Statul român invitat în sala de aşteptare.
Un primar de la Miercurea Ciuc ne spune că în oraşul „său” limba
oficială este maghiara. Statul român comunicase tuturor „cetăţenilor”
din toată România că în spaţiul public (instituţii şi servicii publice)
limba oficială este româna, tot el precizând că nu se amestecă sub nicio
formă în decizia oamenilor cu privire la limba pe care o vorbesc acasă,
în familie, la biserică, în grupurile de prieteni, la colţul străzii,
în ziarele comunităţii, în romanele scriitorilor etc. Poţi vorbi acasă
orice limbă doreşti, dar la parlament, la primărie, la tribunal, la
prefectură etc., ai dreptul să foloseşti limba oficială a statului.
Altminteri spus, cetăţeanul pentru care se pune garant statul are
dreptul să utilizeze în spaţiul comunitar orice limbă voieşte, dar în
spaţiul public, va utiliza limba statului (sau, dacă statul e federal,
poate adopta două limbi oficiale, ca în cazul Elveţiei). Aceasta este
regula universală în Europa, în America (stat federal), în lume,
inclusiv în acele state federale europene, precum Germania. Domnul
primar de la Miercurea Ciuc vine şi răspunde: Nu! Limba oficială la
Miercurea Ciuc este limba maghiară. Altminteri spus, la Miercurea Ciuc
este frontiera statului român. Punct! În sens mai general, dacă am
aplica raţionamentul d-lui primar de la Miercurea Ciuc, ar urma că
frontiera lingvistică a statului român poate fi mutată de către comune,
oraşe, ţinuturi etc. după voia proprie. A decreta limba oficială într-un
spaţiu este un exerciţiu de voinţă politică, adică totuna cu arogarea
dreptului de a trasa frontiere după voia ta proprie, ceea ce înseamnă
stat în stat. Ceea ce face d-l primar de la Miercurea Ciuc. A dispune de
marginea comunei rurale, urbane etc. este un fapt care decurge din şi
atestă drept şi putere de negociere asupra atributelor suveranităţii în
acel teritoriu. Altminteri spus, pentru d-l primar de la Miercurea Ciuc
frontiera României este o realitate negociabilă. Concepţia aceasta
privind regionalizarea şi subsidiaritatea este împărtăşită de toţi cei
ce compun frontul militanţilor pentru autonomie teritorială. În esenţa
ei această concepţie sună astfel: „Dacă o comună dispune, statul se
supune”. Ceea ce înseamnă anarhie şi finalmente disoluţia statului.
Statul român, cu limba sa oficială, cu instituţia sa, cu administraţia
sa devin realităţi negociabile. Dacă primarul şi consiliul vor să
primească vizita statului, o primesc, dacă nu îl poftesc să aştepte. La
Miercurea Ciuc, statul român este invitat în sala de aşteptare. Să
admitem scenariul absurd că statul român n-ar avea tăria să aplice legea
în toate unităţile sale teritoriale ceea ce-ar preschimba atributul
statalităţii într-o ficţiune. Într-o asemenea comună, Constituţia şi
legea statului ar fi suspendate. S-ar constitui acolo un stat în stat.
Nu este problema noastră să examinăm dosarul juridic al unor asemenea
chestiuni pe care, între altele, le şi considerăm umbra prefigurată a
unei regionalizări artificiale, adică rodul otrăvit al unei politici
care mizează mai mult pe subguvernări regionale decât pe guverne
naţionale. Lucrul grav pentru cei ce locuiesc în asemenea comune urbane
care cer atribut de statalitate, aşa cum voieşte primarul acestui oraş,
este însă în altă parte: în extremismul etnocratic al concepţiei unor
asemenea entităţi. Ar avea nevoie Uniunea Europeană de asemenea
entităţi? Sunt ele tolerabile în periferia Uniunii, dar inacceptabile în
metropola Uniunii? Ce efecte secundare pot să survină dintr-o concepţie
neatentă, artificială a regionalizării putem intui. Ceea ce ne
înspăimântă este ceea ce ne-a arătat filmul difuzat de Antena 3
referitor la crimele hortiste în Ardealul Dictatului de la Viena. O
simplă comparaţie între tehnica de război a armatelor române care au
eliberat Budapesta de primejdia boşevizării în 1919 şi tehnica de război
a trupelor hortiste din Ardealul ocupat este de natură să ne avertizeze
asupra celor două formule mentale. Gestul de onoare militară a regelui
Ferdinand Întregitorul, care n-a permis trupelor române să arboreze
drapelul românesc pe Parlamentul de la Budapesta spre a nu aduce vreo
atingere sensibilităţii poporului maghiar, ori copiii flămânzi ai
străzilor Budapestei hrăniţi de trupele române, de o parte, şi
cumplitele atrocităţi hortiste, de alta, iată două atitudini care
trebuie consemnate pentru ca să se redescopere toleranţa, dialogul,
frăţietatea, structura identitară deschisă. Ar mai fi ceva legat de
constatarea că frăţietatea are legătură cu raţiunea inimii, nu cu trufia
intelectului, încât între d-l Frundo şi d-l primar de la Miercurea Ciuc
abia de sesizăm vreo fărâmăde frăţietate. Prin oameni precum d-l Frundo
şi alţii ca să simţi bucuria să spui: „fratele meu, ungurul”, lângă cei
ca d-l primar, deopotrivă unguri sau români, simţi un fior de spaimă.
Este un lucru binecuvântat să descoperi o aşa de mare distincţie între
d-l primar de la Miercurea Ciuc şi marea masă a maghiarimii exprimată
aşa de demn de către personalităţi precum d-l Frundo. Cu unii străbaţi
drumul frăţietăţii, cu celălalt, drumul pustiirii.
Viclenia minciunii şi anticlericalismul acestui veac.
Sunt tot mai frecvente manifestările năpustite asupra Bisericii lui
Hristos, cu rânduielile ei, cu preoţii ei, cu tainele ei. Un personaj pe
cât de acomodat politic, pe atât de incomodat eclesial împărţea mai
deunăzi la o televiziune etichete asupra clerului Bisericii Ortodoxe cu
un tip special de venin pe care-l secretă viclenia insensibilităţii.
Oare ştiu oamenii aceştia ce vorbesc? Probabil că nu, fiindcă altfel ar
trebui să suspectăm o atitudine programatică, ceea ce probabil nu
lipseşte, dar aceasta ţine de o altă încadrare tipologică şi anume de
viclenia minciunii. În temeiul acestui tip de viclenie se minte
sofistic, adică se adoptă viclean reprezentări false asupra Bisericii şi
se comentează concluziile ca şi cum premisele ar fi adevărate. Se
construiesc false opoziţii de genul biserica versus şcoală, biserica
versus spitale, se strecoară afirmaţii şoptite despre cât de mic e
numărul de spitale faţă de cât e de mare numărul de biserici, ca şi cum
numărul mic de spitale ar fi consecinţa numărului „mare” de biserici.
Sofismul este de acest tip, şi-l auzim sâsâit de un analist la
televiziunea publică: „cum să nu fie aşa de puţine spitale dacă sunt aşa
de multe biserici”!? Ce minte stranie, ce cap bizar, ce agresivă
impertinenţă! Ştie insul acesta câte parohii sunt în România? Are
legătură biserica văzută cu serviciile medicale? Insul acesta ori nu
ştie, ori este viclean ca şarpele şi mincinos ca babuinul de vreme ce
subtilizează lucrul simplu: biserica este voită de comunităţi pentru
serviciul liturgic şi deopotrivă pentru serviciile religioase de peste
an cerute de credincioşi, de marea comunitate. Într-un singur an, de
pildă, bisericile şi deci preoţii „prestează” un număr de circa 300,000
de „servicii religioase”: peste 100,000 de botezuri, peste 130,000 de
înmormântări, circa 60,000 de cununii la care ar trebui adăugate
slujbele speciale, precum cele de Sf. Maslu, şi toate celelalte servicii
legate de iconomia sfintelor taine. Raportate la numărul de parohii din
toată România, se obţine un număr de 30 de acte pastorale anuale
prestate de fiecare preot peste activitatea sa liturgică şi misionară de
peste an. Dacă se scad cele patru perioade de post ne dăm seama că un
preot prestează un serviciu religios pe săptămână către membrii
comunităţii peste sarcina sa liturgică şi misionară. Această cerere
duhovnicească este aceea care creează biserica şi ordinea eclezială a
colectivităţii omeneşti. Pe ce se întemeiază criticarea preoţilor şi a
bisericilor radicalizată în ultima vreme? Pe minciună şi viclenie. Şi pe
ceea ce se vizează subtextual: transformarea oastei spirituale într-o
armată fără ofiţeri. Ne putem imagina ce înseamnă aşa ceva: o turmă în
dezordine. „Bate păstorul şi se va risipi turma”. Acesta este subtextul
atitudinii anticlericale care s-a radicalizat la unele televiziuni în
ultima vreme (din păcate şi la televiziunea publică). Anticlericalismul a
devenit un fenomen mediatic insidios şi alarmant. O asemenea atitudine
este efectul cel mai urât al vicleniei minciunii. Se minte pe seama
bisericii, a preoţilor, a tainelor spovedaniei, a celorlalte taine. Se
minte cu obrăznicie, se minte cu viclenie, aşa cum s-a minţit în clipa
aceea cumplită când Nero a trecut incendierea Romei în seama
creştinilor. Minţile incendiate ale zilei năzuiesc să poată transfera
răspunderea pentru nenorocirile vremurilor acestora în seama preoţilor
şi să provoace o judecată seculară a Bisericii nevizibile,
transistorice. Nu vor reuşi fiindcă singurul judecător legitim al
Bisericii lui Hristos este însuşi Hristos-Dumnezeu. Orice altfel de
judecată este parodică şi apostatică.
Întoarcerea lui Nero.
Au început să apară studii şi cărţi în aşa fel concepute şi scrise ca şi
cum autorii lor s-ar fi mobilizat să producă documente într-un imaginar
proces al ortodoxismului, al naţionalismului, al „protocronismului”.
Aceste cărţi ori studii fac parte dintr-un curent relativ recent, căci
nu este cu mult anterior pragului modernităţii (ţinând seama de unele
malformaţii spirituale semnalate de manifestări precum basna lui Simeon
Dascălu). Toate acestea au în comun ispita nefirească, alunecând spre
patologie şi demonism, de a purifica o cultură de grupările care n-au
alt defect decât pe acela că promovează orizonturi teoretice şi
metodologice menite a pune într-o altă lumină valorile unei culturi ori
cultura în ansamblul ei, o lumină care sporeşte strălucirea acelor
valori şi modifică raza lor de cuprindere, sau, cu altă exprimare,
lungimea lor de radiaţie axiologică. De data aceasta ţinta procurorilor
ideologici este metoda protocronistă a profesorului Edgar Papu acuzată
de „infracţiuni” ideologice teribile, de la acuza de a fi fost
promotoarea naţional-comunismului, la cea de a fi îndrumat la
antieuropenism, la izolaţionism, iar mai recent un critic îmbătrânit în
astfel de apucături spurcate acuză protocronismul că ar fi susţinut de-a
dreptul bolşevismul. Procedeul folosit este tipic pentru mintea
incendiată. El constă în căutarea unui citat nu în opera literară sau
teoretică a vreunuia dintre autorii incriminaţi, ci în vreun articol
epigonic ori în publicistica acuzatoare, din care se face apoi cap de
acuzare pentru toţi cei aşezaţi sub eticheta atacatoare de către
intempestivulcritic-acuzator. Acel citat este întors pe feţe multe şi
finalmente este etalat ca probă a ciudatului „delict de opinie”. Fiindcă
ceea ce se condamnă este, la urma urmelor, un delict de opinie. Aceasta
era şi schema kominterniştilor epocii bolşevice, tot aşa a rămas şi în
procedeul neocominterniştilor actuali care se dau de ceasul morţii ca să
inventeze inamici ai umanităţii, şi dacă
asta nu se poate, atunci ai europenismului, iar când şi operaţia aceasta
este dificilă, atunci se recurge la „corectitudinea politică” şi aici
totul se întunecă fiindcă deja ghilotina ideologică a căzut pe grumazul
nefericitului acuzat. La etichetele de ieri - misticism, ortodoxism,
legionarism, naţionalism, reacţionarism, burghezo-moşieresc, ţărănist
de-al lui Maniu, naţional-liberal de-al lui Brătianu etc. - se adaugă,
cu ziua de azi, alte câteva: naţional-comunist, protocronist şi, mai
recent, adept al „dughinismului ortodoxist”, o construcţie tipică pentru
o minte incendiată fiindcă, în realitate, o atare asociere este
ininteligibilă. În fond, Al. Dughin este sociolog şi geopolitician rus
şi nu preot şi, în niciun caz, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse ca să
poată influenţa în vreun fel deciziile Patriarhului rus ori să delanşeze
în vreun fel un curent neomistic. Dar dacă am admite c-ar putea s-o
facă, ne-am putea închipui că acestea ar trece în politica Rusiei? Nu-mi
imaginez că Parlamentul sau Guvernul rus ar ceda deciziile lor
Bisericii, fie aceasta chiar şi cea Ortodoxă Rusă. Etichetarea aceasta
însă are un alt rol decât pe acela de a comunica ceva inteligibil.
Etichetele au funcţia de a sugera atitudini gata confecţionate pentru
cei neavizaţi, tineri, în principal. Dintre toate etichetele vechi şi
noi, cele socotite deosebit de grave de către neocominternişti sunt cele
de protocronism, de fundamentalism ortodoxist, de naţionalism. Dacă
te-a calificat cineva aşa (argumentele nu au vreo importanţă, fiindcă
utilizatorii etichetelor n-au uzanţa lecturilor şi a studiului riguros,
disciplinat etc.) eşti ca şi pierdut, fiindcă pe urmele etichetării se
declanşează procedul „morţii civile”. Cel etichetat trebuie închis
într-o carantină ideologică, declarat contagios, întâmpinat precum erau
leproşii în vechime, adică ocoliţi cu ocoluri mari, ca nu cumva aerul să
fie respirat în proximitatea lor. Ceea ce urmează apoi este eliminarea
din instituţii, transformarea în ţintă, carantina comisiilor etc. etc.
Fenomenul se propagaă după dinamica incendierii. Un incendiu a cuprins
lumea noastră. Cei ce-o incendiază aruncă vina asupra preoţilor, asupra
protocroniştilor, asupra naţionaliştilor, asupra fundamentaliştilor. Va
reuşi noul Nero să incendieze minţile spre a ne găsi mai apoi vinovaţi
de incendiu tot pe noi!? Aceasta ar fi marea performanţă a vicleniei
minciunii, ea este una şi aceeaşi cu forţa stihiei care a declanşat
istoria persecuţiilor criminale împotriva creştinilor în Roma incendiată
de acum 2000 de ani. Aceeaşi stihie a devastat lumea creştină a
Răsăritului după instaurarea regimurilor bolşevice. Nero se întoarce şi
după căderea Cortinei de fier. Va reuşi el să incendieze din nou Roma
spirituală şi să dezlănţuie un ciclu nou de persecuţii spirituale într-o
vreme de criză şi de suferinţe!? Este una dintre întrebările zilei.
Sursa: revista Clipa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu