15.1.13

Scrisoare deschisă a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin.

Mă interoghezi cu un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.

Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-
intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.



Să analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic. “Plaiului, vârf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale, continuând aşa în depărtările nesfârşitului” (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală, care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton, fără sfârşit”? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului, ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu “buciumul sună cu jale”, “sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă” (Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? “Plâns după raiuri pierdute cândva” (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgând, izvorând din adâncuri sunt lacrimile clare ale naturii, atât de binefăcătoare omului.

În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care Se nasc umezi (cuvânt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa “sfântă şi clară”. Luna nu este static sfântă, ea trece sfântă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: “…căci El în dreapta stelelor cale/ şi El îndreaptă al lumii mers/ de sfinte cuvintele Sale/ ascultă întregul univers”.

În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrânge într-o dimensiune pământeană în care apare satul. Suntem în sara pământeană, dar înveşnicită. “Veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vântul o face să scârţâie cu un suspin al naturii îngânat de fluierele din stână. Cosaşii, purtând în spinări unealta muncii lor, se retrag de la câmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brâul mărunt al sunetelor de toacă - “pulsul rar de clipe” (Lucian Blaga) - ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii, şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea, această Vale a Plângerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul.

Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricând şi de oriunde, în care poetul nepereche ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfântă, o sară atât de firesc creştină, o sară ca atâtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atât de organic creştin.

Deci, dacă nu ai simţit cât de sfântă şi cât de română este “Sara” lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti câte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic român, şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei “Seri” toate etichetele câte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată câtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă “Sara pe deal”. Ea nu poate fi desluşită decât cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei.

Aspazia OŢEL PETRESCU
Articol preluat din revista Veghea, nr. 1, 2010 - Ortodoxia lui Eminescu

Foto: Cristina Nichituş

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails