi personaliştii francezi
(L. Lavelle, G. Marcel); dintre scriitori, Dostoievski şi
Antoine de Saint-Exupery. Ultimul l-a inspirat
să vadă darurile sacramentale, îndeosebi cel euharistic, ca „noduri
divine”, care ţes urzeala familiei şi neamului, umanităţii
şi cosmosului. Preocuparea pentru modelul ontologic divin al vieţii,
revelat în Hristos, la care avem acces prin valori, îl făcea greu de
înţeles pentru minţile mai pragmatice. Încadrarea activităţii
de cunoaştere specifică studiului teologiei în ritmul liturgic al
descoperirii Cuvântului lui Dumnezeu prin Duminici şi sărbători,
de asemenea, pretindea o receptivitate faţă de voia de Sus,
inoportună în logica „descurcărelii”, mult apreciată atunci, ca şi
după aceea.
„Îndumnezeirea omului prin Euharistie este
arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului" (Părintele
Ilie Moldovan).
Orientarea acestor
preocupări către imediatul cotidian al credinţei s-a vădit
însă, din plin, după Revoluţie. „Legea românească”,
„paradisul etnic”, „personalismul cosmic”, „iubirea euharistică”, „starea
teopatică”, „sângele harismatic”, „regenerarea arborelui genealogic”
şi alte noţiuni de axiologie şi praxiologie, nu atât
transcendentale, cât „des- cendentale”, „de Sus în jos”, cum sublinia adesea,
nu erau forme de evadare ale unui „cosmonaut” în teologie, ci căutări înfrigurate de
o singură întrebare: „Ne piere neamul?”.
A
călătorit cu ea, neobosit, două decenii. O scurtă
perioadă ca inspector pe drumurile eparhiei, de la Mărginimea
Sibiului la cealaltă margine, a Covasnei si Harghitei. Visul (după
unii, utopia) înfiinţării unei episcopii pentru românii din inima
României avea să se realizeze destul de curând. Ajuns la Alba-Iulia
unirii, a pus umerii la înfiinţarea secţiei de
Teologie-Asistenţă Socială. Mai departe, la Clujul
studenţiei, Oradea episcopului martir, Baia Mare voivodală: muncitor
la temelii, convins că prezenţa Ortodoxei în universităţile
ardelene post-decembriste este indispensabilă în faţa contraofensivei
eterodoxe. Pentru predici, conferinţe, simpozioane, a trecut
Carpaţii, Dunărea, Prutul. A căutat terasele agromontane, unde
dacii si urmaşii lor încreştinaţi cultivau grâu pentru altarele
sacre, pentru a dovedi că munţii ne leagă. Presimţind
perfidia regionalizării, a pledat pentru „reînfrăţirea
versantelor”. Cu universitatea de fiecare vară „Episcopul martir Nicolae Popovici”
de la Mănăstirile Recea, Făgeţel, Izvorul Mureşului,
Poiana Sărată şi Jacu Românesc descoperea participanţilor
rana regiunii tăiate în carnea ţării, începând cu 1940, pentru a
o pansa. De Sfântul Andrei şi 1 decembrie, era nelipsit, cu un grup de
studenţi, din mijlocul fraţilor de la Sfântu Gheorghe şi din
alte parohii covăsnene.
În „ne piere neamul”
nu suna doar apelul revenirii la dreapta-credinţă şi iubirea de
patrie, ci şi alarma dispariţiei biologice. Cât a putut, şi-a
purtat studenţii prin satele transilvane tot mai îmbătrânite şi
părăsite. În 1991, împreună cu Părinţii Vasile Mihoc
şi Filaret Costea, a înfiinţat „Asociaţia Pro Vita Sibiu”,
după modelul celei din Bucureşti, create de poetul Ioan Alexandru.
După câţiva ani, alături de Părintele Nicolae Tănase
de la Valea Plopului şi Doamna Doctor Christa Todea- Gross din Cluj, a
fondat „Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România”.
Sprijinirea procreaţiei şi combaterea avortului atrag puţini
militanţi şi astăzi, când perspectivele demografice
cele mai pesimiste par cele mai probabile, iar
războiul împotriva vieţii şi credinţei a luat amploare prin
aşa-zisa educaţie sexuală şi prin politicile de gen şi
orientare sexuală...
Părintele Ilie a fost conştient
că schimbarea în bine nu vine prin simpla condamnare, ci prin accesul la
un alt mod de viaţă. Era convins că numai iubirea
euharistică, care, din care şi pentru care este viaţa în
Hristos, poate fi temeiul regenerării noastre spirituale, culturale
şi materiale. A lăsat testamentul acestei convingeri în trilogia „În
Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii” şi în alte volume. În
cele din urmă, glasul unuia dintre cei care au strigat despre calea
Domnului în România de azi, inevitabil a încetat.
Pentru unii suna
profetic, pentru alţii strident, pentru alţii demodat. Un condeier,
renumit comentator al vieţii religioase, a scris într-o revistă
bisericească că a venit vremea să abandonăm „carul cu boi”
în teologie, cu referire la vehiculul ideatic al Părintelui Ilie Moldovan.
Nu ştiu dacă Părintele a citit acel pasaj, dar cred că nu
s-ar fi supărat. Ştia că ceea ce pare uneori reacţionar se
poate dovedi până la urmă progresist. Îşi aducea mereu aminte,
cu recunoştinţă, de ţăranii din Albeşti împuşcaţi
din ordinul grofului şi aruncaţi în Târnava Mare, prin 1849, pentru
că refuzaseră să treacă la greco- catolicism. „Să
ştim bine că şi murim, dar de legea noastră nu ne
lăsăm!”, ar fi strigat ţăranii. Întrebat despre
decadenţa teologiei în Occident, Părintele Stăniloae arăta
cauza într-un interviu: „pentru că nu mai sunt fii de ţărani”.
Părintele Ilie
s-a stins încet, nedumerit cum din somnul în care visa, tot mai des, că
slujeşte Dumnezeiasca Liturghie într-o biserică albă, de lemn,
se trezeşte într-un trup tot mai subţire şi mai greu. Dumnezeu să-l
odihnească în pământul celor vii!
Prof. Sebastian Moldovan
