Părintele Mihai-Andrei Aldea: ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

 de Pr. Mihai-Andrei Aldea

După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri anti-româneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin. 
 

La o primă vedere, pentru a înţelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susţinători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alţi monştri din istoria recentă a umanităţii, alături de urmaşii lor din Ungaria – şi nu numai – de astăzi.

Dar, din nefericire, mulţi sunt atât de lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe istorice, încât chiar nu înţeleg ce se petrece.

De aceea, să vedem o scurtă istorie a Românilor, Secuilor şi Ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi istorici recunoscuţi internaţional şi chiar mondial[1]. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul Românilor

După cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi prin Evanghelie. Că Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi sau romanizaţi apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici[2]. Deosebiri apar la factorii de romanizare[3] şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc. În această ultimă privinţă întinderea schiţată de Nicolae Iorga (din Carpaţii Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră[4])  ni se pare a fi un minim de bun-simţ[5].

Prezenţa Românilor atât la nord cât şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea Ungurilor în Europa, după mijlocul secolului IX d.Hr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în chiar locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfântul Constantin cel Mare, pe ţărmurile Bosforului. Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, Românii nordici se simţeau atât de legaţi de acesta încât şi conducătorii lor – de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori – ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură. Simplul fapt că primele creştinări ale Ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului roman şi nu de agenţii papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct.

Până în secolul IX d. Hr. Românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciţi” la sfinţi ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităţilor stră-române şi române este foarte lung. Şi, spre deosebire de alte naţii, Românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mâna celorlalţi. Mari ctitorii ale românităţii, precum Sfânta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către Români într-o frăţească unire cu alţi constructori (în cazurile amintite împreună cu Armenii). O altă pildă sunt trupele din Sciţia Mică sau Dicia[6] – cum se numea pe atunci Dobrogea[7] – care apărau nu doar acel ţinut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi gurile Dunării. Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim[8], Sfântul Ioan Casian[9], Dionisie Exiguul[10] şi Niceta de Remesiana[11], ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punţi între Răsăritul şi Apusul Romanităţii, dar şi între Romanitate şi celelalte naţiuni creştine – Greci, Armeni, Egipteni şamd. Existenţa lor a însemnat atât de mult pentru unitatea Creştinătăţi cât aproape nu se poate spune. Atât de mult, încât atunci când invazia slavă rupe – la începutul sec. VII – legătura Românităţii cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de Constantinopol. Imperiul roman – devenit de limbă greacă şi numit romaic[12] – şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înţeleagă. Mijlocirea Românilor încetase, iar preţul plătit de Europa – şi chiar de întreaga omenire – va fi cumplit.

Sunt doar câteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrânţi la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaţilor – Transilvania – şi se aşează stăpâni peste Românii şi Slavii din Panonia, oameni paşnici care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi ţineau spiritual de Imperiul roman[13].

Ce au adus Ungurii la venirea lor în Europa? Oricât de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare. Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăţie, Ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănaţi cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă[14], ce răvăşise Europa câteva secole mai devreme[15]. Aceeaşi neomenie a însoţit primul secol al Ungurilor în Europa. O dâră de dureri cumplite, de sânge şi foc rămânea în urma fiecărei acţiuni[16] sau năvăliri a lor, până când germanii aproape îi nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).

În aceeaşi vreme însă, o ramură începuse a se depărta de păgânismul inuman care era la originea cruzimilor nesfârşite săvârşite de Unguri. Sub influenţa Românilor din Panonia, şi poate şi a Secuilor, unii dintre războinicii unguri, şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează. Ultimii doi sunt chiar botezaţi la Constantinopole, devenind apostolii Credinţei şi civilizaţiei într-un neam sălbatic şi aducând pe ierarhul Ierotei – hirotonit, desigur, la Constantinopole – ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii – unealtă sângeroasă a papalităţii

 

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice – ca celebrele „Donaţii Constantiniene” – au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învăţăturii de Credinţă. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste – de la supremaţia papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu – au fost impuse manu militari întregului Occident[17].

În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părţilor de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forţă a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat ţările şi popoarele ortodoxe, Inchiziţia, păgâni plătiţi să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupţilor în ţările ţintă… Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.

Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliaţii germani – sau supuşii germani… – ai Papalităţii nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste – fie ele creştine sau păgâne – din Răsărit[18].

O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?

Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş – care venea în conflict cu mândria ungurească – dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naţionalităţi, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurinţă pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogaţi, avea să prevaleze.

Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte naţii avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credinţă, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioţii nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.

De la Voiteh cel devenit Ştefan – pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulţi alţi criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] – a devenit Ungaria unealta Papalităţii. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuţii religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.

Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credinţa romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forţa care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiţii şi veleităţi universale a papalităţii… Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănţuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forţă de percuţie a fost Regatul ungar…[20]

Integral pe site-ul Revistei Atitudini