Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a VIII-a dupa Rusalii (Despre datoriile pastorilor sufletesti)

Nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manince (Matei, 14, 16)

Iubiti credinciosi,

In Sfanta Evanghelie de astazi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de oameni numai cu cinci paini si doi pesti. Caci mergand prin Galileea, vestea tuturor cuvantul mantuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrini si bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale Mantuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i invete Sfanta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mantuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i calauzeasca spre Hristos.

Vazand Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14). Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar inaintea tamaduirii sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se intorc mult mai usor la pocainta.

Dar facandu-se seara, au venit la Dansul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15). Ucenicii, vazand poporul obosit, flamand si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mantuitorului sa inceteze cuvantul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa manance si sa se odihneasca.

Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult omeneste decat duhovniceste. De aceea Mantuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste cuvinte: Nu trebuie sa se duca!, adica: Nu indepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata, sunt ca niste oi fara pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamanzi si insetati trupeste si sufleteste si au nevoie de pastori buni, de cuvinte de mangiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de la voi! Dati-le voi ca sa manance!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mantuitorului Hristos: Nu avem decat cinci paini si doi pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvantat painile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor painile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mancasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, ucenicii au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21).

Aceasta mare minune a inmultirii painilor, s-a savarsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In amintirea ei s-a zidit aici o manastire mica, ce dainuieste pana astazi. Intr-un chip desavarsit minunea inmultirii painilor se repeta pe pamant de la inceputul zidirii si pana astazi, ca o liturghie permanenta a creatiei. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu paine si hrana peste cinci miliarde de oameni, cat numara tot pamintul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii painilor, cel putin tot atat de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?

Iubiti credinciosi,

Omul fiind format din doua parti, adica trup si suflet, are in viata si bucurii sufletesti si bucurii pamantesti, are si ispite sufletesti si ispite trupesti. Are nevoie pe pamant de hrana sufleteasca pentru mantuire si de hrana trupeasca materiala pentru a-si mentine viata in trup. Pentru hrana materiala avem parinti care se ingrijesc de copii si le asigura cele necesare vietii. Iar pentru hrana duhovniceasca necesara mantuirii sufletelor, avem parinti duhovnicesti, episcopi, preoti si duhovnici care se ingrijesc de mantuirea credinciosilor incredintati lor de Hristos.

Iata pentru ce a poruncit Mantuitorul ucenicilor Sai: Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le voi sa manance! (Matei 14, 16) Si care este hrana cu care episcopii si preotii hranesc pe credinciosi?

Cea dintai hrana cu care pastorii Bisericii sunt datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este painea vietii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvantul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si scris cu litere de foc in Sfanta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.

Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mintui. Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvint si prin viata noastra, impreuna cu singele mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mintuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfinta Scriptura, sa semene neghina in ogorul semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfintului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica. Printre acestia se numara atit necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urasc Biserica Lui, cit si toti sectantii rupti din sinul Bisericii apostolice care isi fac "bisericutele" lor si se leapada de dreapta credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta Scriptura.

Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie tiriti in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atit la Liturghie si la vecernie cit si in toate ocaziile, sa explice credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase afara de biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspindirea si citirea cartilor anticrestine si sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.

Mai ales astazi, cand sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie la datorie, sa cunoasca bine Sfanta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca Evanghelia "cu timp si fara timp", sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura curata a Bisericii Ortodoxe. Oricat ar parea de greu, preoti buni sint destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvintul si fapta dreapta credinta.

Fabian Seiche: Fericitul Martir Costache Oprisan. 54 de ani de la nasterea in ceruri a fostului sef al Fratiilor de Cruce

Constantin (Costache) Oprişan s-a născut în 1921 în comuna Onceşti, jud. Bacău. Petrece o copilărie frumoasă pe coastele şi văile podişului Moldovei. Termină liceul la Bacău şi se încadrează în Frăţiile de Cruce în anul 1940. Dezlănţuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania după ianuarie 1941. Acolo are şansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg.

În urma unui plan pregătit de nazişti, de a-i interna în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagărul de la Buchenwald. Acolo va fi deţinut până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viaţă în urma unui bombardament aliat asupra lagărului, care avea să facă mii de victime.

Se eliberează, se instruieşte în şcolile speciale germane şi face parte dintr-un grup de echipe de legionari paraşutate în România invadată de bolşevici. Dar, în primăvara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotărârea să plece în ţară, străbătând Ungaria în marş, clandestin peste frontiere. Reîntors acasă, a fost numit şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca. Acesta din urmă, dându-şi seama că nu are în faţă un student obişnuit, când a fost vorba de existenţialişti l-a pus pe Oprişan să ţină cursul în faţa studenţilor. A fost ceva extraordinar, tânărul student probându-şi inteligenţa nemaipomenită şi capacitarea rar întâlnită.

De la Petre Hossu, martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roşca, aflăm de extraordinara capacitate a lui Oprişan: „Oprişan continuă, ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: „Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!” (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era când îi spunea vreunui student: „Dumneata eşti un ocoş!”, adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licentiat magna cum laude la Roşca şi Blaga?!” (în Permanenţe, martie 2002)

În 1947 Oprişan se căsătoreşte cu Constanţa Grama, încadrată şi ea în Mişcarea Legionară, în Cetăţui. Continuă reorganizarea Mişcării - cu toate că ruşii invadaseră ţara. Ernest Maftei, şi el legionar, povesteşte: „Eram în Bucureşti la Teatrul Poporului. Şi m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în '47, bre! Să organizez io legionarii pe Moldova, şi el Ardealu'. Şi l-am lămurit că ne prinde... Da’, ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri..”.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

Oprişan îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”; „La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie... I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi... Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini... l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”... Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona... Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte... I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră... Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele”. („Mărturisiri…”)

Eugen Măgirescu: „Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau lovit cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” („Moara dracilor”, Alba-Iulia, 1994)

Reeducarea continuă şi la Gherla (dus în toamna lui 1951), în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său curăţit de orice pată la cer, în iulie 1958.

Marcel Petrişor: „Din ţeasta lui Oprişan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cărbuni aprinşi. Muşchii nu-i mai rămăseseră decât la fălci, ca să vorbească, la mâini, ca să-şi poată duce sticla cu spută la gură, şi la picioare, ca să păşească până la tineta de murdărie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistă sculele de dulgher... Se ridicase chiar pe şezut în pat, făcând un efort imens să vorbească. Îl îneca o tuse interioară, vorbele-i şuierau. Mâinile-i erau ca nişte vreascuri, iar ochii străluceau mutându-şi privirea când pe unul, când pe celălalt”. („Fortul 13”, Bucureşti, 1991)

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi... Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprişan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. Era o personalitate deosebită. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afară. Era un fel de…, nu exagerez când spun că era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. Şi cu o viaţă morală, şi cu o viaţă religioasă, şi cu o viaţă dedicată Frăţiilor de Cruce încât şi în închisoare a rămas pe linia lui, numai că s-a adâncit, bineînţeles, în timpul acesta din închisoare.” (în „The Ortodox Word”, Platina, SUA, 1997)

Despre moartea lui Oprişan relatează părintele Calciu: „Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă... Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă... Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”... Am spus gardienilor că a murit... Au venit după trei ore... L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept - o floare albastră. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprişan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă”. Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud.”

În perioada detenţiei a compus mai multe poeme filosofice, publicate după 1990, cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion: „Când am luat cunoştinţă de acest poem atât de profund şi atât de bine şlefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura românească prin moartea acestui martir al tineretului creştin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 10).

„Era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Buc., 1995).

Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprişan de la Piteşti înaintea declanşării experimentului reeducării: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. („Mărturisiri…”)

„C. Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti. În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-1 vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.” (Neculai Popa, „Coborârea în iad”)

„Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi celulă - student la Medicină, în anul III, când fusese arestat - şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin «spion». Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume mai bună.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)

„Cunoşteam pe Costache Oprişan din 1940 şi mă interesa evoluţia lui. Voinic şi bine făcut, rezistenţa lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi. Tuberculoza l-a sleit şi l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atenţie a lui Calciu. Fireşte, i s-au refuzat medicamentele. Oprişan intenţiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. Nu ştim, dar cu moartea lui Costache Oprişan poate că românii şi lumea au pierdut un geniu care cine ştie când va putea să apară din nou. Descrierea martirajului lui Costache Oprişan m-a mişcat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranţa unui ajutor şi fără să-l ceară, fiind rău văzut de „oficiali”, ştiind că nu-l va primi. Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta convieţuire cu Calciu a fost plăcută şi, pentru mine, foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald şi bun, cu o mare vibraţie de durere la suferinţele altora şi mai ales ale celui ce murea în braţele lui. Îi port o amintire plăcută şi îl socotesc un suflet mare.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”)

„De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi - probabil din cunoscuţii dinainte - şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-1 întrebe fel defel, prefăcându-se că e în admiraţia lor. Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi..

Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap. Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi. S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-1 trezească şi să-i urle în urechi:

- Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…

Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu? de Sobolevschi?):

- Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni ? La care după o mică pauză - exprimându-se greu - Oprişan răspunde:

- Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.

Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligenţei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla. Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă. A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.” (Aurel Vişovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, I)

Sursa:  Fabian Seiche - Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din Români, Editura Agaton

Elite romanesti versus elitele degenerate

Maria Diana Popescu: Stimate Prof. Dr. Adrian Botez, bine aţi venit! Să vorbim, vă rog, despre atmosfera care v-a zidit ca Om, Profesor şi Scriitor.

Prof. Dr. Adrian Botez: Bine v-am găsit şi Doamne, ajută! „Atmosfera care m-a zidit"...M-am născut, ca bucovinean din Bucovina de Sud, într-o vreme vitregă, pe care, probabil, n-am conştientizat-o decât parţial, atunci - prin bărbaţi cunoscuţi (mulţi, din acelaşi sânge şi Duh cu mine), bărbaţi maturi şi cu priviri blânde, dar încăpăţânate, cu guri destinse în zâmbete sincere, vizionare şi temerare, cu frunţi înalte şi demne - care dispăreau, dintr-odată (ca luate de vânturi rele), din lumea asta, precum personajele din Maestrul şi Maragareta al lui Bulgakov (încă nu plecase Armata Sovietică din „casa noastră"), şi într-o familie cu o istorie foarte încordată, marcată de martiri naţionalişti însângeraţi. De mic am fost educat să fiu responsabil faţă de aceşti oameni „trecuţi" şi faţă de această istorie: asta mi-a marcat toată viaţa, chiar dacă au existat perioade în care nu m-am exprimat cu glas îndestul de limpede şi vibrând de toate revoltele strânse. Mama şi bunicii după mamă m-au învăţat să mă rog, cu tot sufletul - asta fac şi azi, nu pentru mine doar, ci pentru ca lumea să se lumineze. Tata m-a învăţat să mă revolt, tot din întreg sufletul. Eram prins de multe ori între nedumeriri, ca între sloiuri. Dar Dumnezeu nu a lăsat să-mi fie strivit sufletul: de mic, de pe la patru-cinci ani, am căpătat patima cititului - cumplită patimă, pe măsura realităţii în care trăiam. Cititul a fost atât refugiu pentru „regruparea" forţelor, cât şi „zonă" de lămurire şi limpezire a sinusoidalelor lumii.

Bănuiesc că destinul de profesor de Română şi profesor de crezuri, date fiind cele zise mai sus, era unul foarte logic, pentru mine, aşa s-au străduit să mă convingă şi mentorii mei din liceu: profesorul de latină, Nicolae Popescu şi profesoara de română, Eleonora Murariu - dar eu m-am împotrivit, oarecum, şi mi-am dorit să fiu medic vindecător. N-a fost să fie, în forma pe care eu mi-o închipuiam, dar tot un fel de vindecător (de întuneric şi de ignoranţă) este şi un profesor/ravi/rabuni. Eh, mă rog, asta se poate spune doar despre cel care este profesor, care, precum preotul cel osârdnic, este conştient de Misiunea sa înaltă şi autosacrificială. Pentru că, din păcate, în/spre şcoli, vin prea mulţi nechemaţi: laşi, iresponsabili, yesmani, care mai curând strică/distrug sufletele tinere, decât le călăuzesc spre lumină. De fapt, şcoala de azi (din România, dar nu numai) asta şi vrea: să-i distrugă şi să-i distragă de la misiune, atât pe dascăli, cât şi pe cei care trebuie luminaţi-dăscăliţi. Aşa că, să fii profesor adevărat, în România de azi, presupune să fii, în primul rând, foarte bine zidit în crezurile tale şi neclintit luptător pentru aceste crezuri. Şi asta, chiar dacă obrajii amândoi îţi vor fi pângăriţi, zi de zi, de scuipaţii întregii lumi. Şi, care va să zică, din aceste scrâşnituri şi încrucişări de săbii, s-a ivit scriitorul. Profesorul cel cu crezul în inimă şi sabia în mână trebuia să ţină un jurnal, găfâit şi, din când în când, extatic - al duelurilor şi încăierărilor sale cu demonii lumii. Acum, când privesc în urmă, lucid şi fără nostalgii zadarnice – mă şi mir, ba chiar grozav mă minunez - cât de linear şi de logic s-a legat, cam totul, în viaţa mea, pe care, la nivelul „solului", eu o resimţeam ca pe-o aventură „fiinţială" – nu totdeauna limpede, în victorii ori înfrângeri - brutală, plină de zgârieturi (cicatrizate de încăpăţânare!) şi teribil de smucită.

MDP: Cum a luat fiinţă CONTRAATAC şi căror ideologii slujeşte?

A.B.: „Ideologie" este un cuvânt atât de compromis, în veacul acesta (ca şi în cel trecut!, dar, în acesta, miasmele semanticii sale sunt mult mai grele, otrăvitoare), încât vă voi spune, pe şleau: revista „Contraatac" (numită, la primul ei număr: „Manifestul Eminescu"), care aproape de la sine s-a întemeiat, în 1999 - dispreţuieşte, cu scârbă, orice ideologie! - şi preţuieşte orice gest spiritual, întru Duh Românesc de întreagă şi sinceră omenie, cinstit-truditoare întru aflarea Luminii. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am ctitorit-o, apoi, am „înmulţit-o", după pilda hristică a „talanţilor", ca răspuns la mizeriile scârbavnice permise de fardatul intelectual Pleşu, în revista sa, „Dilema", împotriva Tatălui Limbii şi Neamului Românesc Conştient - Mihai Eminescu. Am ctitorit-o, ca gest de suire pe crucea destinului de Neam. N-am atacat, noi toţi, ca Neam – nu atacăm, noi cei puţini, nici ca revistă, de cultură şi atitudine: noi răspundem, precum cei provocaţi la duel. Mereu şi numai - am „contraatacat" (în toată istoria: atât a Neamului Românesc, cât şi a revistei). Numai că, în loc de spadasini, veacul nostru ni-l umplură ciomăgarii şi ştiţi cât a pătimit Don Quijote-spadasinul şi lăncierul onest, de pe urma zdravenilor mârlani, care-i răspundeau cu măscări şi bâte bătucite, precum Duhul lor înghesuit! El nu s-a lăsat de crezuri - nici noi n-o vom face, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Până la „ultima suflare", cum se zice. Din păcate, această „ultimă suflare" se cam apropie, şi lumea nu-i schimbată în bine (nici de noi, fireşte – cine suntem noi, decât nişte fire de nisip? - dar, din păcate, n-o schimbă, vizibil, nici nenorocirea, nici rugăciunile de foc ale Sfinţilor Părinţi) - nu-i schimbată nici „nici cu-o iotă, nici cu-o cirtă"! Poate că doar aparent nu-i schimbată, cine ştie? Dumnezeu ştie.

Bine, aşa-i: probabil că n-am schimbat nimic, în lume, e-adevărat - dar, prin această revistă, cei care au participat la ridicarea meterezelor şi la săparea tranşeelor ei n-au putut fi schimbaţi, de furtunile sălbatice, turbate, cu gust apocaliptic, ale acestei lumi! Trebuie să recunoaşteţi că şi aceasta poate fi o mângâiere: Neclintirea crezurilor - într-o lume a cameleonilor, a permanentei clintiri a caracterelor, a alunecărilor hâde, fără stavila credinţei în Stâlpii Cuvântului Sfânt - spre genunile beznei.

M.D.P.: Ca profesor, ca fondator şi director al unei reviste de cultură, cum evaluaţi starea învăţămîntului şi a culturii după 1989?

A.B.: Cei care „diriguiesc" învăţământul şi cultura (în România şi în Lume), azi, vor să distrugă Duhul Dumnezeiesc, Duhul Lui Hristos. Sunt porniţi şi stârniţi, ca duhuri distructive, dintr-un „afară" diabolic - probabil, după 2000 de ani de „prostire" şi intoxicare a creştinilor (şi nu doar - dar creştinismul a fost „croit", special, ca religie a „excesului mistic", sigur că benefic, în nevăzut - exces de toleranţă, şi de iertare, şi de iubire... şi pentru toţi - deci şi pentru cei mai crânceni duşmani - Rugare Fierbinte), sigur pe ei, foc de obraznici, ţanţoşi şi aroganţi, precum Lucifer! „Plecaţi din pământul ţării voastre! Descurcaţi-vă, cum ştiţi şi cum vă vine mai la-ndemână!" - aşa ni se spune, din partea „diriguitorilor" acestora (atât de suspicionabili de genocid spiritual), apăsat şi repetat, ca pentru handicapaţi mental. Prefăcându-se, respectivii măcelari, că uită de sfinţenia acestui pământ de Patrie, zămislit nu doar din păcatele gloatelor, ci şi din autosacrificiul gloatelor şi ne-gloatelor (care autosacrificiu n-a ţinut cont, niciodată, de „extracţia" socială, ci de capacitatea de autojertfire, întru Duhul Hristic: ţăran ori cioban, lângă boier - analfabet luminat, lângă condeier fierbinte-exasperat - totul ţinea şi totul ţine de Revelaţie, nu de „surtuc" ori „opincă").

Slujba şi Misiunea îmi sunt la Adjud, chiar lângă Mărăşeşti, acolo unde nu creşte fir de iarbă decât din pământ sfânt, frământat şi frăgezit/rodit cu sânge de martiri, deci, ştiu că, chiar asumându-mi riscul de a fi dat afară din „învăţământul" de azi – trebuie să nu respect programul de îndobitocire, al „statului" (cu stăpâni şi călăuzire dinafară!) - să nu-i îndemn pe elevi să se „potrivească"/adapteze lumii, ci să strângă (zi de zi şi ceas de ceas!) forţe, spre împotrivirea faţă de demonii din lumea contemporană! O lume care-i îndeamnă să fie hoţi, escroci, trădători (faţă de Dumnezeu şi de ţară/Patrie şi de oameni/semeni, dar, pe cale de consecinţă, şi faţă de ei înşişi, egoişti, plezirişti, într-un cuvânt, ne-oameni. Iar o „cultură" românească, ce este condusă/administrată şi „oblăduită" (?!), în România, de către unguri, este ceva absurd (m-am convins pe pielea mea) - cum la fel de absurd este să nu existe, pentru această „cultură", un zdravăn „măturoi" al Spiritului Critic. Unde sunt criticii acestui morman sufocant de maculatură - poreclit, insidios - „cultură"?! Şi tot de domeniul absurdului: să existe o Uniune a Scriitorilor, formată, 80%, din impostori obraznici (uneori, chiar analfabeţi/agramaţi), dar care n-au, prin compensaţie" (?), nici măcar un strop de talent - ori, măcar, de bun-simţ şi cultură. Ambele, bunul-simţ şi cultura autentică, cresc din aceeaşi rădăcină sfântă: cultul - nu, ăştia n-au niciun Dumnezeu şi, deci, nicio ruşine şi nicio frică să facă absolut orice mârşevie şi din cca 20% de creatori autentici, hărţuiţi şi umiliţi, parcă mai cinic şi sadic decât înainte de 1989. U.S.R. îl refuză şi abia îl aşteaptă, în România, pe Paul Goma, ca să-l scalpeze şi, apoi, să-l ardă pe rug, în schimb, le înghesuie în poală, cadouri şi premii („naţionale", cică asta este o blasfemie), unor pornografi, de felul lui Mihail Gălăţanu, unor mediocrităţi „cu ştaif şi rude la Ierusalim", de tipul lui Mircea Cărtărescu (cu care Nicolae Manolescu vrea să-l înlocuiască pe Mihai Eminescu), şi îi cocoaţă în cele mai înalte posturi de decizie, pe nişte monştri a-morali, de felul lui Pa(s)tapievici, căruia îi dă, drept „director de onoare" al ICR-ului, pe cel mai sadic şi cumplit anti-român, care a fost „inventat", cel puţin, până acum: pe Traian Băsescu! Auzi, „Onoare" la Băsescu! N. Manolescu, şeful USR, este principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga) al înfăptuirii „manualelor alternative"- deznaţionalizante şi despiritualizante, prin lipsirea poporului român de Istorie şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator Românesc. Nu, nu trebuie să se mai poată aşa, adică, „să spunem Răului Bine şi Binelui, Rău. S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar - şi mai avem pretenţie să se facă, în România, cultură şi educaţie.

M.D.P.: „Dar oare-n toate, în lume, deodată ce lipseşte"? Se întreba Saint-John Perse. Ce-i lipseşte românului ca să poată trăi omeneşte?

A.B.: Nu-i lipseşte nimic. Are de toate, în Duhul lui, în Patria lui - dar nu le ştie, pe toate câte le are. Habar nu are de ele sau ştie mult prea puţin despre aceste sfinte daruri, faţă de cât i-a dat/dăruit Dumnezeu. Deci, să-i dea Dumnezeu românului (dacă mai merită) puterea şi curajul şi discernământul de a-şi cunoaşte darurile şi Harurile de la Dumnezeu – şi de a şi le apăra şi înmulţi, prin strădania Duhului său ales. După cum vedeţi, Sadoveanu avea dreptate, în opinia mea, când îl „cita" pe Dumnezeu, în debutul Baltagului, referitor la aşa-zisa „impotenţă" divină de a-i dărui pe Oamenii Muntelui Kogaion/Muntenii-Valahii/cei negri/mistici: „Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară, ca să vă bucuraţi cu al vostru..."

M.D.P.: De la Pericles încoace, în toate epocile, idealul uman a fost „învingerea omului de către om". Uciderea diferenţei, „divide et impera"..., toate acestea cum s-ar traduce în context?

A.B.: Ia să se roage, deasupra capului fiecărui om de pe pământ, un Iustin Pârvu, să zicem, şi să vedeţi cum vor dispărea toate tendinţele de învrăjbire tâmpă şi egotistă, de laşitate, de lipsă de solidaritate spirituală întru Bine şi tendinţele egoisto-hrăpăreţe - şi vor apărea Duhul cel Bun şi de-tine/sine-dăruitor, şi Frumuseţea Gândului şi a Simţirii. „Divide et impera" a fost o formulă valabilă, mii de ani, doar pentru cei care au uitat să mai privească spre Cer - şi au stat, numai, încruntaţi, nevăzând nici măcar pământul, cu raiul său miraculos! „Divide et impera" nu poate fi valabil, spre pildă, într-un schit, acolo unde e atâta rugăciune şi treabă a mâinilor şi slavă de Dumnezeu al Creaţiei Lumii: „Ora et labora"! Nici măcar de manipulat nu-l poţi manipula, pe omul care, prin Rugăciune, are în el „Calea, Adevărul şi Viaţa".

Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1078-dialoguri-privilegiate-iv-prof-dr-adrian-botez.html

Testamentul luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului. "Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu".

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. 

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. 

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Ion Gavrilă Ogoranu vs Patapievici. "Educaţia prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii".

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?

De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.

Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.

Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.

Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (meditatie a lui Ion Gavrila Ogoranu din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului, text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

Parintele Arsenie Papacioc - ganduri despre Romani. "Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Adică ce, suntem marfă fără stăpân?"

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

Sursa: revista VEGHEA

Mesaj pentru veşnicie al Părintelui Arsenie Papacioc: Văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume. Asta-i poziţia celui arestat 14 ani la Aiud.

Eu, personal - judec după inima mea -, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată via­ţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere econo­mic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Asta contează! Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Poporul acesta de la naştere a suferit şi suferă încă din partea duşma­nilor. Şi el totuşi se menţine şi-n plus a născut atâtea valori: un Eminescu în literatură, Brâncuşi în sculptură, Enescu, considerând că arta, poezia este o proorocie, la urma urmei. Nu trebuie negli­jate aceste realităţi. Tocmai în această suferinţă stă renaşterea viitoare.

Deci o stare de prezenţă continuă este o sta­re de canon şi împlineşte o obligaţie. Mereu trăim starea de creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu! Nu îngrozeşte pe ni­meni faptul acesta, că era Dumnezeu întrupat? Ce nu a făcut ca să ne salveze? Cât de important este momentul prezent, clipa de faţă, asta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu. Degeaba te grăbeşti atunci, totul e să pleci la timp pentru pocăinţă. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare, de 96 de ani. Şi, dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

Cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi, dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am mulţi ani la închisoare şi nu era lipsă de prezenţă! Mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi pentru Hristos. Eram conştienţi că, dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei, abdicai de la cre­dinţă şi scăpai de momentul acela. Dar nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Atunci o să auzim: „Ce mi-ai făcut cu viaţa ta, fi­ule?" Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici pe o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot pentru că a stat la dispo­ziţia ta; ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele acela, şi laptele mamei, şi mama, şi fiul! Avem exemple atât de puternice şi de aproape de noi, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Pentru că la moarte trebuie să spu­nem: „Ţie Ti-am dăruit Doamne toată viata mea."

„Lasă-l în seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa murdar cum e. Mie Mi-e drag de el aşa, că nu am venit pentru îm­păraţi. Am venit pentru cerşetori." Hristos a fost împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat, pen­tru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie continuă cu ceilalţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşa şontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarte iubiţi. De aceea, eu consider că e o mare greşeală să ne vorbim de rău unul pe altul. Păduchios, pu­turos, ţigănos, aşa cum e, îl iubeşte Dumnezeu. El l-a creat. Nu-l judeca tu.
Cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închina de parcă ai cânta la mandoli­nă, ci închină-te cu simţire, pentru nevoia pe care o ai. Şi astfel suferinţa rămâne ca o mare necesita­te în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti . „Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să su­port!" Asta-i poziţia celui care a fost arestat 14 ani la Aiud. 

interviu realizat de Stelian Gombos

In memoriam. Un an de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (19 iulie). Despre rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra (VIDEO).

In memoriam: Parintele Alexandru Enache (+18iulie 2011). Despre Romania Mare (VIDEO).

În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, părintele Alexandru ENACHE. Spunem părintele pentru că, pentru cei ce l-au cunoscut, preotul Alexandru a fost un adevărat părinte, cu o vocaţie preoţească excepţională. Din capul locului trebuie să arătăm că a fost un om de o mare modestie, care nu dorea să iasă în faţă cu niciun prilej, aceasta şi datorită împrejurărilor unei vieţi cu întâmplări zbuciumate pe care le-a consemnat într-o lucrare de dimensiuni şi răspândire foarte restrânse. 

Cu părintele Alexandru s-au împlinit în viaţă cuvintele Scripturii, şi anume: „Smeriţilor le dă Dumnezeu har”. În ce priveşte viaţa acestui mare duhovnic redăm mai jos câteva fragmente din conceptul autobiografic „Doamne, câte i se pot întâmpla bietului om!”:

„M-am născut în anul 1918, în cea de-a 12-a zi a lunii decembrie, în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna - din Basarabia - pe Nistru; din părinţii Andrei şi Nădejdea Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete. [...] Conform obiceiului religios respectat riguros pe atunci, mi s-a pus şi consacrat numele de Alexandru, după numele Sfântului indicat de calendarul zilei - Sf. Ierarh Alexandru [...]”. Urmează şcoala primară în satul natal, iar seminarul teologic în Chişinău, la dorinţa mamei: „De altfel, dacă ar fi fost după tata, mai practic şi mai realist decât mama, idealist -mistică, la şcoala normală de învăţători aş fi ajuns; parvenind cu patru ani mai devreme, la un salariu lunar. Dar a dat Dumnezeu să biruiască dorul mamei.” [...]

Mai departe părintele arată că în 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”.

În iulie 1943 s-a căsătorit, viitoarea preoteasă fiind Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău. 

Una din multele încercări prin care a trecut în timpul războiului o descrie chiar părintele:

„Imediat au trecut Prutul - la noi o grupă de cercetaţi înarmaţi până în dinţi şi, după ce ne-au necăjit cu o serie de comenzi de culcaţi-sculaţi, ne-au ordonat să ne înşiruim în flanc. Formaţie în care ne-a trecut de îndată în revistă - Comandantul Frontului II Ucrainean - stând în picioare, într-o maşină de front anfibie - trecând de pe malul stâng basarabean al Prutului pe cel de de-a dreapta - al Moldovei - la noi. Interesant...  şi până la urmă chiar senzaţional, că în momentul când a ajuns în dreptul nostru, al meu şi al Tamarei (mai mult moartă decât vie) a oprit maşina şi a întrebat «ce-i cu popa?» - , «?o za pop?», pe ucraineană. Imediat un ofiţer de-al său s-a apropiat de noi şi într-o perfectă românească ne-a cerut să-i explic ce-i cu noi. Mai ales după ce mareşalul a aflat că femeia de alături de mine e soţia - preoteasa - pe care mareşalul a căinat-o până la urmă. Poate că am fi trecut neobservaţi dacă aş fi dezbrăcat şi eu reverenda ca alţi doi confraţi, dar aşa, iată că am devenit caz dimpreună cu soţia. Ofiţerului de legătură i-am spus sincer că aveam însărcinarea de a asista religios ostaşii... şi că n-am putut să-i părăsesc.

Nu ştiu cum a reacţionat mareşalul la informaţia ce i s-a dat. Destul că atunci când s-a trecut la ferecarea mâinilor la spate a soldaţilor luaţi prizonieri, pe noi ne-au lăsat liberi... şi nici nu ne-au încolonat în şirul celor ce erau numerotaţi şi trecuţi peste Prut înapoi. Încât rămăsesem pe plajă, numai noi doi şi o patrulă specială. Bieţilor noştri soldaţi şi ofiţerilor mai ales, li s-a părut că am fi fost izolaţi spre a fi împuşcaţi. Şi au început a striga: „dar şi părintele e cu noi”. Ei, care puţin mai înainte îmi strigaseră „dezbrăcaţi reverenda că o să ne împuşte pe toţi!”. Biata reverendă! Ea ne-a salvat de fapt.”

După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz, de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase, şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. Spune părintele în conceptul autobiografic despre această etapă: 

„Curios, că şi aici s-a petrecut cu mine aceeaşi situaţie curioasă ca şi cea întâmplată cu opt ani în urmă, când am fost lăsaţi de izbelişte, (căci atunci era şi Tamara) pe malul drept al Prutului, nelegaţi la mâini şi neînsumaţi coloanei de prizonieri... (Favoare datorită pare-se mareşalului Konev). Căci şi aici şi acum, în timp ce se făceau listele celor destinaţi canalului Dunărea-Marea Neagră, pe mine m-au lăsat pe din afară, de rezervă.” În această închisoare părintele a avut un vis pe care l-a povestit anchetatorului Bota: „Vădit jenat, a răbdat totuşi să-i povestesc surprinzătorul meu vis până la capăt. Vis în care Bota în travesti, răsfoia un calendar almanah - ilustrat, oprindu-se la luna decembrie, la fila acesteia. Tocmai când o mână uriaşă înflăcărată a pus degetul apăsat pe data de 17 decembrie, ziua în care creştinătatea comemorează -IEŞIREA PROOROCULUI DANIEL dinGROAPA cu LEI”. (cartea Daniel -cap.26, versetele 23-29 (Desigur că identificarea anume am făcut-o mai apoi, în deplină trezvie!) Fără nici un comentariu m-a pus să semnez înscrisul anchetei făcute din fugă, anunţându-mă că peste două-trei zile voi coborî la tribunalul militar -spre a fi judecat. Ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat.”

Ca o minune, părintele povesteşte că la proces a văzut împlinirea visului: „Un răspuns curios mi s-a dat doar mie personal, prin aducerea la cunoştinţă că am fost condamnat la capătul unei detenţii de 220 de zile nefaste - la 20 zile închisoareşi 350 lei amendă, fără observaţii compensatorii. Sentinţa s-a dat pe 9 decembrie şi mi s-a comunicat la 12 decembrie dar a trebuit să mai zăbovesc la Cetăţuie încă vrea 3-4 zile, în regim de liber condiţionat, pentru ca autorităţile comunale - de la Saschiz să răspundă dacă mă primesc înapoi în comună. Era un clenci de parşivie securistă. Comuna, prin autorităţile în drept au răspuns că mă aşteaptă cu nerăbdare, şi cu scuze, la treabă. Încât în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1952, am plecat cu bilet de voie - cu trenul spre casă.” 17 decembrie fiind data din calendar care arată ieşirea Proorocului Daniel din groapa cu lei.

În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Trebuie spus de la început că aici a restaurat vechea biserică: „Încât, după păstoririle de câte doi ani de la Cărbuna, Moldoveni şi Mesendorf... şi de 10 ani, pândiţi de securitate, la Saschiz; la Ghimbav voi păstori 34 de ani, între 1960-1994. O viaţă de om. Căutând mai mult să mă ambiţioneze decât să mă descurajeze, Prea Cucernicia Sa Coman Vasile mi-a atras atenţia asupra greutăţilor ce mă aşteptau în misiunea de preot paroh al Ghimbavului. Cerându-le totodată - enoriaşilor prezenţi - să mă ajute la redresarea parohiei, în care şi la care, aproape toate erau de făcut sau refăcut.”

În 1994 se pensionează la cerere. Adevărul este că putem spune că a fost o lucrare a  lui Dumnezeu, ca şi credincioşii din Braşov să aibă parte de rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti date de părintele Alexandru, care, timp de 17 ani, nu a pregetat să rămână după slujbă, să spovedească, să citească rugăciuni multor bolnavi şi necăjiţi. Trebuie spus că oricât de bolnav şi obosit ar fi fost, părintele, în toţi aceşti ani, nu a refuzat pe nimeni, din cei tot mai mulţi care au venit să-i ceară ajutorul. A fost un duhovnic fără asemănare, cu o putere mare, foarte atent cu omul viu din faţa lui, şi de mare blândeţe, fiind cunoscător al sufletului omenesc cu toate neputinţele lui.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti.

Plecarea părintelui lasă un mare gol atât în rândul slujitorilor ortodocşi din Brasov cât şi mai ales pentru cei mulţi care au fost întăriţi şi ajutaţi, prin aceasta aratând adevarata cale a crestinişmului ortodox.

Susa text: Transilvania Expres
Foto: Florin Palas 

 

 

Nichita Stanescu - Din Nou, Noi. Bun, dar cu noi cum ramâne?

Bun, dar cu noi cum ramâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinti…
Ei au mâncat pâine,
parintilor nostri le-au fost parinti.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au patimit,
au mers prin zapada, prin noroi,
au murit si s-au nemurit.

Noi traim, cu noi cum ramâne?
S-a hotarât ceva? S-a hotarât?
Când anume si ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Nichita Stănescu 

Convorbiri între trei Mari Duhovnici: Părintele Justin Pârvu, Părintele Crăciun Opre și Părintele Ioan Sabău

 

Convorbirea a avut loc în chilia Părintelui stareţ Justin Pârvu, la mănăstirea Petru Vodă

Părintele Crăciun: Cum îi putem păzi pe cei din lume de ispitele de gând?
Părintele Justin: Astea-s mai ascuţite.
Părintele Crăciun: Mai ales că unii dintre ei sunt intelectuali de vârf, au făcut câte două facultăţi. Lucrează la calculatoare peste măsură și nu-și găsesc liniștea, nici vindecarea. Unii își găsesc liniștea dacă participă zilnic la Liturghie. Asta-i o problemă. O alta e următoarea….
Părintele Sabău: N-am cerut audienţă decât pentru un minut!
Părintele Justin: Nu-i nimic, stăm. A doua problemă?
Părintele Crăciun: Ce înţelegeţi prin să nu fim furaţi de frumuseţe străină?
Părintele Justin: Păi, e foarte clar. Să nu bei apă din fântână străină.
Părintele Crăciun: Cum scapi să nu fii nici cu gândul ispitit?
Părintele Justin: Trebuie să fi ajuns la o performanţă, la o înălţime filocalică. Ce se întâmplă acum în viaţa noastră călugărească? E cam amestecată viaţa cu nevoile și păcatele astea ale mulţimii. Dacă nu ești atent, ele te pot trage mult în jos și nu te mai ridici.
Părintele Crăciun: Pe cât pot, nu mă amestec între ei, dar nu-i pot nici antrena dacă nu cobor între ei.
Părintele Justin: Da, nu-i poţi antrena. Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în pușcărie s-ar ocupa de un schit, am mai trezi oamenii.
Părintele Sabău: Știţi ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin pușcărie. Vedea lucrurile altfel”. Aici vin uniţii și ne tot socotesc ortodoxo-comuniști, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo…
Părintele Crăciun: Eu am fost la Pitești oleacă și în celulă m-am trezit cu mediciniști și toţi erau de ai lui Maniu.
Părintele Justin: Greco și romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistași decât ortodocși. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano și greco-catolice.
Părintele Sabău: În timpul când s-au prigonit ortodocșii noștri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocșii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, și ei nu i-au primit. Pe când noi, ortodocșii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi de ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind românește. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureștiul și Chișinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungurește și a întrebat de ce nu se pun în românește și pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim românește în „regiunea autonomă” și toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.
Părintele Crăciun: În Bucovina am rămas cu impresia că românii, dacă au trăit în tinda Bisericii sub austrieci, și-au menţinut și fiinţa, adică neamul și caracterul de oameni cumsecade.
Părintele Justin: Numai că acum cad ca frunzele. Trec la sectari.
Părintele Crăciun: Ce-i determină?
Părintele Justin: Lipsa lor de tărie, amestecul acesta cu rușii, cu ucrainenii, pe care îl trăiesc ei.
Părintele Sabău: Sunt încurajaţi în treaba asta.
Părintele Justin: Știţi prea bine că în Basarabia sunt oameni în toată firea, români de ai noștri și nu știu limba română. Ca și în Ardeal. Procesul de maghiarizare e mare. Profesorii de istorie din Basarabia au cerut revizuirea manualelor și nu li se dă nicio dreptate.
Părintele Sabău: Într-o parohie din Cernăuţi, unde era satul soţiei mele, a fost o școală pur românească cu câte trei sute de elevi. Când au venit ucrainenii a mai rămas o secţie. Au ajuns românii să ceară să scoată copiii din școală pentru că ei nu capătă nici un serviciu dacă nu învaţă ucraineana. Mari șovini sunt ăștia!
Părintele Justin: Păi, nu știţi ce era prin Baia Sprie? Românii se amestecau cu ungurii și vorbeau de-a valma ungurește.
Părintele Crăciun: Până în 1928, în satele unde nu voiau să înveţe maghiara, făceau școli confesionale ale Bisericii cu învăţători, preoţi de pe la Arad. În satele unde era preot și învăţător ortodox se învăţa românește și îi învăţa numai facultativ maghiară. În satul vecin unde era școală de stat, nu-ţi permitea învăţătoarea nici în pauză să vorbești limba română. Cum e acum în Bucovina cu ucrainenii ăștia. Așa că războiul împotriva neamului a fost și de stânga și de dreapta.
Părintele Justin: Au boală că suntem latini ortodocși, că dacă am fi altă naţiune, ne-ar iubi altfel.
Părintele Crăciun: Ce atitudine luăm faţă de catolicii ăștia ai noștri?
Părintele Justin: Dragostea, (dar în adevăr).
Părintele Crăciun: Ne putem ruga și pentru ei?
Părintele Justin: Ne putem ruga, dar…
Părintele Crăciun: Nu cu ei, dar pentru ei ne putem ruga. Am văzut cele patru articole ale lui Nae Ionescu pe care le-a citit în lagărele din Germania în 1938, în care explică cum toţi protestanţii favorizează toată atitudinea asta a trăirii de azi și anume că omul valorează câţi bani are. Această atitudine a egoismului, a individualismului care nu mai are treabă nici cu neamul, nici cu credinţa.
Părintele Sabău: Ecumenismul și globalismul acesta spre asta tind.
Părintele Crăciun: Toate împotriva credinţei, a neamului și a lui Hristos și a familiei.
Părintele Justin: Păi, secta ce e? Trecerea de la creștinism la ateism.
Părintele Sabău: Asta e bine susţinută de masonerie.
Părintele Crăciun: Cum facem ca preoţii și călugării noștri să știe treaba asta și cu înţelepciune să păstreze unitatea credinţei noastre?
Părintele Justin: Preotul paroh în vremea comunistă a știut ca după ce lua dispoziţia de la colectiv să termine Liturghia la 8, ca să meargă lumea la campania agricolă trebuia să înceapă slujba la 5, 6 și după aceea veneau oamenii cu pomenirea. Secretarul venea și el cu o falcă în cer și cu una în pământ: „Tovarăși, să mergem la muncă”! Oamenii: „Staţi puţin să luăm ceva în gură ca să putem merge direct la ogoare. Și se așeza secretarul cu încă vreo doi, trei și lua un păhărel și așa trecea ziua. Ei plecau acasă, se încheia procesul verbal și așa se mergea înainte. În închisoare sufereai o strivire, o descompunere și sufletească și trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere și cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui și să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Părintele Sabău: Părinte, mie mi-e rușine să spun. Doctorul Uţă a fost din 1938 condamnat. A făcut 28 de ani de închisoare. A ajuns într-un stadiu de performanţă religioasă, încât m-a uimit. Știa toată Psaltirea pe de rost, toată Evanghelia lui Ioan. Părintele Stăniloae a rămas uimit de cât știa și a mărturisit: „De mă voi mai întoarce la catedră, voi sili pe toţi studenţii mei să știe pe de rost dacă nu întregul Nou Testament, măcar cele patru Evanghelii.
Părintele Justin: Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Știau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau așa de preocupaţi.
Părintele Crăciun: Mie, șeful Securităţii mi-a dat în primire un profesor universitar și el aspru prigonit. Mereu îl vedeam tuns chel și nu știam de ce. Ăștia m-au luat și patru, cinci gealaţi mă așteptau într-o casă naţionalizată. Eram pedagog la un internat de liceu în cadrul facultăţii și mă ia de la masă flămând – m-au săturat ăia – și, cum am intrat, m-au trântit jos și celelalte pe care le știţi. Mi-am împreunat palmele și am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am știut că mă bat. După ce am colindat prin mai multe închisori, și la Oradea și la Timișoara, când am revenit i-am găsit pe toţi cei care au fost cu mine cazaţi la închisoare și puși în camere mari. Jidanii le aruncau trei pâini la douăzeci de inși. Împarte-le! Unii erau de 16 ani, alţii de 23 de ani. Unii erau vlăjgani, de nu se săturau. Și se uita și cel mare și cel ce era copil în creștere: „Mă, parcă a ăluia e mai mare cu atâta!” Și între ei era unul venit de la Buchenwald, care informa despre atmosfera din cameră. Cum am venit acolo, am observat că ne încuie seara și nu ne mai descuie. Ne-am pus în genunchi și am zis rugăciuni către Maica Domnului și am pus pe unul care era deosebit de atent să împartă pâinile în așa fel încât și cu o firimitură dacă era porţia unuia mai mare, să o pună alături. Ca să fie echitate.

Citiţi restul convorbirii în revista ATITUDINI, nr. 23

Sursa: atitudini.com

Însemnările călătoriei la Muntele Athos ale lui Sandu Tudor - prezentare de Dr. Camelia Suruianu

Motto: Dincolo de tăcere locuieşte liniştea, isihia cea sfântă. Am fost uimit de sonorităţile tăcerii. Sandu Tudor

La sugestia Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Tit Simedrea, în 1929 Sandu Tudor, care la acea vreme avea 33 de ani, pleacă opt luni într-o călătorie de studii la Muntele Athos. Înaltul prelat îi oferă o bursă şi o scrisoare de recomandare menită să-i asigure găzduirea: „Domnul Sandu Tudor este un mare iubitor de mănăstiri şi călugări, e un scriitor de seamă şi vrea să petreacă o vreme în mănăstirile de la Sfântul Munte, spre a învăţa şi spre a cunoaşte vestita viaţă duhovnicească din Sfântul Munte Athos.“[1] În urma acestei călătorii, ziaristul mărturiseşte că revine în ţară „cu o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.“[2]

Însemnările sale de călătorie, Cartea Muntelui Sfânt, vor fi publicate în revista „Gândirea,“ de-a lungul câtorva numere. Sandu Tudor a fost primul ziarist care a adus la cunoştinţă cititorilor problemele materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau în Muntele Athos. Marea noapte de Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, cel de-al doilea manuscris redactat în aceeaşi perioadă, cu acelaşi subiect, va vedea lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul a dorit să păstreze pentru sine câteva nostalgii athonite, care au fost publicate postum.

Scriitorul declară de la început că Athosul este un univers „ciudat, cel mai ciudat cu putinţă,“ neacesibil femeilor, în care omul poate rememora sacralitatea creştinismului de acum două mii de ani, un loc unde „numai dragostea lui Dumnezeu e socotită lege.“ În urma experienţei trăite, ziaristul a ajuns la concluzia că în Athos „viaţa nu se mistuie niciodată în cenuşa zădarnicului desgust, aşa cum se mistuie în lumea noastră firească, ci urcă să lumineze cu înflăcărări de psaltire şi liturghie veşnică, până la picioarele de aramă ale unicului Hristos.“[3]

 

Pentru a se ridica omul deasupra slăbiciunilor sale trupeşti este necesar „să treacă prin liturghia lacrimilor în care tăcerea grăieşte cu vorbele cele nespuse. […] Da, nimic nu poate fi mai răsturnător sufleteşte pentru un om al veacului de faţă, decât o călătorie prin întinsele păduri şi pustietăţi ale Muntelui Sfânt, printre cele douăzeci şi una de cetăţi ale marilor mănăstiri împărăteşti şi apoi printre sutele de mici bisericuţe de pe stânci şi din peşteri, dar mai ales printre cei şapte mii de călugări împreună petrecători şi pusnici, care în acelaş timp, în fiecare zi din miezul nopţii şi până în mijirea altei zile, stau neclintiţi ca nişte făclii în faţa altarelor, mistuindu-şi în lacrimi de foc, rugăciunea lor pentru lumea întreagă.“[4]

 

Scriitorul îşi denumeşte însemnările drept „un ceaslov de călătorie, în care pas cu pas, să ajungem să se adune toate semnele duhovniceşti pe care le-am văzut şi auzit în patruzeci de zile şi de nopţi de drum, […] să fie ceva din muzica mersului de veacuri al călugărilor şi pusnicilor, aceste suflete mari de copii simpli şi primitivi, urcând la umbra nemărginitei cruci din care, peste veacuri, atârnă bunul Dumnezeu spânzurat în patru piroane.“[5] Cu aceste cuvinte pioase ziaristul îşi încheie Înainte Cuvântarea.

Dornic de a cunoaşte misterul muntelui „cel Sfânt al Maicii Domnului,“ ziaristul porneşte cercetarea sa de la cărţile „roase şi obosite parcă de truda atâtor vârste de citit ce răzbătuseră peste ele,“[6] pe care le studiază în ţară. După câteva luni de lectură, primeşte invitaţia Mitropolitului Tit Simedrea, de a vizita muntele Athos- „pământul cel nou al inimii.“ 

Scriitorul ne oferă câteva informaţii cu privire la itinerariul pe care l-a parcurs până la destinaţie. A treia zi de la plecarea din Bucureşti, a ajuns cu trenul la Tesalonic. Aici îi întâlneşte, din întâmplare, pe părintele Brindu şi schimonahul Elisei. Faptul că a întâlnit un schivnic valah care să-i dezvăluie câteva din cutumele Sfântului Munte, l-a bucurat mult, întâlnirea socotind-o a fi providenţială. Aşadar, neofitul care urma să se iniţieze în tainele muntelui sfânt are parte de o primă călăuză.

Părintele Elisei îi dezvăluie jurnalistului un conflict destul de delicat. Un înalt ierarh refuza întoarcerea în ţară a călugărilor români din Muntele Athos. Cu multă uimire Sandu Tudor ascultă necazul cuviosului părinte. Pe parcursul discuţiei anahoretul înteţeşte acuzele: „Spune –ierarhul – că noi călugării suntem murdari, proşti şi tâlhari şi răsculăm ţara. Asta fiindcă nu putem svârli calendarul cel vechi. […] Şi apoi canoniceşte noi ţinem de Patriarhul Ţaringradului.“[7] Problema se referă la schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, de către Patriarhul Miron Cristea, fapt care a adus multă tulburare, mai ales în rândul monahilor. De aceea, autorităţile ecleziale române încercau să împiedice venirea călugărilor din Athos unde era valabil vechiul calendar. Pe de altă parte, autorităţile greceşti încercau să-i spolieze pe călugării români care doreau vize de plecare din ţară, impunându-le taxe foarte mari „Asta pentru că sunt Valah şi sunt socotit ca un câine fără adăpost. […]  Mai bine de cinci sute de călugări români se chinuiesc aşa, şi mai rău încă, ca nişte blestemaţi. […] Vei vedea dumneata câtă suferinţă şi tulburare ne-a adus nouă românilor în Munte hotărârea asta blestemată.“[8] O altă problemă o reprezintă prigoana suferită de români şi din partea călugărilor de alte etnii, în special greci şi ruşi: „Noi românii, din sudoarea noastră am făurit mândria Muntelui Sfânt. Atâta aur şi bogăţie au dăruit Domnii noştri cei vechi şi boierii şi câţi ţărani! […]  Iară azi trebue să ne facem argaţi celor pe care i-am îmbogăţit. Nu ne lasă nici în pustiuri să trăim. Pe moşia mănăstirei celei mari a Vatopedului, într-un pustiu sărac de tot, s-au înmulţit colibele aschiteilor români. Mănăstirea a avut frică să nu se înfiripeze un schit românesc. Le-a poruncit de mai multe ori să părăsească locul pe care totuş îl cumpăraseră cu bani adunaţi din pomeni de la noi din ţară. Iară într-o zi, au venit trimişii soborului mănăstiresc şi au pus foc întregii gospodării şi munci, care făcuseră să crească măslini şi legume pe piatră. Au fugit oamenii care încotro prin păduri. Suntem urmăriţi ca fiarele sălbatice. Asta fiindcă nu avem ocrotire.“[9] Jurnalistul notează atent declaraţia călugărului, lăsându-i pe cititori să tragă concluziile.

De la Tesalonic, Sandu Tudor şi călugărul pornesc împreună spre Muntele Athos. Nava lor era foarte ruginită, însă „întovărăşită de delfini,“ semn al binecuvântării cereşti. Fostul student la Belle Arte ne oferă o amplă descriere în culori pastelate a unui asfinţit de soare pe mare, însă abundenţa atributelor sufocă imaginile: „Peste nesfârşirea mişcătoare de apă, flăcările uriaşului ochi al zilei dau în scăpărat. Joacă gingaş polei schimbător. Ţărmuri cu limanuri de prundiş şi capete de cremene se învăluiesc în limpezimea plutitoare. Zarea se îndulceşte, priveliştile uscatului depărtat se idealizează să se topească într-un vis vioriu. […] Vântul cade deplin, pace adâncă se adună şi se revarsă în toate. […] Umbrele joacă sus peste rotarea clopotului de cleştar safiriu al cerului, apoi se topesc treptat în clar de umbră aurită. O seninătate neaşteptată se lămureşte până în afundurile cele mai nebănuite ale depărtărilor. Limpezimea înserării se ridică ca o uşurare uriaşă, ca un oftat neauzit al zărilor. Pacea acesta tămăduitoare te deslipeşte de tot. Din fiecare suflet sboară o pasăre şi, ca peste o urnă de cenuşe, uitarea de orice griji şi frământări omeneşti îţi pecetluieşte făptura. Fiecare stă ţintuit locului sub puterea unui simţământ mut şi nespus, chiar şi cei mai aspri. O clipă, clipită de împăcare desăvârşită eşti nemărginit cum nemărginit stă cerul, pământul şi apa. Nicăieri ca-n largurile mărilor liniştite din miază-zi nu poţi să încerci simţământul acesta adânc odihnitor. Noaptea e scoborâtă. Aurul viu al stelelor arde în albastrul întunecat de adâncă fântână al cerului.“[10]  

Într-o atmosferă „de răgaz paşnic,“ Elisei schimonahul a început să-şi povestească viaţa. În tinereţe a fost cârciumar bogat într-un oraş oltenesc. O mare parte din viaţa şi-a trăit-o gustând din toate plăcerile lumeşti. Până în momentul când a observat că sufletul nu i se mai putea odihni într-un trup muncit de patimi, şi a pornit spre Muntele Atosului. Din acel moment viaţa i s-a schimbat. Călugărul se dovedeşte a fi şi un fin psiholog, dacă acestea sunt, într-adevăr, cuvintele sale şi nu ale jurnalistului care îşi notează totul cu sentimentul că are de consemnat lucruri esenţiale, ce ţin de sacru: „În oraşe oamenii nu mai au deloc chipuri, sunt fără obraze. Chipul lui Dumnezeu e întunecat, e nimicit în fiecare. Faţa oricăruia e o oglindă spartă în care nu vezi nimic, numai ceva întunecat, posomorât şi speriat. Aleargă cu toţii în toate părţile, buimaci ca nişte făpturi trezite cu somnul neisprăvit. Oamenii şi-au pierdut oglinda chipului.“[11]  

Pe punte, Sandu Tudor face cunoştinţă cu Alecos Papaiani, cel mai cunoscut om din Tesalonic şi din Munte, „marele aprovizionar în toată zahareaua şi cele de trebuinţă vieţii republicei călugăreşti.“[12] Acesta reuşise să strângă o avere impresionantă de pe urma negoţului cu călugării, însă părerea sa despre Athos este cea a unui profan, a unui reprezentant tipic al lumii secularizate: „nimic altceva decât sărăcie, murdărie, sălbăticie […] Dumnezeu o minciună din rugăciune şi posturi, veşnica minciună sub care se ascund toate păcatele şi tot întunericul, care se adună în aceste făpturi păroase şi ipocrite care sunt călugării.“[13] În pofida cutumei care interzice accesul femeilor în Munte, grecul îi face o dezvăluire bizară şi insidioasă: „aici, în Ahtos, am învăţat să iubesc femeia.“ 

Deşi vede în el un personaj malefic („diabolicul tovarăş“) îl consideră „cel mai aspru judecător al vieţii călugărilor,“ un „adevărat procuror,“ care îi destăinuie o latură întunecată, mai puţin cunoscută, a Athosului. Cu dezgust, dezamăgire şi îndoială în suflet, Sandu Tudor şi-a părăsit partenerul de dialog îndreptându-se spre părintele Elesei. Imaginea bătrânului schimonah citind rugăciuni dintr-un ceaslov vechi îi linişti sufletul. Povestindu-i discuţia purtată mai înainte cu oportunistul grec, duhovnicul îi mărturiseşte: „Trăieşte pe spinarea noastră şi ne vorbeşte de rău. Şi tatăl lui tot aşa a fost. Maica Domnului l-a blestemat şi într-o zi s-a aruncat în prăpăstia din fereastra unei mănăstiri.“[14] De fapt, prin această alternanţă de discursuri Sandu Tudor pune faţă în faţă două lumi: cea a călugărilor, păstrătoarea tradiţiei creştine, încremenită de secole în ritualurile sacre şi care stă sub semnul lui „a fi“ şi cea dinamică, mercantilă, secularizată, a progresului economic, care stă sub semnul lui „a avea.“

Sfaturile bătrânului, alese cu multă înţelepciune, pentru întărirea sa sufletească, sunt o veritabilă predică: „Nu te scârbi. Culege ca albinele din flori ce e bun. Vii din lume în Munte, vrei să înveţi aici bucurii noi. Fii vârtos! Văzduhul ăsta are aerul tare şi hereţi care fâlfâe semnele suferinţii şi tristeţii. Acolo unde e viaţă adevărată e şi umbră şi durere. Şi cântecul verde al primăverii, să nu te înşeli, tot durere este. […] Împotriva deznădejdii să-ţi fie nădejdea, după Scriptură, asta este taina duhului care biruieşte şi moartea. […] Biserica noastră pravoslavnică a fost şi e o mare luptă cu moartea care strigă pururea: „Hristos a înviat!“[15] În urma omiliei, cei doi s-au retras pe câte o scândură, în scurt timp adormind. 

Dis de dimineaţă, călătorii aşteptau pe punte cu privirile ţintite ivirea piscului Muntelui Sfânt. Doi pelerini ruşi fără a le păsa de ceilalţi pasageri făceau metanii. Sandu Tudor, privind la smerenia celor doi, ar fi voit să facă un gest similar, dar: „bestia civilizată din mine mă împietreşte locului. O bestie civilizată!“[16]  Și astfel, fie doar cu o privire din depărtare „Atosul cucereşte pentru vecie sufletul omului.“[17] Cu această concluzie nostalgică, se încheie cea de-a doua părte a jurnalului publicată în revista „Gândirea.“ 

Partea a treia se deschide cu portretul unui călugăr bătrân, care avea privirea aţintită spre Munte. Părintele stătea ghemuit jos pe podeaua curată a punţii, rezemat cu spatele pe un sac încărcat cu merinde, fiind parcă absent la întreaga forfotă care cupinsese vaporul. Sandu Tudor îi observă seninătatea sufletească care-i acoperea întregul chip de ţăran rus. Haina smeritei schivnici îi dădea însă un aer de „tolstoian transfigurat.“

  În scurt timp, aura legendară se risipeşte, în depărtare, priveliştea îndelung aşteptată prinzând contur. Muntele se întinde pe o sută de km, fiind în definitiv „o ciudată ţară neatinsă de profanările omului civilizat.“ Precizăm că în limba greacă „Athos“ înseamnă „nevinovat.“ 

În scurt timp, călugării din port, cu bărcile pregătite, într-o linişte desăvârşită, s-au îndreptat spre noii pelerini. Părintele Elisei, făcându-şi cruce, îşi avertiză camaradul: „Vezi, Sfânta Agură ca o carte vie stă, dar nu se deschide ochilor de lut.“[18] Uimit şi tulburat de aceste cuvinte, Sandu Tudor înţelese că sensul duhovnicesc va fi, fără îndoială, singurul care aşteapta să fie descifrat. La scurt timp pelerinii au coborât „pe un aspru dig de piatră“ îndreptându-se cu toţii spre o poartă medievală. Îi întâmpină imaginea impunătoare a stemei vechi a Bizanţului: „pajura cu două capete, stema de oţel oxidat, bizantină.“ Impunătoarea poartă este simbolul unui „prag“ care desparte universul profan din care pelerinul venea, de cel sacru, unde urma să i se dezlege misterul Sfintei Agure.  

Ca un neofit ascultător, Sandu Tudor urmează sfatul părintelui Averchie, o altă călăuză spirituală: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, puneţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceea vin şi se duc aşa cum vin.“[19] Acest călugăr era cunoscut în tot Sfântul Munte mergând din loc în loc asemenea „pelerinului rus,“ fără a se statornici într-o mănăstire. Novice într-ale călugăriei, Sandu Tudor îi respectă întocmai sfatul. Zvonul că părintele Averchie călătoreşte cu un pelerin evlavios s-a răspândit rapid în tot Muntele. Şi multe taine în scurt timp au început să i se reveleze.  

Sandu Tudor evocă o întâlnire cu un părinte pusnic „om al rugăciunii a toată noaptea, - care avea […] o mână galbenă, mână de moarte, care cu degetul mare şi osos îmi scria parcă în suflet.“[20] Cuvintele anahoretului au lăsat urme adânci în inima novicelui. „Omorî-vei cu aghiazma Sfintei Fecioare, viermele pe care îl poartă în inimă omul lumesc. […] Precum viermele carele hrănindu-se din lemn se sileşte a-l usca pre acesta şi a-l face netrebnic să aducă rod încât se aruncă la foc, întru aşa chip se sileşte şi el, Luceafărul negru, ca să usuce inimie oamenilor să nu rodească faptele lui Dumnezeu ca să-i arunce după asta în muncirea cea veşnică.“[21] Observăm că monahii îi vorbesc de obicei în pilde, în comparaţii dezvoltate, ca altădată Hristos mulţimilor, într-un limbaj simplu, pe înţelesul unui profan. 

            La Schitul Sfânta Ana, o întrebare îi declanşează o gravă problemă de conştiinţă: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?“ După cum ne relatează părintele Roman Braga,[22] scurta interogaţie retorică i-a declanşat mustrări grave de conştiinţă. „Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri.“ Cunoscându-i starea de confuzie părintele stareţ continuă: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.“[23]

 

Sandu Tudor încheie acest capitol într-un ton cu totul duhovnicesc, alegând aceeaşi modalitate de discurs, comparaţia dezvoltată, ca şi îndrumătorii săi: „O împărăţie întreagă s-a ghemuit aici, s-a strâns într-un munte sub omoforul Maicei Preciste, cum se strânge planta în sămânţă, să-şi aştepte soroc mai prielnic.“[24]

În următoarele numere ziaristul nu a mai publicat nici un fragment din jurnalul său de călătorie, poate pentru că a voit să păstreze doar pentru sine câteva hariasme din experienţă athonită.

Însemnările de călătorie sunt importante prin demersul jurnalistic ce a vizat prezentarea problemelor juridice şi administrative cu care se confrunta comunitatea de călugări români din Athos. Astfel că, după publicarea însemnărilor în „Gândirea,“ un grup de călugări români din Athos îi adresează o scrisoare prin care îl roagă să intervină pe lângă autorităţile române pentru a fi protejaţi de guvern şi recunoscuţi ca români, căci conform legilor statului elen, toţi călugării din Athos deveneau cetăţeni greci şi nu aveau dreptul de a avea dublă cetăţenie.

În anul 1999, la Editura Christiana, a văzut lumina tiparului volumul Scrieri, ce poartă semnătura lui Sandu Tudor. Editorul Alexandru Dimcea a aşezat în continuarea paginilor care relatează călătoria din Athos, două texte inedite: Post-scriptum şi Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură.

 Post-scriptum este o consemnare a călătoriei la Athos. Colindând peisajele sălbatice atonite, constatase că: „Aici, printre pădure şi pustiurile munţilor, în tăcerea vechilor temple bizantine, Ortodoxia mistică păstrează tezaure de artă şi duhovnicie.“[25] Jurnalistul îşi focalizază comentariul asupra părintelui Elesei, observând că sub chipu-i copilăros călugărul ascundea „într-o cută a sufletului un înţelept adevărat pe care nu voia să-l arate, pe care îl ascundea parcă din ruşine.“[26] Bătrânul, având experienţa vieţii duhovniceşti, îl sfătuieşte să-şi stăpânească curiozitatea: „Ai răbdare. O să afli dumneata şi călugăria cea adevărată, că nu de prisos ai venit până aici, dar cu răbdare şi cumpănă sufletească, cu tihnă, cu încredere şi îngăduinţă, că toţi suntem de ţărână şi născuţi din pântec păcătos.“[27]

 

O primă experienţă mistică o trăieşte la Stavronikita, „o sihăstrie smerită a unui bătrân duhovnic român.“ Bătrânul îl duce în locul preferat de rugăciune. Fără a rosti nici un cuvânt, cei doi se aşezară pe o bancă. Vremea meditaţiei începu să se scurgă. „Gândurile noastre se scufundară înăuntru.“ Urmărindu-i chipul, Sandu Tudor se lăsă pătruns de chipul monahului: „faţa călugărului era senină şi bună ca amurgul.“ Piscurile muntoase nu se mai puteau distinge, pentru câteva clipe „nici o stea nu îndrăzni să-şi arate piciorul său de argint,“ „tăcerea se retrase pentru a face loc zgomotelor nopţii.“ În  scurt timp au început să se audă paşi de hiene, râşi, şacali. Anahoretul, „mai nemişcat ca muntele şi plopii,“ nu luă în seamă zgomotele nopţii, fiind parcă absent. Sandu Tudor înţelesese că bătrânul era, de fapt, cufundat în rugăciunea neîncetată. „Bănuiam şi în el o mişcare rotundă ca un suiş de zbor. Liniştea urca, urca, şi această linişte avea acum culoarea albastră. Când, la căderea nopţii, întunecime se făcu trupul Atonului, fui martor unei privelişti neaşteptate. Liniştea urca, urca şi această linişte avea culoarea albastru închis. […] Dincolo de tăcere locuieşte liniştea, isihia cea sfântă. Am fost uimiţi de sonorităţile tăcerii. Am început să vorbim, să cântăm încet. În sfârşit, tăcerea încetă şi noaptea începu. Liniştea mai mult decât râvna e puterea omului duhovnicesc.“[28]

În Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură sunt prezentate câteva aspecte ce ţin de o mai profundă interiorizare a locurilor vizitate.

Drumurile din Sfânta Agură amintesc parcă de drumul Calvarului. Călugărului athonit nu i se îngăduie a se abate de la acest traseu existenţial vechi de două mii de ani. În lunile de iarnă, când ploile lovesc Muntele, drumurile devin impracticabile. Sandu Tudor observă cutremurat cât de reală era asprimea binecuvântată a locului „care te opreşte la tot pasul, te încetineşte din umblare, şi te îndeamnă şi te aduce fără voia ta la rugăciune.“[29] Drumurile aici sunt „nişte simple poteci râpoase, sparte, în bună parte, de-a dreptul prin marmura tăioasă şi la tot pasul încolţată, cotind la întâmplare şi nebănuit ţinuturi sterpe cu înfăţişări ciudate, asemenea acelor privelişti de prin fundul icoanelor bizantine. […] Parcă ai călca pe nişte chipuri tocite de feţe omeneşti. Ca să umbli, îţi trebuie să treci din ţeastă în ţeastă, cu grijă să nu luneci pe pleşuveala ei albă.“[30] Antropomorfizarea locului face parte dintr-o strategie de apropriere a locurilor sălbatice. De-a lungul potecilor de munte greu acesibile, pelerinul jurnalist este călăuzit de Părintele Gordie. Drumul îl determină să mediteze asupra semnificaţiei spirituale a asprimii locurilor: „cât rafinament ascetic e în această osteneală liberă, aceste trepte de osteneală, aceste vămi de trudă nesfârşită, care e drumul prin Sfânta Agură.“[31] Nevoinţa trupească care i se înfăţişează îl determină să concluzioneze: „Totul este anume făcut, anume lăsat pentru canon, pentru chinul tălpilor.“[32]    

Un portret remarcabil, care se susţine vizual şi olfactiv în egală măsură, este cel al părintelui Antipa. Sihastrul cu trupul înalt, uscăţiv, „cu privirele fugite în orbită,“ cu barba albă, lungă şi răsfirată, mirosea „ca o cădelniţă veche, a tămâie şi smirnă.“ Chipul, desprins parcă dintr-o icoană, degaja o „linişte gălbuie,“ comparabilă cu cea a „chihlimbarului galben stins.“ Chipul smerit al schivnicului deconspiră starea de duhovnicie a bătrânului. „E culoarea foamei îndelung biruite şi a ostenelilor rugăciunii, a nopţilor lungi de nesomn petrecute în liturghie şi citanii la lumina tainică a făcliilor puţine într-un paraclis strâmt şi plin de fum.“[33]    

Duhovnicul îi dezleagă pelerinului taina şi destinul Muntelui: „Lumea asta întreagă dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii şi răii şi tâlharii blestemăţesc, şi desfrânaţii se îndulcesc stricat din poftele spurcate, Muntele stă treaz şi se închină şi bate mătănii: cu oftări.“[34]

În încheierea notelor de călătorie, Sandu Tudor relatează câteva istorii ale căror urme le-a putut vedea. Părintele Nihon, bărbat aspru cu sine, a venit în Munte la 64 de ani, cam prin 1865. Anahoretul, care amintea monahilor şi pelerinilor de practicile patericale din primele secole, şi-a săpat pe un perete al unei prăpăsti, o mică chiliuţă, cu un mic altar. Peşterii i-a dat hramul „Sfânta Naştere a Domnului,“ gândind că şi Hristos s-a născut într-un loc simplu, aspru, lipsit de comodităţi. Împreună cu însoţitorul său, Sandu Tudor a coborât cu ajutorul unei scări lungi şi înguste direct în prăpastie. În acest loc oarecum bizar, Părintele Nihon „s-a înmormântat în stâncă deasupra adâncului mării şi a prăpastiei Muntelui Sfânt.“[35] Peştera săpată în piatra muntelui era întunecoasă, mică şi neprimitoare. După trecerea sa la cele veşnice, peştera a continuat să fie locuită de cei doi ucenici ai anahoretului. Pe aceştia Domnul i-a înzestrat cu „darul umilinţei şi al lacrimilor la rugăciune.“ Părintele Vartolomeu, fiind înaintat în vârstă şi iubind liniştea isihastă, obişnuia să se ascundă de vizitatori, pretinzând că e bolnav. Cel de-al doilea părinte, era un bătrân care se umilea „cu gândul la toată clipa.“ Ieroschimonahul adeseori după ce-şi termina pravila călugărească ieşea la uşa peşteri întâmpinându-şi pelerinii cu întrebarea: „Cine e? Cine a venit la temniţa noastră?“ Pelerinul jurnalist a mers să-i viziteze, însă nu a fost primit pentru că bătrânul nu-şi terminase pravila.

 Împreună cu părinţii Calistrat şi Gordie, Sandu Tudor, într-una din zile merse la pescuit. În drum spre locul destinat, „micul caiac pescăresc“ trecu şi pe sub peşterile cuvioşilor Nifon, Atanasie, Nil. De jos, peşterile în care s-au nevoit duhovnicii păreau mici cuiburi. Părinţii îi povestesc jurnalistului o minune. După trecerea la cele veşnice din peştera sfântului Nil, unde este şi înmormântat, a început să izvorască mir. Mirul s-a prelins pe muntele arid ajungând în mare. Minunea a durat până când doi pescari care adunau mirul din apa mării urmărind a face negoţ de pe urma sfintei minuni, „s-au tăiat“ şi mirul a încetat să mai curgă. Textul se încheie abrupt, următoarele fragmente din manuscris neputând a fi descifrate. 

Simplitatea, modestia, sărăcia locului şi a locuitorilor Athosului au lăsat urme adânci în inima novicelui, care nu a uitat niciodată prima sa întâlnire importantă cu sacrul. În memoria itinerariului său spiritual, Sandu Tudor, după ce a intrat în monahism, şi-a luat numele de Agaton, derivat de la Athos.

 G. Călinescu în Istoria literaturii române ... aminteşte de Cartea Muntelui Sfânt, socotind-o cu ironie povestea unui itinerar ortodoxist care prezintă orice întâmplare ca fiind „lucrarea unei tainice minuni.“

Observaţiile sale de călătorie poartă o amprentă livrescă dar sunt, în egală măsură, şi rodul spontaneităţii unui om cutremurat de forţa sacrului înveşmântat în haina umilinţei. Este clar că întreg discursul este orientat spre ideea cu care Sandu Tudor pleacă la drum: Athosul este locul în care te afli mai aproape de Dumnezeu, un spaţiu al revelaţiei, unde răul şi binele se înfruntă mai mult decât în lumea secularizată. Tonul este paterical, limbajul este simplu. Uneori descrierile mai lungi frânează viteza narativă a întâmplărilor trăite cu uimire. Deşi scopul acestor scrieri de călătorie pare a fi unul religios, de consemnare a tezaurului de spiritualitate ortodoxă din Muntele Sfânt, totuşi Sandu Tudor doreşte să le confere şi finalitate estetică, prin descrieri laborioase, formulări care creează suspans, personaje schiţate sumar, dar din amănunte relevante.

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1]Sandu Tudor, Ce e omul ?, ed. cit., p. 15.

[2]Idem.,

[3]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, în Gândirea, an X, 1931, p. 80.

[4]Idem.,

[5]Ibidem., p. 81.

[6]Ibidem., p. 82.

[7]Ibidem., p. 111.

[8]Idem.,

[9]Idem.,

[10]Ibidem., p. 112.

[11]Ibidem., p. 113.

[12]Ibidem., p. 114.

[13]Idem.,

[14]Ibidem., p. 115.

[15]Ibidem., p. 116.

[16]Ibidem., p. 117.

[17]Idem.,

[18]Ibidem., p. 205.

[19]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 100.

[20]Sandu Tudor, op. cit., p.. 83.

[21]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, în Gândirea, an X, 1931, pp. 82-83.

[22]Roman Bragă, Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului“, Rives Junction, S.U.A., 1991, apud. Antonie Plămădeală op. cit., p. 104.

[23]Ibidem., 101. 

[24]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, ed. cit., p. 205.

[25]Sandu Tudor, Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură, în Scrieri I, ed cit., p. 9.

[26]Ibidem., p. 123.

[27]Ibidem., p. 124.

[28]Ibidem., p. 114. 

[29]Ibidem., p. 118.

[30]Ibidem., p. 119.

[31]Idem.,

[32]Idem.,

[33]Ibidem., p. 120.

[34]Idem.,

[35]André Scrima, op. cit., p. 127.