Martiri si marturisitori romani din secolul XX. Andrei Ciurunga (1920-2004)

 

Pe numele adevărat Robert Eisenbraun, s-a născut în oraşul Cahul (azi în Basarabia) la 28 octombrie 1920 într-o familie de colonişti germani. Tatăl sau, Herman Eisenbraun, era profesor de limba germană. Va începe studiile în oraşul natal, de unde va pleca la Bolgrad pentru a urma ultima clasa de liceu. Debutul literar va avea loc în anul 1932 la liceul pe care-l frecventa, Ioan Vodă. Prima sa poezie avea ca subiect Unirea Principatelor Romane. 

Debutul editorial se produce în 1936 cu placheta de versuri Melancolie. Publică în câteva reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. La Chişinău va publica în 1944 cartea de poezii Cântece de dor şi de război. Odată cu pierderea Basarabiei şi retragerea trupelor romane, familia Eisenbraun trece graniţa în România stabilindu-se la Brăila (1944), Robert sperând să scape de NKVD, care-l hăituia. Continuă să scrie în câteva reviste brăilene cu pseudonimul Robert Cahuleanu. Se crede că numele i-a fost propus de Nichifor Crainic, la lansarea ca poet în martie 1944, în paginile revistei Gândirea, pseudonim sub care a semnat mai bine de 20 de ani tot ce a scris şi în special poeziile din închisoare.

Într-un articol din Expresul, noiembrie 1945, îi îndeamnă pe români să respingă comunismul. Este arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 care avea ca scop sărbătorirea zilei onomastice a regelui Mihai. Aceasta a devenit rapid o amplă mişcare de susţinere a monarhiei şi de respingere a regimului comunist nou instalat. În urma intervenţiei în forţă a autorităţilor manifestaţia s-a soldat cu zeci de morţi, răniţi şi sute de arestări. Poetul va fi eliberat după 29 zile de arest. În 1947 tipăreşte fără ştirea cenzurii volumul de versuri puternic anticomunist, Poeme de dincoace. Este denunţat de un cunoscut, dar nu va fi arestat atunci.

În 1949 pleacă în Bucureşti unde se angajează la revista Flacăra şi colaborează cu publicaţiile: Contemporanul, Viaţa Românească, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viaţa militară, Urzica, Rebus. Este arestat la 2 februarie 1950 în urma altui denunţ, al unui coleg şi va primi o condamnare de 4 ani pentru „crima de uneltire împotriva păcii”.

Între timp, volumul incriminatoriu fusese distrus, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mai vechi Cântece de dor şi război. Trece pe la Uranus şi Galaţi.

În Jilava ajunge în vara lui 1951. Povesteşte că cea mai grea tortură a fost foamea: „Într-o bună zi, plimbarea obişnuită s-a suspendat: ni se aduseseră în curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia să-i sortăm. Unii dintre noi, cei mai flămânzi, care au mâncat atunci cartofi cruzi «la discreţie», s-au îmbolnăvit grav, iar doi au şi decedat”. 

De la Jilava e dus la Canal (coloniile Peninsula şi Galeş), unde erau sute de mii de deţinuţi politici. Trăind în barăci neîncălzite, fără asistenţă medicală, sub bătăi şi torturi diabolic inventate, intelectualii şi preoţii erau forţaţi să taie albia viitorului Canal Dunăre - Marea Neagră. În acest iad poezia lui Ciurunga a fost ca un balsam pentru sufletele zdrobite ale românilor, aşa cum la Aiud un alt mare poet al temniţei, Radu Gyr, salva suflete prin versuri. Toată durerea unui neam forţat în robie reiese din versurile poeziei Canalul, care i-au adus lui Ciurunga supranumele de „Poet al Canalului”. Este cel mai cunoscut şi mai valoros poet al ororilor de la Canal.

Poeziile erau scrise iniţial pe hârtia sacilor de ciment sau pe plăci de săpun şi circulau prin viu grai. Descoperă o metodă ingenioasă de a păstra poeziile: cu toată slăbiciunea pentru curăţenie, nu dezbrăca pieptarul-bibliotecă niciodată, încât într-o noapte, rugat să-l scarpine pe spinare, camaradul Gulan a găsit printre „manuscrisele” sale interzise... un şoarece. La Canal se lucra aproape continuu, treziţi din noapte deţinuţii luau în fugă „ceaiul” - apă colorată cu puţin zahăr - şi o bucată de pâine de 100-200 grame, apoi transportaţi aproape pe întuneric în şiruri fantomatice dincolo de gardul de sârmă ghimpată. În ger cumplit sau călduri toride, mii de schelete vii săpau, cărau piatră şi pământ până seara când erau aduşi înapoi la barăci, unde primeau o zeamă fără calorii şi începea reeducarea prin bătaie şi durere.

În timpul nopţii o parte din ei asigurau paza perimetrului:

„Andrei Ciurunga, poetul, era planton într-o noapte. Singur alesese să stea treaz de la 11 noaptea la 1 dinspre zi: râvnea cu mare arşiţă sufletească să audă clopotele Învierii sunând şi răsunând zglobiu dinspre mica biserică din Valea Neagră. Când aceasta se împlini, se socoti vrednica slugă a Domnului său Hristos, fecioara înţeleaptă care-l primise pe mire după cuviinţă. Îl rugaseră şi câţiva dintre prieteni să-i trezească pentru a ciocni câte un ou nevopsit, primit în pachet de acasă şi a-şi face urările cuvenite şi îmbucurătoare.

Mai trecu ce mai trecu şi se pomeniră că intră caraliul în dormitorul coloniei unde-şi ispăşeau condamnările. Proaspeţii deşteptaţi se adânciră sub pături şi se puseră pe un sforăit vârtos. Datoria celui de planton era să cuvânteze: „Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deţinutul Cutare”.

Însă Andrei Ciurunga era prea cutremurat de evenimentul cosmic ce tocmai avusese loc. Aşa încât nu se putu păzi de a mărturisi: „Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu a înviat Hristos!”.

Pe loc a fost dus şi închis în carcera îngustă din curte. A rămas acolo, cum povesteşte, „trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor”. Trebuie ştiut că hrana i se compunea, în condiţiile noi, dintr-un sfert de pâine pe zi şi-o cană de apă. Atât. Iar de dormit, n-o putea face decât sprijinindu-şi spinarea pe unul dintre pereţii carcerii sau ghemuindu-se ca un câine pe glodul de pe jos, fiindcă noua locuinţă era prea nespaţioasă” (Mihai Rădulescu, Pateric al Închisorilor Române).

În 13 mai 1954 este eliberat, după ce mai făcuse încă 100 de zile supliment faţă de condamnarea oficială. S-a întors în Bucureşti unde ocupă doar slujbe precum om de serviciu, portar, magazioner de şantier şi abia după un timp, contabil şi pedagog pentru elevii de liceu. Reuşeşte să publice câte ceva, cu pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc., în revistele Rebus şi Urzica. Dar în anul 1958 autorităţile fac legătura între versurile care circulau la Canal şi persoana lui Andrei Ciurunga. Este arestat din nou la 28 noiembrie 1958, primind o condamnare de 18 ani muncă silnică, pentru poeziile de la Canal.

Execută pedeapsa în Balta Brăilei şi la Gherla, până la decretul din 1964.

„Poetul, condamnat pentru crima nemaiauzită de a scrie poezii, a elaborat în condiţii inumane o poezie care l-a salvat ca fiinţă umana şi l-a înălţat mult în cartea literelor româneşti” (Pan Izverna). Al doilea pseudonim literar, Andrei Ciurunga, a fost adoptat definitiv după eliberarea din 1964.

Versurile sale i-au întărit pe cei istoviţi şi muribunzi, camarazii de suferinţă. În 1967 Ciurunga este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va începe să-şi publice opera, atât cât îi va permite cenzura. Între volumele publicate (22) amintim: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii (1976), Echivalenţe (1978), Gestul împăcării (1983), volumul antologic Poeme, 2001. Pleacă la cele veşnice în august 2004.

„Moartea lui a însângerat fără tămăduire inima nobilei şi devotatei sale soţii (Irina) şi-a adus, deopotrivă, în sufletele celor care l-au cunoscut, l-au preţuit, l-au admirat şi l-au iubit, umbra unor adânci şi netrecătoare păreri de rău. A intrat în noaptea fără răsărit ca o torţă întoarsă într-o apă neagră, fără margini, fără fund, păstrându-şi însă bucuria vieţii, în ciuda tuturor suferinţelor, chiar şi până cu câteva zile înainte de sfârşit şi nepierzându-şi mai ales marea lui calitate de a bucura şi pe alţii cu vorba lui inteligentă, bună, însoţită, aproape mereu, şi de fapte generoase. Poetul, îndrăgit de toată lumea, lasă în urma lui buna amintire a unui om prietenos cu oricine şi înzestrat cu o mare fineţe spirituală de o incomparabilă nobleţe…

Iar la sfârşit s-a mai petrecut un lucru tainic. A fost scris în rânduiala misterioasă a lui Dumnezeu ca şi locul îngropării sale să fie în acelaşi cimitir unde, numai la câţiva paşi, se află mormântul cu osemintele altui poet martir – Radu Gyr…

Şi nu mai este, aşadar, nici o îndoială că poezia lui Radu Gyr şi poezia lui Robert Cahulaenu a fost pentru cei din închisori şi din suferinţă ca două mari fluvii revărsate din mătcile lor, care unindu-şi apele au fertilizat viaţa spirituală a celor închişi, umplându-le pustiul inimilor cu vigoarea, lecuindu-le deznădejdea şi realizând minunea de a le da puterea pentru a-şi păstra bucuria vieţii. (Constantin Bucescu, la înmormântare; cf. Permanenţe, august 2004)

- preluat din lucrarea lui Fabian Seiche - "Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România",