Pentru mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârsitul războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna Decembrie 1989.
Rugul aprins, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare, aparţine părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.
În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect.
Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viata cultural-religioasă de atunci, între care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, părintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.
Conferinţele aveau un caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velicicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă, etc.
Conferinţele se tineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care multi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau altii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei.
Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei etc.
Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care se propaga în Capitală şi în ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulâghin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunostea bine şi româna şi rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea părintele Ioan.
În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător autentic al Ruguciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de părinte Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o multime de întâmplări din viata lui şi din viata compatrioţilor săi.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci şi în viata multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care părintele Ioan o cunostea bine.
În Ianuarie 1947 a fost arestat de la mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul Rugului aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele Rugului aprins.
Între timp, primeam ştiri triste, despre suferinţele deţinutilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studentesc întemniţat la
N-a trecut prea mult, până în Iunie 1958, când am fost arestaţi şi noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă
Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 detinuţi, făcând parte din ''organizaţia Rugului aprins.''
Între noi şi cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu şi fiul său Serban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din Capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilachi, au fost cu alt grup, întemniţati la Gherla.
După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicată după Revoluţia din 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţati. Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti.
Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Altii, dau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob.
Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcare, făcuse din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temnită grea.
După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colturi de soldaţi înarmaţi.
Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram o mie de deţinuţi. Dintre noi, o sută eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era părintele Benedict Ghiuş, părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară.
A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, n-aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. N-aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. N-aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă.
La prânz, masa, mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi putina odihnă, iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea-ntoarsă, la dormitor.
În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat.
Aşa ne treceau zilele săptămânii.
Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmati, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, detinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte
Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totusi deţinuţii intrau în panică.
Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.
De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam.
Trecuseră mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului.
Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte, Ochiul cel atoate văzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, Iulie 1964.
Arhim. Sofian Boghiu
Mănăstirea Antim Bucuresti
(Din ''Vestitorul Ortodoxiei'', Iunie 1996)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu