Gheorghe Constantin Nistoroiu: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNESTI

Naţiunea Daco-Română, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre Naţii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în jale şi hori, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii, dar şi sub apoteoza Învierii.

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea,  prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  

   Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor  a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine.   Te vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.

   Înspre tărâmul celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi s-au părut /Că toate una s-au  făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş.  Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

   Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

   Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a  mânat  bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii. 

 

   Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân? /Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare, /El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu. /Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii. /Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).  

   Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi  mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

   As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi. /M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac? /Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte, părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere. /Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele /am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…) 

   Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.   Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei, prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă, /sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud, aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă /ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră. /vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine, /clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, - /crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent /se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)

 Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus. 

   Morminte dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii. /Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce /îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).

Memorie românească. Istoricul Gheorghe Constantin Nistoroiu: MLĂDIŢELE ALESE ALE SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL (partea a II-a)

IOAN NEGRUŢIU, PREOT

“Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane, ţi-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viaţă în ziduri”. (Patriarhul Teoctist Arăpaşu)

Ioan Negruţiu s-a născut la 9 Iulie 1915, în satul Cihei-Borşa-Bihor. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi în 1934 şi Facultatea de Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940-1942). A slujit ca preot la catedrala din Beiuş, din 1942 şi profesor la Liceul din Beiuş, până în 1948, când a fost arestat. După închisoare a fost directorul Seminarului Teologic Special din Curtea de Argeş (1971- 1976). A fost redactor şef la revista Mitropolia Banatului (1979-1981), iar din 1981 a devenit duhovnic al Mănăstirii Timişeni-Timişoara. (Protosinghel Ioanichie Bălan- Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 217).

Părintele Ioan Negruţiu a fost arestat în 1948 şi condamnat de Tribunalul din Cluj la 10 ani temniţă grea pentru “uneltire împotriva ordinii sociale”. A fost închis la Aiud, Canal-Peninsula, Jilava şi Gherla. Eliberat prima oară în 1958, dar cu domiciliu obligatoriu. Tribunalul Militar Bucureşti l-a rejudecat în 1958, condamnându-l la muncă silnică pe viaţă. A fost eliberat în 1964. (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea Alba Iulia, 2004, p. 178).

Părintele Ioan a fost condamnat la închisoare, ca de altfel toţi ceilalţi preoţi sau mireni, doar pentru faptul că au ales să-L slujească şi să-L mărturisească pe Hristos.

Redăm un cuvânt al părintelui Ioan, despre celulele “devenite altare”:

“Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.

Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenia faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase, prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii; prin învăţarea de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe perţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.

Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.” (idem, p. 241).

ION NISTOR, ISTORIC

“Proclamarea Unirii, constituie unul din cele mai mari, mai remarcabile şi mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului nostru. Ferice de fraţii basarabeni care, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi ţară, au izbutit să împletească din nou legăturile frăţeşti între Basarabia şi România”. (Ion Nistor)

Ion Nistor s-a născut în 4/17 August 1876, în comuna Vicovul de Sus-Bivolărie. Urmează şcoala primară 2 ani în sat şi 3 ani la Rădăuţi, cu predare în limba germană şi liceul german tot în Rădăuţi. Are preferinţe pentru limba germană şi istorie. Absolvă Facultatea de Filosofie a Universităţii Germane din Cernăuţi. Este ales preşedintele societăţii studenţeşti “Junimea”. Alături de alţi tineri universitari, scoate revista “Junimea literară”. Primul număr apare la 1 Ianuarie 1904, cu Iancu Nistor ca redactor şef. Tot în 1904, se căsătoreşte cu Virginia Pauliuc, fata preotului din Cârlibaba. La 5 Iulie 1905 i se naşte unicul moştenitor, fetiţa Oltea.În 1908 pleacă la Viena la doctorat, unde-şi elaborează tema: “Pretenţiile Moldovei asupra Pocuţiei., 182 de pagini în limba germană. La 22 Mai 1909, în cadru festiv şi solemn primeşte titlul de Doctor în Filosofie şi Litere. Urmează apoi cursurile de bizantinologie şi economie politică la Universitatea din Munhen. Întors în ţară îşi completează studiile la Iaşi şi Bucureşti cu celebrii profesori: Xenopol, Bogdan, Onciul şi Iorga. În 1911 îşi ia titlul de docent şi-şi iaugurează primul curs la Universitatea din Viena: “Locul românilor în istoria sud-est europeană”. Ocupă prin concurs catedra nou înfiinţată la Universitatea din Cernăuţi “Istoria Europei de sud-est., deschizându-şi cursul la 12 Octombrie 1912: “Importanţa istorică a românilor şi începutul organizării lor ca stat”, în germană. A participat toată elita culturală română din Cernăuţi în frunte cu mitropolitul Vladimir Repta. Evenimentul s-a transformat într-o manifestare naţională română stârnind un larg ecou patriotic.

Elaborând “Istoria Bisericii din Bucovina” arată “legătura intrinsecă între naţionalism şi credinţa ortodoxă a neamului nostru”, dar şi mâhnirea asupra politicianismului, căci la “deputăţie se îndeasă de regulă oameni lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe politice şi cultură românească”. (Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina. Editura “Septentrion”, Rădăuţi, 2003, p. IX).

În 1913, a fost ales membru titular al Acadamiei Române. Desfăşoară o intensă activitate naţionalistă în vederea marii uniri, între 1914 şi 22 Noiembrie 1918. Are repetate întâlniri cu Iancu Flondor şi cu alţi membri ai Consiliului Naţional Român şi ai Guvernului, insistând spre o mai grabnică hotărâre a unirii Bucovinei cu România. S-a stabilit ziua Congresului bucovinenilor în 28 Noiembrie 1918. Iancu Flondor a citit moţiunea: “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

Venind la Bucureşti în fruntea delegaţiei aducătoare a Actului Unirii Bucovinei cu România, Iorga îi dedică un articol memorabil: “Unul dintre întregitorii Moldovei”, publicat în “Neamul Românesc”, în care consemnează întreita activitate a Marelui Tribun pentru Unire:

“Întâi el a dat, ca scriitor istoric şi ca profesor de gimnaziu, pe urmă şi de universitate, românismului din Bucovina o încredere în sine pe care străinii izbutiseră- s-o spunem limpede- a-I slăbi. Le-a spus, le-a dovedit- ca şi acelor străini însăşi- că dreptul cel vechi este al nostru, că nouă ni se datoreşte tot ce în acea provincie a fost organizare şi cultură în trecut şi că acestea sunt titluri cărora alte popoare nu le pot opune nimic.

Al doilea, pentru ca această conştiinţă să producă şi o luptă şi această luptă să capete adevăratul ei organ, el s-a ridicat împreună cu Puşcariu, pentru a curăţi atmosfera morală de otrava înăbuşitoare a onciulismului, deprins a pacta cu toţi duşmanii noştrii naţionali, numai să-şi atingă scopurile de partid. Şi această operă de renovare politică a educat pe cei mai autorizaţi dintre tineri care şi-au pus viaţa în joc pentru ca să dea întreaga Bucovină neamului lor.

În al treilea rând, Nistor, în deosebire de alţii, a îndreptat de la început, hotărât , spre noi, pe bucovineni, prea mult deprinşi a-şi căuta mântuirea la Viena. S-a pus în curent cu ştiinţa şi literatura noastră, a scos cu G. Tofan o revistă în legătură cu mişcarea naţionalistă de aci, apoi când a fost să se formeze pentru catedra universitară, s-a aşezat modest, la o vârstă acum matură, pe băncile Universităţii din Bucureşti. Iar, când a început războiul, membrul Academiei Române a trecut graniţa în Regat, arătând cât de mult crede în misiunea de întregire naţională, pe care acesta trebuie s-o îndeplinească.

Pentru aceste reale merite, aşa de mari, în ziua de Unire salutăm frăţeşte pe Iancu Nistor!” (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. XIX).

În perioada interbelică îşi desfăşoară activitatea universitară la Cernăuţi. Devine rectorul Universităţii Cernăuţi între 1919-1939. După fuzionarea Partidului Democrat al Unirii, la 21 Ianuarie 1923, cu Partidului Naţional Liberal, Ion Nistor devine marea personalitate care va domina viaţa politică, socială, şi culturală a Bucovinei, ca istoric, deputat, senator, ministru. La începerea războiului este numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti. Venirea comuniştilor îi anulează titlul de academician şi cea de profesor onorific, închizându-l la Sighet între 5/6 Mai 1950 şi 8 Iulie 1955. Este scos din propria casă şi lăsat pe drumuri. Spiritul nu-l părăseşte şi scrie “Istoria Bucovinei”şi tratatul “Istoria României”, 2600 de pagini. Trece la Domnul la 11 Noiembrie 1962.

Cu regret fac remarca că peste aceasta ilustră personalitate s-a aşternut o nemeritată uitare atât din partea celor care se consideră formatori de noi generaţii de intelectuali români cât si din partea celor ce ar trebuii sa vegheze la păstrarea nealterată a recunoaşterii valorii covârşitoare a elitei culturale româneşti în perioada interbelică.

ION ARBORE, GENERAL.

“În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cu multă căldură, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. Ca dreptul Iov, mulţumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. (Atanasie Berzescu)

ION ARBORE s-a născut la 23 Februarie 1892, la Cucuteni-Iaşi (arhimilenara cultură pelasgă), în familia preotului Petre şi Elena Arbore (descendenţi ai marelui Spătar al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore). Tatăl său, primind spre slujire biserica din Sarinasuf, în Tulcea, şi-a luat şi familia cu el. Ion a urmat cariera militară: Şcoala militară de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1909-1911); Şcoala Superioară de Război (1919- 1920). În 1939, a fost prefect de Putna, în 1941, a fost înaintat general de brigadă, iar în 1944, general de divizie. S-a remarcat la cucerirea Odesei şi la Cotul Donului, ca un militar iscusit. Generalul Corneliu Dragalina îl caracteriza astfel: “Fire optimistă, cu încredere în sine şi în trupele ce le comanda, pe care le-a îmbărbătat tot timpul în primele linii, generalul Arbore a arătat deosebit dinamism şi curaj în ultimul atac asupra Odesei şi a fost printre primii care au pătruns în oraş. La Cotul Donului era considerat “model de conştiinţă, zel şi devotament”. (Alexandru Duţu/ Florica Dobre/ Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Ed. Enciclop. 1999, p.27). După apogeul carierei militare, puterea atee îi rezervă drumul Calvarulu. Este arestat mai întâi în Aprilie 1946, apoi în Septembrie acelaş an, ca fost membru al guvernului Antonescu. A fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 27 din 6 Februarie 1948, la 10 ani temniţă grea şi degradare civică. Regimul comunist respecta astfel cu “sfinţenie” ordinele şi scenariul impus de armata roşie “eliberatoare”. În închisoare a ajuns în fruntea Elitei ofiţereşti înregimentată în fioroasa temniţă Aiud. Camaradul său de celulă din anul 1950, Atanasie Berzescu ne mărturiseşte : “Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe nişte copii. Credea cu toată căldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. A fost un om de o înaltă ţinută morală”.

Pe tot parcursul vieţii sale a fost un mare om de caracter. Nu s-a abătut nici o clipă de la linia creştină şi naţionalistă a neamului. Era fin, ordonat, punctual şi manierat.

În 1954, avea să-l întâlnească în Penitenciarul Văcăreşti Virgil Maxim, care ne relatează ultimile clipe ale martirului-general, de praznicul Crăciunului: “L-am cunoscut şi pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore. Acuzat de crimă de război, îşi ispăşea pedeapsa, deşi era grav bolnav, hipertensiv. Fusese adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi pus la dispoziţia Securităţii, în vederea şantajului, pentru obţinerea unor declaraţii compromiţătoare în schimbul tratamentului medical. Era un bărbat frumos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimele lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară. Într-o Sâmbătă, foarte obosit s-a întins pe pat. După 10 minute în timp ce vorbea cu noi…capul i-a alunecat pe pernă. Am aprins o lumânare şi am plâns cu toţii. Dimineaţa auzind buşituri, am ieşit în curte mimând că mă duc la cişmea şi am văzut prin uşa întredeschisă, un miliţian care făcea serviciu de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor…Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, decapitat în patru, cu creierii pe un colţ de masă, stâlciţi de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut însă altă primire în <salonul Ospăţului Împărătesc>. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. A II-a, Ed. Antim, 2002, p. 338).

O marturie a fostei detinute politic Maria Baicu. Vesnica recunostinta din partea familiei mele. Martirii ne vegheaza din ceruri!

Am rămas ataşată de Mircea Samoilă, crezând că nu ne vom despărţi niciodată: Aceste sentimente le-am întărit printr-o cununie religioasă, fără stare civilă, la Biserica Sf. Gheorghe, slujbă oficiată de preotul Tohăneanu. Martor ne-a fost un ostaş din escortă. Mai târziu a urmat mutarea lui la Aiud. L-am vizitat la grădina de la Galda. Cu această ocazie, am stat de vorbă şi cu domnul Traian Trifan, fostul prefect legionar al Braşovului.

Mai târziu, Mircea a evadat de la grădină şi s-a stabilit la Răstoliţa. În 1948, a fost nevoit să plece de aici şi a părăsit ţara. Eu am fost arestată la 15 mai 1948.

În anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica familie cu fetiţa noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23 August, acelaşi an, să fim arestaţi. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi alţii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au fost trădaţi, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din contraspionajul britanic, agent al Moscovei în acelaşi timp. Au fost aşteptati chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu ei, sau numai cunoscuţi din întâmplare, au fost arestaţi. Condamnările se cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.

Sosită cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima şi cu gândurile mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele, bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost şi el arestat în acelaşi timp.

Anchetele au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei şi vocea mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la nebunie. Numai după ce m-am întors acasă în anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o înregistrare? Tot în anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei ce ar fi putut veni.

Într-o noapte de anchetă, am fost dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat faţă în faţă cu patru câini lupi uriaşi. Am reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.

Într-o altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre fratele meu, Gicu Muscalu, va fi împuşcat. Nu am avut ce spune. Mai târziu m-au scos afară pe coridor de unde am auzit o împuşcătură în camera de alături. M-au atenţionat că este un avertisment. Cu disperare, am strigat:

- Nu cred! Nu se poate!

Credeam realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare, speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A fost totuşi condamnat la cinci ani temniţă grea, numai pentru faprul că era fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.

Ancheta se desfăşurase într-un ritm rapid şi cu nervozitate crescândă din partea anchetatorilor. Eram la limita rezistenţei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu hrănirea artificială si cunoscând acea operaţiune, am început si mănânc puţin câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit în prezenţa lui, dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai în Dumnezeu. La scurt timp mi s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut. Când m-am trezit eram tot pe jos cu câteva persoane în jurul meu, dintre care unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în şir nu am mai fost scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.

Pentru a se încadra în timpul atribuit anchetei, metodele erau dure şi diabolice, încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât cele psihice.

După mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:

- Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.

Am fost condamnată la 20 de ani muncă silnică.

Trecuseră mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne apoi la Oradea unde lucram în ateliere; acolo am primit prima scrisoare de-acasă. Era scrisă de mama şi se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos şi să fie cuminte.

În anul 1964 m-am eliberat.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama. Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată voci de copii au răsunat afară.

Se întorceau elevii de la şcoală. Portiţa s-a deschis şi a intrat în curte o fetită blondă, slabă, înaltă şi vioaie. Mama i-a spus:

- lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?

- M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:

- Uite, mama ta a venit!

S-a repezit în braţele mele şi a întrebat:

- Tăticu a venit?

Tăticul ei fusese condamnat la moarte şi împuşcat la Jilava în ziua de 30 Octombrie 1953.

Maria MUSCALU BAICU