O marturie a fostei detinute politic Maria Baicu. Vesnica recunostinta din partea familiei mele. Martirii ne vegheaza din ceruri!

Am rămas ataşată de Mircea Samoilă, crezând că nu ne vom despărţi niciodată: Aceste sentimente le-am întărit printr-o cununie religioasă, fără stare civilă, la Biserica Sf. Gheorghe, slujbă oficiată de preotul Tohăneanu. Martor ne-a fost un ostaş din escortă. Mai târziu a urmat mutarea lui la Aiud. L-am vizitat la grădina de la Galda. Cu această ocazie, am stat de vorbă şi cu domnul Traian Trifan, fostul prefect legionar al Braşovului.

Mai târziu, Mircea a evadat de la grădină şi s-a stabilit la Răstoliţa. În 1948, a fost nevoit să plece de aici şi a părăsit ţara. Eu am fost arestată la 15 mai 1948.

În anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica familie cu fetiţa noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23 August, acelaşi an, să fim arestaţi. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi alţii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au fost trădaţi, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din contraspionajul britanic, agent al Moscovei în acelaşi timp. Au fost aşteptati chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu ei, sau numai cunoscuţi din întâmplare, au fost arestaţi. Condamnările se cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.

Sosită cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima şi cu gândurile mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele, bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost şi el arestat în acelaşi timp.

Anchetele au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei şi vocea mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la nebunie. Numai după ce m-am întors acasă în anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o înregistrare? Tot în anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei ce ar fi putut veni.

Într-o noapte de anchetă, am fost dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat faţă în faţă cu patru câini lupi uriaşi. Am reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.

Într-o altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre fratele meu, Gicu Muscalu, va fi împuşcat. Nu am avut ce spune. Mai târziu m-au scos afară pe coridor de unde am auzit o împuşcătură în camera de alături. M-au atenţionat că este un avertisment. Cu disperare, am strigat:

- Nu cred! Nu se poate!

Credeam realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare, speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A fost totuşi condamnat la cinci ani temniţă grea, numai pentru faprul că era fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.

Ancheta se desfăşurase într-un ritm rapid şi cu nervozitate crescândă din partea anchetatorilor. Eram la limita rezistenţei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu hrănirea artificială si cunoscând acea operaţiune, am început si mănânc puţin câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit în prezenţa lui, dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai în Dumnezeu. La scurt timp mi s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut. Când m-am trezit eram tot pe jos cu câteva persoane în jurul meu, dintre care unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în şir nu am mai fost scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.

Pentru a se încadra în timpul atribuit anchetei, metodele erau dure şi diabolice, încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât cele psihice.

După mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:

- Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.

Am fost condamnată la 20 de ani muncă silnică.

Trecuseră mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne apoi la Oradea unde lucram în ateliere; acolo am primit prima scrisoare de-acasă. Era scrisă de mama şi se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos şi să fie cuminte.

În anul 1964 m-am eliberat.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama. Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată voci de copii au răsunat afară.

Se întorceau elevii de la şcoală. Portiţa s-a deschis şi a intrat în curte o fetită blondă, slabă, înaltă şi vioaie. Mama i-a spus:

- lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?

- M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:

- Uite, mama ta a venit!

S-a repezit în braţele mele şi a întrebat:

- Tăticu a venit?

Tăticul ei fusese condamnat la moarte şi împuşcat la Jilava în ziua de 30 Octombrie 1953.

Maria MUSCALU BAICU