Vă rugăm, nu ne mai deghizați în demoni!

Dragi părinţi, stimaţi profesori, vă scriu eu, copilul anului 2013, dintr-o Românie de import, cu sărbători de import, legi de import, programe TV de import, suflete de import. În fiecare an, pe data de 31 octombrie, se schimbă ceva în viaţa mea. Celebrez moartea. Întunericul. Groaza. Sub tutela voastră, încep pregătirile intense pentru Halloween, un fel de “sărbătoare”, de fiecare data parcă mai înspăimântătoare. 

 

În preajma acestei zile, vă văd pe voi, cei mari, comportându-vă ciudat, de parcă    n-aţi mai fi voi înşivă. Cheltuiţi bani pentru a pregăti hainele de gală ale morţii, iar pe noi, cei mici, ne invitaţi să luăm parte, alături de voi, la acest carnaval terifiant.

Pe rând, noi devenim: draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare, întrecându-ne în sadism, răutate, cruzime şi cinism. Cum de nu înţelegeţi, dragi educatori şi părinţi, că noi ne îmbrăcăm aidoma şi sufletele? Colegii noştri de clasa a IV-a din SUA au mărturisit, după o petrecere de Halloween, că simt nevoia acută să ucidă pe cineva. De fiecare dată, după Halloween, se înmulţesc crimele şi violurile, creşte consumul de droguri şi alcool, se petrec accidente grave. Ce vreţi să faceţi voi din noi?

De ce nu serbăm viaţa, iubirea şi frumuseţea? De ce avem nevoie de surogate, când Dragobetele, o sărbătoare a iubirii populare de pe meleaguri autohtone, îmbină atât de frumos tradiţiile şi cultura poporului român? Nimeni nu ne poate impune ce să iubim şi ce să urâm! Dacă am ajuns să iubim întunericul şi moartea atât de mult, încât să le celebrăm cu fast în şcoli şi grădiniţe, înseamnă că suntem un popor mort. Aidoma sărbătorii de Halloween, care nu reprezintă decât o invocare a forţelor răului şi a întunericului.

Am vrea şi noi, copiii din România, să ne îmbrăcăm o dată pe an în îngeri luminoşi. Sau în zâne bune. Sau în personajele din basmele noastre româneşti. Vrem o sărbătoare a poveştilor. Nu vrem să ne mai trezim noapte plângând, fiindcă voi ne-aţi fabricat coşmaruri, în industria numită Halloween. Vrem să învăţăm să iubim, nu să urâm. Să ocrotim viaţa, nu să ne ucidem semenii. Să Îl iubim pe Dumnezeu, nu să invocăm puterile iadului.

An de an, suntem instruiţi, încă de la grădiniţă, cum să ne confecţionăm garderoba de Halloween, alcătuită din pelerine, coarne de draci, coifuri de vrăjitoare, măşti groteşti, costume cu capete de fiare, mumii, schelete. Educatoarele ne învaţă să ne pictăm feţele cât mai odios, mulţi dintre noi purtând pe frunte cruci răsturnate. Ni se spune că totul este o glumă, dar să fie oare aşa?!

Cu sufletele noastre nu-i de glumit, dragi părinţi! Opriţi acest joc periculos de-a moartea, stimaţi educatori! Vă rugăm, nu ne mai deghizaţi în demoni!

Domnilor inspectori şcolari, domnilor profesori! Nu transformaţi şcoala în platou de filmare pentru producţii horror! Sunteţi creştini, urmaşi ai unor oameni care s-au jertfit pentru ţară! Nu le întinaţi memoria, nu pătaţi obrazul ţării, implicând cele mai curate şi mai nevinovate fiinţe în manifestări care nu au nimic de-a face cu tradiţiile şi credinţa neamului nostru şi nici cu procesul instructiv-educativ. Menirea dumneavoastră este aceea de a forma caractere, nu de a le deforma, schilodind sufletele copiilor după măsura unui pat al lui Procust, impus de puteri străine. Căci pentru fiecare suflet distrus în acest fel, veţi avea cu toţii de dat un răspuns.

Irina Nastasiu

Sursa:

Doxologia

 

28 octombrie - 61 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta "moderna". Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.

Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste taberi - a pasarilor stymphaliene?

- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!

Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.

Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.

Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.

Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

- Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! 

- fragment din conferinţa "Creştinul în lumea modernă", susţinută de Mircea Vulcănescu în aprilie 1940

CUVÂNT AL MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte

„Credinţa ta te-a mântuit…”
„Doar crede şi se va mântui”
(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

***

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.

Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.

Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).

În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de ce Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

***

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.
Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu.
Acestia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? - Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) - Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Părintele Dumitru Stăniloae: Sfinţenia - asemănarea omului cu Dumnezeu. CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

 

Reproducerea fotografiei permisă numai cu citarea autorului Dinu Lazar / Fotografu.ro (Mai multe foto la sursa: Roncea.ro).

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită şi înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.
Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare şi indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şi-roaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce le fac rău“1.

Cât despre Sfântul Calinic de la Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice oraş s-ar fi aflat, el se întorcea plângând către cei din preajma sa: „Faceţi-mi rost de bani să-i dau acestor frăţiori ai lui Iisus“ (cf. Mt. 25, 40. 45).

Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferenţă şi brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului şi a patimilor. În comportamentul sfântului, până şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschi-nărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenţa şi ele se asociază curăţiei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fi-inţa sa la problemele şi necazurile lor. În toate aceste calităţi se manifestă o realizare excepţională a umanului.

Există într-adevăr o distincţie şi o nobleţe plină de afecţiune în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă distincţia şi nobleţea obişnuite, distante şi formale. Această gingăşie nu evită contactele cu oa-menii cei mai umili şi nu se sperie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc. Modelul acestei gingăşii este „kenoza“ lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. „Kenoza“ lui Hristos este o gingăşie spirituală. El îşi arată prin aceasta voinţa de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin „kenoză“, El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingăşie voia să-i facă să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care dispreţul celui inferior corespunde celui al superiorului.

Prin „kenoza“ Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalităţii şi durităţii care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esenţă a umanităţii adevărate.

În gingăşia comportamentului lor, sfinţii s-au inspirat din „kenoza“ lui Hristos. Ei sunt, în acelaşi timp, precursorii etapei viitoare a umanităţii când în relaţiile umane va domni gingăşia. Căci oamenii, mereu nesatisfăcuţi de egalitatea exterioară pe care reuşesc să o realizeze între ei, aspiră acum spre un nivel superior al relaţiilor reciproce marcate de gingăşie.

Graţie unei conştiinţe a cărei sensibilitate a fost hrănită şi desăvârşită prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care ei participă, sfinţii sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalţi şi evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă dificultăţile. De aceea un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalţi o nevoie abia schiţată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbeşte atunci să împlinească aceas-tă cerere şi se dăruie în întregime. Dar el citeşte la ceilalţi şi necurăţiile lor, chiar şi pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curăţitoare prin forţa delicată a propriei sale curăţii şi prin sufe-rinţa pe care i-o provoacă intenţiile rele ale celorlalţi sau dorinţele lor perverse. Şi această suferinţă rămâne în el.

În fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să facă; ştie de asemenea când trebuie să tacă şi ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinţilor, manifestare nouă a nobleţei distincţiei lor, poate fi considerat un fel de „diplomaţie pastorală“.

Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură care îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au do-bândit putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalţi, dar şi un zid neclintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalţi, el face uneori dovada unei mari discreţii, alteori dimpotrivă el se manifestă cu efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile cu ceilalţi.

De altfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai „firesc“ în comportamentul său, deşi acceptă şi înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toate situaţiile modeste şi uneori ridicole ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreţia sa. Sfântul creează astfel, de îndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de inti-mitate între el şi ceilalţi. În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuşi a devenit profund uman şi autentic. El vorbeşte cu gingăşie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei relaţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge astfel să-i mărturisească sincer slăbiciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui.

Sfinţii au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat“ pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este mo-tivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor, în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile a-cestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.

Sfinţii dau întotdeauna curaj. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slă-biciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea, dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Hristos, cum spun în cugetările lor unii părinţi duhovniceşti. Dar, în acelaşi timp, ei înjosesc orgoliul celorlalţi dându-se pe sine pilde de smere-nie. Astfel ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva din-tr-o situaţie disperată. El vădeşte atunci o putere şi o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.

El este fiinţa umană cea mai smerită, dar în acelaşi timp el este o figură neobişnuită şi uimitoare. El provoacă la ceilalţi sentimentul că au descoperit în el, şi prin el în ei înşişi, umanitatea adevărată.

Această umanitate a fost atât de acoperită de artificial, de voinţa de a părea în loc de a fi, încât, atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni şi în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel care te înţelege cel mai bine, cel care te face să te simţi în tihnă alături de el şi în acelaşi timp te face să te simţi stânjenit făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe morale şi păcate pe care eviţi să le pri-veşti. El te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui; el produce în noi ruşinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necu-raţi, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie. Toate acestea dobân-desc un relief surprinzător în comparaţia pe care fără să vrem o facem între noi şi el.

Sfântul nu face uz de nici o forţă pământească, nu dă ordine cu asprime, nu porunceşte cu severitate. De asemenea, nici o critică nu se ridică în noi împotriva lui şi nu simţim născându-se nici o împotrivire faţă de el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă delicată şi puter-nică. Şi astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne eschivăm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el simţim această ireductibilă fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, deşi această fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în sfaturile pe care le dă este o fermitate fără crispare.

Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile şi sfaturile pe care el le exprimă cu delicateţe, cu privire la ceea ce ar trebui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase decât orice poruncă pământească, porunci pentru a căror împlinire am fi capabili de orice efort şi orice sacrificiu. Căci gingăşia sfântului este deopotrivă fermitate şi bunătate. Şi una şi alta se situează în iradierea divină şi lasă să transpară ordinea bunătăţii divine care prin blândeţe se impune cu o autorita-te absolută. În acelaşi fel, sfatul sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare şi de această neputinţă în care ne aflăm, de această neîn-credere care se află în noi. Simţim ceea ce sfântul ne-a recomandat ca o putere şi o lumină sigură pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi lumina ce vin din izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi la bunătatea care ţâşneşte de la izvorul suprem al bunătăţii. Ne temem totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nostru, cum ne temem să nu se descopere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe privirea medicului de o competenţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da - o ştim - şi diagnosticul, şi remediul efica-ce, pentru a ne vindeca de o maladie despre care ştim în mod vag că este mortală.

În gingăşia, în blândeţea şi smerenia lui percepem o putere pe care nici o altă putere pământească nu o poate încovoia pentru a o face să cadă din cură-ţia ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se dărui lui Dumnezeu cu totul şi de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta să se mântuiască.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bunătăţii şi a curăţiei, acoperită de voalul smereniei care o face încă şi mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort ca să descoperim strădaniile renunţărilor sale ascetice şi ale iubirii sale de oameni, dar măreţia sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea măreţiei în „kenoză“ sau în umilinţă. Din persoana sfântului străluceşte un calm, o pace, pe care nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, această pace este cucerită şi menţinută printr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la dure-rile celorlalţi până la lacrimi. Sfântul este înrădăcinat în statornicia iubirii şi a suferinţei Dumnezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dumnezeu Cel care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni. El se odihneşte în veşnicia puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu devenite în Hristos accesibile oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de prezenţa lui Dumnezeu, întocmai ca Melchisedec2. Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dumnezeu şi de oameni nu exclude par-ticiparea lui la durerile oamenilor şi la aspiraţiile lor bune, aşa cum Hristos nu încetează să fie pentru ei în stare de jertfă şi nici îngerii nu încetează să le ofere neîncetat slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea com-pătimitoare şi miloasă este ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este „odihna“, liniştea, „sabatul“ în care au intrat sfinţii (Evr. 3, 18-4, 14), cei care au ieşit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Căci odihna sfântului în veşnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de a-i ajuta astfel să-şi învingă durerile cu curaj, să nu cadă în deznădejde. Din această cauză sfântul este un înaintemergător şi sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la desăvârşirea viitoare a eshatonului.

Sfântul a triumfat asupra timpului fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hristos Care, deşi în ceruri, este în acelaşi timp cu noi cu cea mai mare eficienţă. Sfântul Îl poartă pe Hristos în el cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor.

Sfântul reprezintă firea omenească curăţită de zgura subumanului sau inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparenţă restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere şi sensibilitate infinită Care este Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu şi personal devenit om, un pisc al unei înălţimi ameţitoare, dar şi al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârşită în Dumnezeu. Este persoana an-gajată într-un dialog pe deplin deschis şi neîncetat cu Dumnezeu şi cu oamenii. Este transparenţa clară a zorilor luminii divine eterne în care se va desăvârşi umanitatea. Este reflexul maxim al umanităţii lui Hristos.

* Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, II. Calea isihastă, Gingăşie şi sfinţenie, Editura Deisis, 2003, pp. 53-63. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei „Ziarului Lumina”)

Note: 1  Tou Isaak tou Syrou ta eurethenta apanta (ed. ieromonah Nichifor Theotokis, Leipzig, 1770), reed. ieromonah Ioachim Spetsieris, Atena, 1895, p. 306, Cuv. 81 [FR X, 1981, pp. 393-394]

2 Ambigua 10; PG 91,1144 şPSB 80,1983, p. 142 [.u.]


(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 27 octombrie 2013)

Părintele Constantin Sturzu: Neştiinţă, neputinţă sau manipulare sau despre mass-media actuală

Dar chiar dacă ar fi o "strategie" a Bisericii - precum s-a spus, mai ales prin aducerea şi de alte sfinte moaşte sau relicve sfinte - tot nu văd de ce acest lucru ar fi un păcat, atâta vreme cât este un mijloc misionar de întărire a credinţei, un ajutor pentru pelerinii care nu se pot deplasa în alte ţări (când se aduc sfinte moaşte din străinătate), dar şi un prilej de a vorbi despre sfinţi mai puţin cunoscuţi.

         
Nici săptămâna aceasta nu voi relua acel şir de articole privind problemele creştinismului de azi, având ca punct de plecare unele obiecţii ridicate de filosoful creştin Berdiaev. Evenimentele din ultima săptămână mă determină să aprofundez puţin ceea ce semnalam în articolul anterior, în acea încercare de analiză a modului în care se poate ajunge la abordări negative ale unor fenomene precum pelerinajul de la Iaşi din miezul lunii octombrie. Sesizam, data trecută, neputinţele şi limitele ziariştilor care nu pot relata corect şi surprinde esenţa unei astfel de manifestări ce angrenează mii de oameni. Aş putea acum, şi prin prisma a ceea ce s-a publicat, în ultima săptămână, în presă, să identific trei categorii de astfel de jurnalişti. Prima, a celor care, din neştiinţă, din grabă sau dintr-o abordare superficială, gafează atunci când abordează subiecte religioase. Cea de-a doua, a celor care, deşi în deplină cunoştinţă de cauză, fie pentru că îşi ating anumite limite, fie pentru că nu sunt suficient de racordaţi la dimensiunea misionară sau la exegeza teologică, deşi relatează corect, se plasează la suprafaţa lucrurilor, ratând o interpretare profundă şi riscând, chiar, sentinţe care denaturează şi deturnează sensul şi rostul unor evenimente din viaţa Bisericii. Cea de-a treiacategorie este cea a celor care, chiar şi dacă ar avea informaţii corecte şi/sau competenţe de ordin teologic, nu sunt interesaţi deloc de adevăr, ci doar de a manipula informaţia şi a o interpreta de o manieră care să convină unui scop prestabilit. Să luăm pe rând fiecare din aceste trei categorii, ilustrându-le cu cele mai recente exemple din presă. (Evident, o a patra categorie ar fi aceea a jurnalistului care sesizează critic, dar corect, unele aspecte negative, fapt ce nu îngrijorează, ci nu poate decât să bucure, fiind în folosul Bisericii să cunoască ceea ce este de îndreptat).
            Pentru prima categorie voi folosi chiar un exemplu desprins din paginile ziarului care are amabilitatea să-mi găzduiască această rubrică. În chiar ediţia în care mi se publica articolul de săptămâna trecută, a fost publicat şi un articol intitulat "Elevul olimpic care s-a sinucis va fi dus astăzi pe ultimul drum", semnat de Liliana Gânju. Acolo eram citat cu o declaraţie în care arătam că rânduiala Bisericii este ca să nu fie pomenite, la sfintele slujbe, numele celor care se sinucid, ci - aş fi spus eu - "numele altor membri ai familiei trecuţi în nefiinţă". Or în toată teologia ortodoxă se spune clar că omul este adus din nefiinţă la fiinţă, iar moartea nu înseamnă decât intrarea în veşnicie, nicidecum disoluţia, intrarea "în nefiinţă". Nici măcar cei care nu vor să aleagă iubirea lui Dumnezeu (raiul), ci preferă separarea de Creatorul lor (iadul) nu dispar, ci îşi vor continua existenţa. În declaraţia mea (e drept, telefonică) am amintit despre cei "adormiţi" sau "trecuţi la cele veşnice" din neamul celui care se sinucide. Graba sau neatenţia reporterului au făcut să fiu citat cu o afirmaţie care se circumscrie ereziei, adică neadevărului.
            Nu am nici o îndoială asupra dorinţei autoarei articolului de a-mi consemna corect spusele, am o întreagă experienţă a dialogurilor purtate, anterior, cu multă onestitate. Mai degrabă dânsa este victima unei expresii - "a trece în nefiinţă" - cultivată atât de intens în anii ateismului comunist, încât şi astăzi persistă în limbajul comun, inclusiv printre generaţiile mai tinere. Atât de puternic s-a întipărit în conştiinţa colectivă, încât am auzit chiar oameni cu o cultură solidă şi/sau cu o identitate creştină asumată, folosind-o cu nonşalanţă. După cum, spre exemplu, mai circulă o altă expresie care nu are nici o legătură cu realitatea, dar care este foarte răspândită, anume aceea care ar spune "crede şi nu cerceta" şi care s-ar găsi în Biblie. Am dat acest exemplu şi pentru că se impunea, pentru cititorii ediţiei tipărite ai "Ziarului de Iaşi" (pe site s-a corectat, imediat ce am sesizat, eroarea) care s-au smintit citindu-mi declaraţia, să precizez că nu am folosit în declaraţia mea formula "trecuţi în nefiinţă". În astfel de situaţii, deşi neplăcute (mi s-a întâmplat de nenumărate ori, ca purtător de cuvânt, să nu mi se consemneze întocmai cuvintele), nu fac decât să fiu mai atent, ulterior, cu jurnalistul respectiv, explicându-i de ce este important să fiu citat, uneori, ad litteram, iar nu prin parafrazare. Ca o concluzie, ziariştii din această categorie merită ajutaţi şi învăţaţi să relateze corect, astfel încât onestitatea şi profesionalismul lor să fie dublate şi de o mai bună stăpânire a vocabularului specific domeniului pentru care sunt acreditaţi de redacţie, în speţă cel religios.

Festival sau pelerinaj?

            Să ne îndreptăm acum atenţia către cea de a doua categorie, a celor care au un bagaj teologic consistent sau, în orice caz, suficient spre a le asigura o bună receptare şi decriptare a unor evenimente religioase. Am să aduc aici exemplul unuia dintre puţinii jurnalişti pe care îi avem în ţară specializaţi pe probleme religioase, Marius Vasileanu, raportându-mă la ultimul său articol, "Câteva întrebări despre moaşte şi sfinţi", publicat acum două zile pe site-ul "Ziarul de Duminică" al "Ziarului Financiar". Plecând de la premisa că sărbători precum cea a Sfintei Parascheva de la Iaşi sau cea a Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, au fost transformate, "în urma unui PR bine instrumentat", în "festivaluri-maraton" de 5-6 zile, în loc să se limiteze la una sau două zile, Marius Vasileanu conchide că aici ar putea fi sursa de inspiraţie pentru cei care "consideră totul drept o rentabilă afacere abil întreţinută de Biserică", dar şi că "acest fenomen creează multiple riscuri şi reacţii inverse, precum orice exces". Încât domnia sa ajunge, firesc, la o întrebare care, deşi izvorâtă din sincere intenţii şi preocupări, aruncă o serioasă umbră de îndoială asupra închinării la sfintele moaşte. Interogaţia - mai mult sau mai puţin retorică - este plasată chiar în finalul articolului său: "Nu strică să ne întrebăm uneori: cât mai este credinţă reală în Bisericile creştine şi de ce este stimulată (inconştient) idolatria, precum în orice religie păgână?".
            Având în vedere că autorul se mărturiseşte a fi creştin ortodox şi că cinsteşte sfintele moaşte - şi, aşa cât şi cum îl cunosc, nu mă îndoiesc nici o clipă de această asumare de identitate -, nu pot decât să iau în serios interogaţiile din articol, ca fiind îngrijorări de mirean preocupat de eventuale excese ce ar dăuna Bisericii, în ansamblul ei. Răspunsul meu, nu neapărat cel mai competent, este unul care îndeamnă la o abordare mai din interior a fenomenului. Trebuie precizat, în primul rând, că nu Biserica hotărăşte când şi câţi credincioşi să vină în pelerinaj la sfintele moaşte. Noi am fost, la Iaşi, oarecum surprinşi, anul acesta, de mulţimile de pelerini care au venit mult mai devreme decât în anii anteriori şi în număr mult mai mare (statisticile Jandarmeriei sunt edificatoare în acest sens). Este o nevoie a credincioşilor - sporită, precum se vede - de a intra în contact cu trupurile sau cu rămășițele înmiresmate de sfinţenie, cu putere vindecătoare şi mângâietoare. Dar chiar dacă ar fi o "strategie" a Bisericii - precum s-a spus, mai ales prin aducerea şi de alte sfinte moaşte sau relicve sfinte - tot nu văd de ce acest lucru ar fi un păcat, atâta vreme cât este un mijloc misionar de întărire a credinţei, un ajutor pentru pelerinii care nu se pot deplasa în alte ţări (când se aduc sfinte moaşte din străinătate), dar şi un prilej de a vorbi despre sfinţi mai puţin cunoscuţi. Pe de altă parte, nu-i  mai puţin adevărat că o viaţă trăită deplin în Hristos, cu rugăciune, cu împlinirea poruncilor evanghelice, având o părtăşie activă, constantă şi conştientă cu Mântuitorul în sfintele taine, mai reduce cumva din nevoia de a apela atât de "palpabil" (la propriu) la mijlocirea sfinţilor proslăviţi de Dumnezeu în trupurile lor neînsufleţite. Dar dacă am sesizat o astfel de slăbire a credinţei lucrătoare în conştiinţa credincioşilor e neapărat să oferim leac pe măsura neputinţei şi nevoii lor, nu să-i privăm şi de acesta (şi, de altfel, cum s-ar putea face asta, prin ascunderea sfintelor moaşte?).
            Cel de-al treilea tip de jurnalist evocat la începutul articolului poate fi excelent ilustrat de articolul "Ce-i mână pe preoţii moldoveni în lupta anti-gaze de şist? O poveste mai complicată despre conflictele interne din biserică şi rezistenţa la schimbare", publicat în data de 23 octombrie a.c. de Cristian Pantazi pe hotnews.ro. Este de fapt un material în care găseşti, de-a valma, date reale şi informaţii "pe surse", articole citate trunchiat şi declaraţii irelevante pentru tema abordată şamd, toate siluite să "pice" pe calapodul unui scenariu bun pentru un film de ficțiune. Inclusiv subsemnatul este citat într-un mod revoltător, manipulându-se bucăţi de text, prezentate de aşa o manieră încât să reiasă că eu aş susţine ideea unei apropieri a României de proiectul eurasiatic propus de Rusia, în loc să fie prezentat semnalul de alarmă pe care-l trag cu privire la un anumit pericol ce poate veni dinspre răsăritul geopolitic. Autorul a mizat pe faptul că cititorii săi nu se vor mai obosi să citească cele două articole scrise de mine pe această temă, în luna iulie a acestui an: "Cine are interes să lovească în Biserică?", respectiv"Ori la Baal, ori la Spital!". Dar, adesea, ca să nu spun cel mai adesea, cititorii sunt mai inteligenţi decât autorii şi manipularea nu-şi atinge ţinta. Şi chiar dacă şi-ar atinge-o, noi tot avem de câştigat, căci ne raportăm la cuvintele rostite de Domnul acum două mii de ani: "Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine" (Luca 6, 26).

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: Doxologia

Predică a Părintelui Cleopa la Sf Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie)

Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32)   Iubiţi credincioşi,   Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir.

Acest mucenic vrednic de laudă, s-a născut în cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod şi comandant al cetăţii Tesalonic şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană ce era atunci asupra creştinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic în dreapta credinţă şi în dragoste pentru Iisus Hristos. Tatăl lui Dimitrie avea în casa lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici, la care se închina el şi soţia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea părinţii pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, ca să se închine Mîntuitorului şi Maicii Domnului, învăţîndu-l să se roage şi descoperindu-i taina adevăratei credinţe în Hristos.

Pe cînd era Sfîntul Dimitrie în vîrstă de 20 de ani, a murit tatăl lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind împăratul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care văzîndu-l înţelept şi viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său; apoi Sfîntul Dimitrie mergînd în patria sa Tesalonic, în loc să prigonească pe creştini, cum îi poruncise Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi cinstit. Astfel, el s-a făcut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, căci pe mulţi îi aducea la cunoştinţa adevărului, risipind închinarea la idoli.
Iar împăratul Maximilian, întorcîndu-se biruitor de la un mare război contra sciţilor şi a sarmaţilor, a voit să aducă jertfă de mulţumire necuraţilor zei în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci viteazul ostaş al lui Hristos a înţeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea tiranului împărat credinţa în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele Sfîntului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire (Romani 10, 10). Adică nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu cuvîntul în public, ca să te poţi mîntui. Această credinţă cu darul Duhului Sfînt avînd-o Dimitrie în inima sa, a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu mare îndrăzneală, că nu zeii, ci Dumnezeul creştinilor este adevăratul Dumnezeu. El a făcut cerul şi pămîntul şi pentru nemăsurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Său în lume şi a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fără de păcate, şi a mîntuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce şi prin înviere.

Auzind împăratul că Sfîntul Dimitrie, în loc să-l laude pe el, a mărturisit că Hristos este adevăratul Dumnezeu, s-a mîniat tare şi l-a aruncat în temniţă, spre judecată şi osîndă la moarte. Într-o zi împăratul făcînd mare spectacol în aer liber, după obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptător, anume Lie, să se lupte cu creştinii pe un pod înalt şi să-i arunce jos în nişte suliţe cu vîrful în sus, spre veselia spectatorilor. În acest timp Sfîntul Dimitrie era păzit în temniţă din ordinul împăratului. Atunci un tînăr creştin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rîvnă pentru Dumnezeu şi nemaiputînd să rabde uciderea creştinilor, s-a dus în temniţă la Sfîntul Dimitrie şi i-a spus: "Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face împotriva creştinilor, deci roagă-te pentru mine, că vreau să lupt cu Lie, şi să izbîndesc sîngele nevinovat al creştinilor".
Sfîntul Dimitrie fiind legat în lanţuri, a binecuvîntat pe Nestor şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te, frate, şi te luptă cu Lie, că şi pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi!" Tînărul Nestor fiind întărit cu rugăciunea Sfîntului Dimitrie şi-a făcut cruce şi ducîndu-se în acea privelişte a strigat: "Vreau să lupt cu Lie!" Zadarnic încercau toţi să-l oprească pe Nestor de la lupta cu Lie că el striga în auzul tuturor: "Vino, Lie, să te lupţi cu mine!" Apoi începînd a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi".

Şi îndată, cu ajutorul rugăciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie în suliţe şi l-a omorît. Atunci împăratul, mîniindu-se a poruncit să-i taie capul Sfîntului Nestor, împlinindu-se profeţia dascălului său Dimitrie. Apoi a trimis ostaşi în temniţă să-l ucidă cu suliţele şi pe Marele Mucenic Dimitrie. Văzînd că i-a sosit sfîrşitul, Sfîntul Dimitrie s-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi şi-a ridicat mîna dreaptă în sus şi a fost străpuns cu suliţele de ostaşi în tot corpul, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos pe care L-a mărturisit.

În clipa aceea un alt ucenic al său a luat mantia şi inelul Sfîntului Dimitrie şi înmuindu-le în sîngele mucenicului, tămăduia cu ele pe mulţi bolnavi.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: „Gadarenii şi sufletul"

<<Citind Evanghelia cu băgare de seamă vedem că Iisus n-a făcut nimic „la întâmplare”. Astfel s-a suit în corabie cu scopul anumit de-a merge să dezlege un suflet din muncile unui „legheon” de demoni, care se chinuia în laturile Gadarenilor. Pe mare s-a stârnit fără veste o furtună suspectă, pe când Iisus dormea. Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi a valurilor apei şi s-a făcut linişte mare. De ceea parte a mării îl întâmpină pe Iisus altă furtună: într-un suflet, în care dracii stârniseră viforul celei mai de pe urmă pustiiri şi decăderi. Făcuseră dintr-un om o fiară, care rupea lanţurile, şi un criminal fioros, care pustiise aceea lature a Gadarei.
Iată un om dezorganizat de draci: pe cea mai de pe urmă treaptă a decăderii. Omul în care nu mai străluceau însuşirile omeniei; în locul lor diavolii îi dăduseră fioroasa libertate de a fi drac între oameni.
Ei bine, omul acesta era totuşi un suflet.
Pentru el a trecut Iisus marea.

Iisus propovăduise în diferite rânduri că „sufletul e mai de preţ decât toată lumea”, şi că „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – Enunţări abstracte, care nu prea decid pe oameni să-şi aibă grija de suflet. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale:
Arată cu minune preţul unui suflet.

A pus în cumpănă un suflet, al celui mai desfigurat dintre oameni, cu preţul, - deocamdată – al unei turme de două mii de porci, nu – încă  - cu „toată lumea”. Şi a dat pierzării turma de porci a Gadarenilor, pentru mântuirea unui suflet. Cumpăna aceasta, între preţul unui suflet în ochii lui Dumnezeu şi preţul turmei în ochii Gadarenilor, a ieşit cu scandal. – Şi poate că tocmai scandalul ce a urmat pune mai plastic în cumpănă valoarea sufletului, întrucât Gadarenii au trebuit „să simtă” preţul sufletului, pe care îl pierduseră ei în porci. Răi de pagubă cum erau „Tot oraşul ieşi în întâmpinarea lui Iisus, şi văzându-L, Îl rugară să se ducă din hotarele lor”. (Mt 8,34; Lc 8,37). Cu alte cuvinte, pentru „paguba” ce le-a făcut-o, L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor. Ei s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet.
Iisus s-a conformat: „intrând în corabie s-a înapoiat”.
Atâta avea de făcut: gadarenilor le-a lăsat un misionar.
Şi un fost îndrăcit nu e un misionar de rând. >>

 Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, pp 172-173.

Parintele Bartolomeu Anania despre mostenirea pe care ne-o lasa Sfintii Marturisitori Ardeleni. "Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia!"

Care este mostenirea pe care ne-o lasa ei (Sfintii Marturisitori Ardeleni n.n.) noua? Sa ne pastram credinta parintilor si stramosilor nostri, fara sa dispretuim celelalte credinte… Noi ne-am adunat de curand, noi, ierarhii din Sinodul Mitropolitan al Transilvaniei si am dezbatut si aceasta problema: ce se intampla cu ecumenismul? Multi cred ca ecumenismul inseamna pur si simplu sa ridici mainile si sa te predai! Ca este tot un Dumnezeu pentru toti, ca adevarul este partial, ca fiecare biserica are o parte din adevar, dar nici una nu are adevarul intreg…

 

Nu, dragii mei! Noi, ortodocsii, fara sa ii dispretuim si cu atat mai putin sa ii persecutam pe ceilalti, posedam adevarul intreg! Ne mantuim in Adevarul Iisus Hristos, pentru o ratiune foarte simpla. Ati rostit si astazi Crezul in Biserica. Retineti va rog: Crezul pe care l-ati rostit voi la aceasta biserica impreuna cu noi este cel pe care Sfintii Parinti ai Bisericii l-au formulat in primele doua sinoade ecumenice. Fara nici un adaos si fara nicio stirbire! Toate celelalte biserici au adaugat ceva sau au stirbit ceva. Noi l-am pastrat intreg! Conservatori? Daca vreti, conservatori! Fundamentalisti? Bine, daca vreti, fundamentalisti! Pai Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cel ce nu va crede, se va osandi. Scurt pe doi! Nu incape discutie! Si noi la fel. Nu avem certitudinea ca cei de alte confesiuni se mantuiesc. Dar noi o avem pe a noastra si ne este de ajuns. Ca suntem in Biserica cea Adevarata, ca suntem in interiorul Adevarului lui Hristos, ca dragostea dintre frati nu este completa si adevarata decat in interiorul Adevarului! Iar Adevarul Cine este? Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Mergem pe Calea Adevarului, traim intru Adevar si asteptam Viata vesnica, tot in interiorul acestui Adevar.

 

Indemnul martirilor pe care ii sarbatorim astazi este acela de a ne pastra credinta noastra. Stiti din ce porneste admiratia mea personala cel putin pentru Atanasie Todoran, dar si pentru oricare [martir]? Eu cand ma uit la un altul care este de alta religie, care nu este crestina, ma intreb daca el in credinta lui religioasa este si de buna -credinta. Daca crede cu adevarat in credinta lui, chiar daca nu este a mea, si daca va fi gata sa moara pentru ea. Noi, in Transilvania, avem modele de urmat in cei care au fost gata sa moara pentru credinta ortodoxa si intru credinta ortodoxa. S-au mantuit, se roaga acolo pentru noi, si ne rugam si noi ca ei sa mijloceasca pentru noi si aceasta ne da si garantia ca si noi ne vom mantui daca vom ramane pana la sfarsit si fara de clintire in Adevarul lui Hristos care se numeste Ortodoxia, Amin!”

VIDEO. O taranca, tanti Zali, a vrut sa scoata cu mainile goale explozibilii pusi de cautatorii gazelor de sist

Tanti Zali şi nepotul dumneaei au descoperit pe pamânturile lor o echipă care, folosind explozibil, prospectau pentru găsirea pungilor de gaze.
În momentul în care angajaţii firmei de prospecţiuni au refuzat să scoată explozibilul din pământ femeii, Tanti Zali s-a oferit să-l scoată cu mâinile goale.

Comunicat al Mănăstirii Putna: Dreptul la apă curată, la o palmă de pământ nepoluată, este o expresie a dreptului la viaţă. De aceea suntem alături de toţi membrii societăţii noastre – care sunt totodată şi membri ai Bisericii Ortodoxe Române – în lupta pentru apele curate ale României, în lupta împotriva exploatării gazelor de şist.

După mai multe întâlniri şi dezbateri în lunile august-septembrie 2013, Mănăstirea Putna a ajuns la un acord de protecţie a zonei cu S.C. Prospecţiuni S.A. Bucureşti, firma care dorea să efectueze aici detonări seismice pentru descoperirea rezervelor de gaze (naturale sau de şist). Astfel, s-a interzis metoda de testare a straturilor solului prin explozii, care ar fi pus în pericol izvoarele de apă potabilă din jur, şi care ar fi presupus efectuarea a cca. 10-15.000 detonări la 10 metri adâncime a câte 2-3 kg explozibil. De asemenea, în urma discuţiilor de la nivelul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, din Proiectul E-III 1 Brodina al SC Prospecţiuni, care măsura iniţial o suprafaţă de 304 km², au fost excluse de la operaţiunile de împuşcare cu explozibil zona Mănăstirii Suceviţa şi zona forestieră „Asociaţia Silva Bucovina”.

Dintre tehnologiile folosite în ultima vreme pentru prospecţiunea solului – geo-chimică, magneto-telurică, seismică – ultima are cel mai mare potenţial distructiv, putând duce la rupturi ale solului, deturnarea izvoarelor de apă, contaminarea pânzei freatice, alunecări de teren, precum şi la slăbirea treptată a structurii de rezistenţă a clădirilor datorită undelor seismice create, care pot fi înregistrate la o distanţă de peste 10 km. Pe lângă aceasta, activitatea de prospecţiuni seismice se desfăşoară în România fără să fie reglementată prin nici o lege, şi nu există o nici o ştiinţă care să prevadă efectele exacte ale exploziilor în sol, în toată complexitatea lor, astfel încât nu se poate vorbi nicidecum de „explozii controlate”.

În mod concret, în zona Mănăstirii Putna s-a creat un perimetru de protecţie cu o rază de 3-4 kilometri, denumit „Aria protejată Putna”, ferind de explozii mai multe obiective istorice, naturale şi de mediu, astfel:

• Complexul monahal Mănăstirea Putna şi dependinţele sale – monument istoric de sec. XV, de importanţă naţională şi universală;
• Complexul monahal Sihăstria Putnei – lăcaş de cult sec. XVIII;
• Chilia Sf. Daniil Sihastrul – monument istoric sec. XV;
• Mănăstirea Sf. Daniil Sihastrul – monument de cult local;
• Poiana Jiji cu biserica – proprietate cu locaş de cult a Mănăstirii Putna;
• Dealul Crucii – monument istoric clasat C.M.I. 1943;
• Bazinele hidrografice ale mănăstirilor Putna, Sihăstria Putnei şi Sf. Daniil Sihastrul – resurse naturale de importanţă strategică;
• Versanţii montani ai zonei Putna şi alte reliefuri ameninţate de degradări, seisme şi alunecări de teren. (vezi harta anexată)

În scopul delimitării exacte a zonei, reprezentanţi ai Mănăstirii Putna cu experienţă în teren dimpreună cu topografi şi ingineri ai S.C. Prospecţiuni au străbătut cu pasul conturul „Ariei protejate Putna”, folosind marcaje din loc în loc. Pentru radiografierea seismică a solului, în interiorul acestui perimetru S.C. Prospecţiuni a folosit o tehnologie nedistructivă, constând în montarea la câte 50 m a unor senzori seismici (geofoane), care au oferit o imagine a straturilor solului pe baza detonărilor seismice efectuate la distanţă, în afara zonei de protecţie. În prezent această activitate s-a încheiat, iar din 18 octombrie 2013, S.C. Prospecţiuni s-a angajat la strângerea şi îndepărtarea tuturor cablurilor, senzorilor şi echipamentele folosite la faţa locului, şi apoi la părăsirea definitivă a zonei.

Prin atitudinea şi poziţia sa de până acum, Mănăstirea Putna a urmărit în special să protejeze izvoarele de apă potabilă ale locului, o resursă strategică pentru vieţuitorii de aici, pentru noi şi pentru generaţiile care vor veni. Chiar dacă nu s-a ajuns încă la faza de exploatare de gaze în zona Putna, pericolul a venit de la activitatea de prospecţiune seismică în sine, ca fază preliminară a acestui proces. Oricât de legitime ar fi interesele publice sau private ale unor agenţi economici, prospectarea sau exploatarea resurselor naturale ale solului – fie gaze naturale, fie gaze de şist – nu trebuie să se facă prin punerea în pericol a resursei naturale esenţiale pentru toţi: apa. Nu putem răscumpăra cu nici o sumă de bani poluarea sau dispariţia apelor noastre, ori a monumentelor istorice, iar dacă gazele naturale sau de şist fac parte din politica de dezvoltare durabilă, cu atât mai mult apele, solul fertil şi monumentele naturale şi istorice pe care le deservesc fac parte din politica de dezvoltare durabilă. Numai în felul acesta credem că se poate asigura un just echilibru între interesul public şi interesul privat, căci dacă pământul şi apele sunt declarate proprietate publică, adică ale tuturor, în egală măsură ele trebuie să aparţină fiecărui cetăţean care-şi duce viaţa în locul respectiv, în funcţie de nevoile sale. De aceea, este firesc să apărăm această demnitate a noastră de stăpâni ai locului în faţa cererilor nedrepte ale unor investitori economici care nu se gândesc la mediul înconjurător în ansamblul său, şi nici la cei care îl vor moşteni după noi, ci numai la profitul personal cât mai rapid obţinut.

Cât priveşte problema gazelor de şist, poate că fiecare român de bună-credinţă ar trebui să-şi pună întrebarea: de ce ar fi obligate ţările „sărace” din Estul Europei să accepte exploatarea gazelor de şist, câtă vreme Franţa şi Germania – motoarele Uniunii Europene – au respins-o, chiar dacă şi ele sunt dependente de gazul rusesc? Din studiile şi filmele documentare care au circulat în ultima vreme, înţelegem cu toţii pericolele majore pe care le pune exploatarea gazelor de şist pentru mediul înconjurător. Dreptul la apă curată, la o palmă de pământ nepoluată, este o expresie a dreptului la viaţă. De aceea suntem alături de toţi membrii societăţii noastre – care sunt totodată şi membri ai Bisericii Ortodoxe Române – în lupta pentru apele curate ale României, în lupta împotriva exploatării gazelor de şist. Împreună, cler şi laicat, formăm un popor al lui Dumnezeu şi împreună vom continua să ne apărăm spaţiul nostru vital.

Arhimandrit Melchisedec Velnic,
Stareţul Mănăstirii Putna, cu obştea
18 octombrie 2013

Harta prospecțiunilor seismice în zona Putna	Aria Putna protejată de explozii seismice
Fiecare cerc roșu marchează un punct de detonare seismică a 2-3 kg explozibil. Cercurile albastre reprezintă perimetrele inițiale de protecție propuse de S.C. Prospecțiuni. Conturul galben reprezintă perimetrul de protecție extins de Mănăstirea Putna.

Din învăţăturile Cuviosului Părinte Paisie Olaru (la 23 de ani de la trecerea la Domnul): Mâine nu mai este ziua ta

Am fost lângă Părintele Paisie înainte de a se muta la Domnul; era cu adevărat un om cu viaţă sfântă. L-am apucat cu amândouă mâinile şi i-am zis:

„Părinte Paisie, daţi-mi un sfat. Cine ştie dacă mai pot veni, poate până mâine nu mai ajung, vreau să-mi daţi un sfat”.

Şi mi-a spus un sfat comun, dar care spune foarte multe:

„Părinte Ioanichie, ce poţi face astăzi, nu amâna pe mâine, că nu ştii dacă ziua de mâine mai ajungi cu viaţă. Ce poţi să faci bun astăzi, astăzi să faci. Ai un ceas de rugat, roagă-te acum. Ai un ceas să citeşti o catismă, citeşte-o acum, mâine nu mai ştii, că nu e ziua ta. Poţi să citeşti astăzi o carte sfântă, să dai viaţă la un suflet, să te duci la un bolnav, să mângâi un om deznădăjduit, acuma fa-o. Mâine nu mai este ziua ta."

(din cartea "Mi-e dor de Cer. Viața părintelui Ioanichie Bălan", Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 527)

VIDEO-DOCUMENT. Drumul Crucii - 1992. Tineri de-o parte si de alta a Prutului au purtat Crucea pe axa Chisinau-Bucuresti (Piata Universitatii), cerand Unirea Basarabiei cu Tara. Post-scriptum: cuvant inspirat al Parintelui Staniloae despre misiunea romanilor

In documentar apar si o serie de oameni politici, in frunte cu trufasul fiu al Kominternului, Petre Roman, care n-au facut decat sa risipeasca uriasul entuziasm al momentului in favoarea Unirii.
La minutul 52, 40 este un minunat cuvant al Parintelui Staniloae adresat tinerilor hristofori.

INEDIT. Declaraţie a basarabeanului Valeriu Gafencu, "un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui". 10 martie 1941

 

“Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Ţării se află în închisoare, ca român e poate cel mai dârz dintre toţi deputaţii închişi acolo, acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui.”

“Eu am înţeles şi înţeleg Mişc. Legionară altfel decât aşa cum s-a prezentat în ceasurile din urmă. E onoarea mea în joc prin cele ce vi le mărturisesc şi prin mine e cinstea şi onoarea familiei mele”.

- extras din Dosarul de la Securitate 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu 

Scrisoarea mucenicului Valeriu Gafencu catre Cuviosul Parinte Arsenie Boca

Hristos a inviat!

Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.

In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.

Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…).

Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos.

Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin.

Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…).

Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar.

V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna.

Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic la zidirea launtrica a neamului, a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie.

Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit. Cu dragoste in suflet, Va sarut mainile, Valeriu Gafencu

Galda, 19 Mai 1946

MINUNI ALE SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA

Aceste minuni sunt însemnate de către o păcătoasă creştină - Blondina -, după porunca Sfintei Parascheva, care i-a spus în vis să scrie toate minunile făcute de ea, pe care le ştia această ucenică a Sfintei Paraschiva. Multe minuni face Sfânta Cuvioasă Paraschiva cu tinerii şi cu toţi care se roagă ei cu credinţă.
 
[ DESCARCA FISIER WORD: minuni-Sfanta-Parascheva.doc ]

1. O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze pentru feciorul său, care era un golan şi - fiind chiar clientul ei - a profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.
2. O femeie tânără de 33 de ani dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta Mitropolie. Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi a venit la moaştele Sfintei Paraschiva. S-a închinat, însă când a vrut să sărute sfânta raclă, o putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A inceput sa strige: "draci, diavoli..". Oricine venea către dansa, ea ii împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei Mitropolii - un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a întrebat-o: "Spune, ce păcat ai făcut?" Ea a spus că a umblat cu farmece, că a auzit că soţul ei o înşeală.
A întrebat-o de unde este şi cum o cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi. Atunci părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie; el i-a dat acatistul Sfintei Paraschiva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat în genunchi la picioarele sfintei şi a citit tot acatistul. Apoi preotul duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a limpezit la minte.
A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a împărtăşit-o. Femeia a plecat acasă sănătoasă.
3. Într-o zi o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de serviciu la tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, a neglijat şi s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la doctor, care i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea.
Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am făcut pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat. Peste trei luni am intalnit-o pe strada, sănătoasă, voioasă. Am întrebat-o cum se simte, îmi spune: "Bine! Dar să vedeţi cum s-a întâmplat. La vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a început să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia de pe creier şi m-am făcut sănătoasă".
5. O maică din Cheile Bicazului a venit la Sfânta Paraschiva, fiind bolnavă de urechi de nu mai auzea nimic şi avea şi dureri. A stat trei zile în rugăciuni cu lacrimi şi a plecat complet sănătoasă.
6. Mi-a povestit un preot din Ardeal că în parohia lui a fost o fată care trebuia să se căsătorească cu un băiat. O fată cuminte, însă băiatul a fost rău, a lăsat-o şi s-a căsătorit cu alta. Ea, fiind foarte necăjită, a venit la preotul paroh şi i-a povestit durerea sa. Preotul a sfătuit-o să meargă la Iaşi, să se închine la moaştele Sfintei Paraschiva şi să dea un pomelnic. L-a ascultat. Peste o lună s-a căsătorit cu un băiat foarte bun şi e fericită.
7. Un alt preot, tot din Ardeal, mi-a povestit: A fost bolnav de plămâni - T.B.C. -, i s-au făcut multe antibiotice şi el a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la doctor, acela i-a confirmat această nenorocire. Preotul imediat s-a urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora zece seara şi Sfânta Mitropolie era închisă. Atunci el a stat în genunchi afară lângă peretele unde stau moaştele Sfintei Paraschiva, s-a rugat câteva ceasuri plângând. A doua zi a simţit că e sănătos şi până astăzi nu mai are nimic nici cu ochii, nici cu plămânii, slujeşte şi azi Sfânta Liturghie la o mănăstire din Ardeal.

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca: “Pilda Semănătorului”

Mândria dă o plăcere minţii dar o întunecă. Dovadă că mintea găseşte mai bună starea dinainte - când te lăudau oamenii pentru nevoinţele pe care ţi le cunoşteau - şi alta dovadă că mândria întunecă mintea e faptul că-ţi crezi minţii: că şi singură te poţi descotorosi de gândurile rele. Pe cum că acestea nu-s adevărate o dovedeşte faptul că tulburarea creşte; a învăţa nu poţi, deşi odată puteai, iar voinţa e înfrântă de prima coajă de pâine.
- Nu te teme: aşa se începe calea cea bună: cunoscându-ţi şi recunoscându-ţi neputinţele şi mândria. De aceea ia calea, îmbiată de toţi sfinţii Părinţi: a-ţi spune toate la timp şi nu le mai lăsa vreme, că se întăresc şi se înmulţesc şi mai multă bătaie de cap dau. Când vii şi-ţi spui îndată relele tale, ai ascultare, şi pentru ascultare capeţi smerenie. Când nu vii îndată, îţi crezi minţii şi ai mândrie. Iar mândria aduce toată tulburarea. De aceea cu smerenia arde pe draci şi le fă deşartă lupta lor cu sufletul. Ia de ajutor şi rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minţii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa", fiindcă Iisus ii bate pe draci de la suflet şi prin puterea Sa dumnezeiască, dar şi prin smerenia ta.

Deci pricepe de la început că: pentru a merge cu spor şi nu cu pagubă în calea aceasta, ai trebuinţă de om şi de Dumnezeu. Pe unul îl găseşti în duhovnic şi pe Dumnezeu pretutindeni, dar Îl chemi să-ţi ajute prin rugăciunea neîncetată. Aceştia doi se luptă pentru tine, dacă ţii şi tu la ajutorul lor şi ţi-l ceri la timp şi fără timp.
Rugăciunea smereniei străbate cerurile şi primeşte răspuns; rugăciunea mândriei primeşte numai osândă. Una-i a lepădării de sine, cealaltă a iubirii de sine.

"Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre." (Matei 11, 29). Deci smerenia e odihna sufletului.

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a. pag. 234-235.

DOCUMENTE. Cum a dezinformat Alexandru Florian, trombonul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", consilierii locali din Targu Ocna in privinta sfantului inchisorilor, Valeriu Gafencu.

“Cine a fost Valeriu Gafencu? În 1939 i se deschide primul dosar penal pentru propagandă legionară în judeţul Bălţi din Republica Moldova, acolo unde trăia era România Mare pe vremea aceea. Am aici, dacă vreţi eu  pot să vă dau să răsfoiţi, documente de la CNSAS, care probează, cu argumente, nu cu vorbe, cu generalităţi,  „personalitatea publică” (ghilimelele îi aparţin lui Alexandru Florian - n.n.)a lui Valeriu Gafencu. A fost membru al Mişcării Legionare, mişcarea fascistă din România, şi a fost un membru activ al Mişcării Legionare. În 1939 i se face proces, avea 17 ani, fiind minor nu se încheie acest proces, ca să spun pe scurt”. (am redat cuvânt cu cuvânt un fragment din interventia lui Alexandru Florian în cadrul şedinţei publice a Consiliului Local Târgu Ocna din 30.05.2013).

Iată ce spun documentele CNSAS, invocate de reprezentantul Institutului "Elie Wiesel". Vă prezentăm extrase din Dosarul de anchetă nr. 23630. vol. 1 privind pe Valeriu Gafencu

Adresa nr. 970 din 5 mai 1939 - Tribunalul Militar Corp 4 Armată Procurorul Militar către Liceul “Ion Creangă” Bălţi – elevul Valeriu Gafencu, bănuit pentru activitate subversivă, "chestiunea a fost clasată, din lipsă de dovezi de culpabilitate” (vezi documentul de mai jos).

Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată - „nu se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. “Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” - cu rezoluţia "se clasează", semnată de Comandantul Corpului 4 Armată (vezi documentul de mai jos).

- extras din Dosar 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU ş.a. (referitor la poveştile cu pistoalele lui Valeriu Gafencu, îndrugate de Alexandru Florian în şedinţa amintită - n.n.).

Curtea Marţială a C IV T - Parchetul Militar. “În drept, deşi numiţii au activat în mişcarea legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod ar fi fost depozitate acolo de dânşii sau cu ştiinţa lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se clasa dosarul privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian şi Simionescu Neculai, din lipsă de indicii penale suficiente împotriva lor. Iaşi, 2 august 1941” - cu rezoluţia "se clasează" (vezi documentul de mai jos).

  - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu