Pe numele adevărat Robert Eisenbraun, s-a născut în oraşul Cahul (azi în Basarabia) la 28 octombrie 1920 într-o familie de colonişti germani. Tatăl sau, Herman Eisenbraun, era profesor de limba germană. Va începe studiile în oraşul natal, de unde va pleca la Bolgrad pentru a urma ultima clasa de liceu. Debutul literar va avea loc în anul 1932 la liceul pe care-l frecventa, Ioan Vodă. Prima sa poezie avea ca subiect Unirea Principatelor Romane.
Debutul editorial se produce în 1936 cu placheta de versuri Melancolie. Publică în câteva reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. La Chişinău va publica în 1944 cartea de poezii Cântece de dor şi de război. Odată cu pierderea Basarabiei şi retragerea trupelor romane, familia Eisenbraun trece graniţa în România stabilindu-se la Brăila (1944), Robert sperând să scape de NKVD, care-l hăituia. Continuă să scrie în câteva reviste brăilene cu pseudonimul Robert Cahuleanu. Se crede că numele i-a fost propus de Nichifor Crainic, la lansarea ca poet în martie 1944, în paginile revistei Gândirea, pseudonim sub care a semnat mai bine de 20 de ani tot ce a scris şi în special poeziile din închisoare.
Într-un articol din Expresul, noiembrie 1945, îi îndeamnă pe români să respingă comunismul. Este arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 care avea ca scop sărbătorirea zilei onomastice a regelui Mihai. Aceasta a devenit rapid o amplă mişcare de susţinere a monarhiei şi de respingere a regimului comunist nou instalat. În urma intervenţiei în forţă a autorităţilor manifestaţia s-a soldat cu zeci de morţi, răniţi şi sute de arestări. Poetul va fi eliberat după 29 zile de arest. În 1947 tipăreşte fără ştirea cenzurii volumul de versuri puternic anticomunist, Poeme de dincoace. Este denunţat de un cunoscut, dar nu va fi arestat atunci.
În 1949 pleacă în Bucureşti unde se angajează la revista Flacăra şi colaborează cu publicaţiile: Contemporanul, Viaţa Românească, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viaţa militară, Urzica, Rebus. Este arestat la 2 februarie 1950 în urma altui denunţ, al unui coleg şi va primi o condamnare de 4 ani pentru „crima de uneltire împotriva păcii”.
Între timp, volumul incriminatoriu fusese distrus, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mai vechi Cântece de dor şi război. Trece pe la Uranus şi Galaţi.
În Jilava ajunge în vara lui 1951. Povesteşte că cea mai grea tortură a fost foamea: „Într-o bună zi, plimbarea obişnuită s-a suspendat: ni se aduseseră în curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia să-i sortăm. Unii dintre noi, cei mai flămânzi, care au mâncat atunci cartofi cruzi «la discreţie», s-au îmbolnăvit grav, iar doi au şi decedat”.
De la Jilava e dus la Canal (coloniile Peninsula şi Galeş), unde erau sute de mii de deţinuţi politici. Trăind în barăci neîncălzite, fără asistenţă medicală, sub bătăi şi torturi diabolic inventate, intelectualii şi preoţii erau forţaţi să taie albia viitorului Canal Dunăre - Marea Neagră. În acest iad poezia lui Ciurunga a fost ca un balsam pentru sufletele zdrobite ale românilor, aşa cum la Aiud un alt mare poet al temniţei, Radu Gyr, salva suflete prin versuri. Toată durerea unui neam forţat în robie reiese din versurile poeziei Canalul, care i-au adus lui Ciurunga supranumele de „Poet al Canalului”. Este cel mai cunoscut şi mai valoros poet al ororilor de la Canal.
Poeziile erau scrise iniţial pe hârtia sacilor de ciment sau pe plăci de săpun şi circulau prin viu grai. Descoperă o metodă ingenioasă de a păstra poeziile: cu toată slăbiciunea pentru curăţenie, nu dezbrăca pieptarul-bibliotecă niciodată, încât într-o noapte, rugat să-l scarpine pe spinare, camaradul Gulan a găsit printre „manuscrisele” sale interzise... un şoarece. La Canal se lucra aproape continuu, treziţi din noapte deţinuţii luau în fugă „ceaiul” - apă colorată cu puţin zahăr - şi o bucată de pâine de 100-200 grame, apoi transportaţi aproape pe întuneric în şiruri fantomatice dincolo de gardul de sârmă ghimpată. În ger cumplit sau călduri toride, mii de schelete vii săpau, cărau piatră şi pământ până seara când erau aduşi înapoi la barăci, unde primeau o zeamă fără calorii şi începea reeducarea prin bătaie şi durere.
