E drept ca moartea, sau descompunerea
trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in
lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea
moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in
lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de
Duhul Lui, deplin spiritualizate.
Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita
de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se
ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor
rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci
nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea
creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin
spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin
inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni
prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.
Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la
existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea
de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur,
crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau
"bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat
sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu.
Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel
mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi
incoronat prin cel desavarsit.
Dar din vina stramosilor darul mai mic care
putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare,
n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor
materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor
si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles
indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul
Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit
pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a
inceput Dumnezeu a face".
In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus
un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau
cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost
incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu
poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa
infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata
ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e
nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai
prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la
creatiune.
Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu
e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar
aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile
iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate
asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de
ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de
grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii
ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre
oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la
invierea si viata de veci.
Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o
savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se
intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la
fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste
de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat,
sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat
un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in
retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea
invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a
celor trei Persoane dumnezeiesti.
Moartea persoanelor umane dinainte de Hristos
e o urmare mai mult a "odihnei" negative a lui Dumnezeu, a incetarii
activitatii Lui in lume. Dar oamenii nefiind supusi mortii cu totul si
definitiv, daca au trait cu nadejdea in venirea Mantuitorului si a
invierii lor pe temeiul invierii Lui, se bucura in oarecare masura si de
"odihna" pozitiva a lui Dumnezeu. Cei de dupa Hristos insa, daca au
crezut in El, se bucura in mod cu mult mai accentuat in "odihna" lor, de
"odihna" pozitiva a lui Dumnezeu, intrucat au si cunostinta invierii
lui Hristos si asteptarea sigura a invierii lor, ca si o oarecare
salasluire a lui Dumnezeu in ei.
In epistola catre Evrei suntem indemnati toti
crestinii "sa ne silim sa intram in acea odihna" fericita a lui
Dumnezeu. Dar crestinii au intrat in acea odihna, pentru ca au cunoscut
pe Hristos Cel inviat si-L au in ei; pentru ca au cunoscut Duminica
adica o alta zi de odihna, ziua odihnei depline, care e si invierea si
viata adevarata. "Caci daca Iosua i-ar fi odihnit n-ar mai fi vorbit
dupa aceea de o alta zi de odihna" (Deut. XII, 9). "Drept aceea, s-a
aratat o alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu" (Evrei IV,
9).
Astfel, pe de o parte mortii crestini
adormiti se afla intr-o "odihna" echivalenta cu incetarea activitatii
lor prin trup asupra lumii, deci intr-o sambata spirituala, si de aceea
ii pomenim sambata; pe de alta parte sambata lor e deschisa spre
Duminica invierii cu trupul, caci sunt cu Hristos. In crestinism
sambata se bucura si ea de o atentie speciala, dar ea a capatat o alta
semnificatie pentru ei. Caci ea este deschisa spre Duminica Invierii,
spre odihna deplina cu Hristos de dupa inviere, fiind o pregustare a
aceleia.
Hristos Insusi; in timpul vietii pamantesti, a
cinstit sambata, caci inca nu inviase, nu se facuse parga creatiei
inviate. Dar stiind de invierea Sa si afland despre aceasta de la El si
ucenicii Sai, relativizeaza in oarecare masura cinstirea sambetei,
punand-o mai prejos decat Duminica, fara sa o egalizeze cu totul cu
celelalte zile. Domnul Cel inviat va cinsti mai mult Duminica decat
sambata. In unire cu El se va trai si de crestini inca in viata aceasta
in lumina vesniciei, sau in ziua fara sfarsit a invierii Lui, care
incepe sa apara la orizont. Acum cei ce cred in El nu vor mai cunoaste
numai pe Dumnezeu Cel ce se retine in odihna Lui de la ridicarea
creatiunii la treapta invierii, sau a unirii depline cu El, ci pe
Dumnezeu Cel intrupat si inviat, unit cu ea. Acum a aparut in deplina
lumina "Ziua Domnului" - dies Dominica, ziua plina de Hristos Cel inviat
si putinta celor ce cred in El de a se uni cu El inca de acum (Fapte
II, 20 , I Cor. I, 8 ; Filip. I, 6 ; I, 10 ; II, 16 ; I Tes. V, 2 ; V, 4
-, II Tim; I, 12 ; Evr. X, 25 ; II Petru III, 12 ; Apoc. I, 10 ; XVI,
14).
Ea e ziua eterna in care lucreaza Hristos
ridicarea si umplerea continua a creatiei de prezenta Dumnezeirii Sale,
care a coplesit desavarsit trupul Sau cel inviat si va duce, prin
invierea noastra, si trupurile noastre la aceasta stare.
Sambata sta si Hristos cu trupul in mormant,
desi ar fi putut invia indata dupa moarte. Dar stand sambata in
mormant, a intarit intelesul "odihnei" de sambata a lui Dumnezeu, ca
retinere pentru o vreme de la ridicarea creatiunii la starea invierii
si prin aceasta ca adeverire a faptului ca nu prin el insusi se ridica
omul la starea de inviere, ci ca el trebuie sa moara intai ca om ce
poarta urmele pacatului, pentru ca sa se arate ca invierea este o fapta
a lui Dumnezeu mai presus de puterile noastre omenesti si ale
creatiei.
Vom continua noi sa ne oprim in moarte, sa
praznuim retinerea lui Dumnezeu de la actul invierii, dupa moartea
intregii activitati a omului de pe urma pacatului ? Ziua invierii nu
este o zi de sfarsit, cum e sambata, ci ziua unui alt inceput, a
inceputului vietii fara de sfarsit: "Ziua cea dintai", ziua inceputului
fara de sfarsit, e socotita si ca ziua a opta in comparatie cu ziua
cea dintai a creatiei. Si pentru ca aceasta zi a opta nu va mai fi
urmata de altele, ci va fi eterna, sau infinita, arta crestina a facut
din 8 culcat si un simbol al eternitatii, sau al infinitatii.
E de remarcat ca apostolii se intalnesc cu
Domnul Cel inviat in mod repetat in Ziua intaia a invierii, sau
Duminica, aratandu-se ca intalnirea aceasta cu Domnul e intrarea lor
anticipata in eternitatea sau in infinitatea lui Dumnezeu, o experienta
duhovniceasca a acestei infinitati. Duminica e de aceea si ziua
bucuriei si a adunarilor lor pentru a se intalni cu Domnul Cel inviat,
in care experiaza trairea in infinitatea Lui (Ioan XX, 19, 26 ; Luca
XXIV, 13, 36). Tot Duminica se pogoara Duhul cel Sfant
al lui Hristos peste Apostolii adunati la un loc, in foisorul de sus
din Ierusalim (Fapte II, 1 s.u.). Iar prin Duhul lui Hristos se traieste
in modul cel mai accentuat experienta fericita a vietii infinite cu
Hristos cel inviat.
Constienti de intalnirea cu aceasta viata
infinita a lui Hristos Cel inviat, in ziua intalnirii cu El, adica
Duminica, Apostolii praznuiau Duminica si nu sambata (I Cor. XVI, 1).
In aceasta zi "frangeau painea" euharistica, adica se uneau deplin cu
Hristos Cel inviat (Fapte XX, 7). Precum, am vazut, asa cum Duminica a
inviat Domnul si. s-a aratat ucenicilor Sai, tot Duminica va veni a
doua oara, caci aceasta este "Ziua Domnului" ; pentru ca odata cu
venirea Lui va veni eternitatea vietii noastre chiar si cu trupul.
Domnul cel inviat si-a acoperit trupul Sau de lumina Duhului biruitor al mortii prin invierea
Sa. Din lumina aceasta aparea atunci cand voia, ca sa-L vada ucenicii.
Din lumina aceasta va apare si cand va veni a doua oara. Dar tot
lumina aceasta, care e lumina si viata eterna adusa noua prin Duhul, a
venit lumii Duhul din El in ziua de Rusalii si se va raspandi din El la
sfarsitul lumii peste toata creatia.
El va veni "pe norii cerului" (Matei XXIV,
30), inlocuind soarele material. Caci atunci soarele material se va
intuneca si luna nu-si va mai da lumina ei, atat soarele cat si luna
fiind coplesiti de lumina Duhului salasluit in trupul Sau (Matei XXIV,
29). Iisus e scaldat de la invierea Sa cu trupul in infinitatea
luminoasa a dumnezeirii Sale, asa cum omul cuprinde in vazul ochilor
sai trupesti spatii largi in univers, iar prin instrumente care
prelungesc vederea acestora poate privi cosmosul pana la distanta celor
cinci miliarde ani lumina, sau se poate intinde si mai departe, daca
se va descoperi ca universul este si mai intins. Dar putinta aceasta de
vedere atat de cuprinzatoare a ochilor omenesti trebuie sa fie
coextensiva cu spiritul sau capabil sa cuprinda, pe langa cosmosul
intreg, infinitatea dumnezeiasca, intinzandu-se dincolo de cunoasterea
cosmosului. Din aceasta infinitate, datorita careia prinde in raza
luminii ce-L acopera totul, deci intreg cosmosul, va aparea atunci
Hristos intr-o clipa, ca venind pe norii cerului. Duhul si lumina Lui
va umplea pe toti in asa fel, ca si ei, fiind langa El, vor fi in
acelasi timp unul langa altul, desi vor umplea totodata intreg cosmosul
coplesit de lumina Lui Hristos. Caci si noi "vom fi ridicati in nori
intru intampinarea Domnului in vazduh, ca sa fim pururea cu El" (I Tes. IV, 17).
Stiinta de azi ne arata ca putem fi aproape
unii de altii fara sa desfiintam totusi marimea cosmosului. Daca
sunetul pornit din mine se comunica prin undele aerului care-l misca si
in care se imprima, celor de la mari distante, iar imaginea mea face
la fel prin undele luminii, cu atat mai mult se va produce aceasta
comunicare prin lumina mai presus de fire ce va porni din Hristos si ne
va umplea pe toti. Prin aceasta lumina vom comunica insasi intimitatea
si intelegerea noastra spirituala, avand-o imprimata in trupurile
noastre transparente, ca unele ce vor fi induhovnicite la maximum. Si
daca in comunicarea prilejuita de aerul si lumina materiala, nu e numai
sunetul si imaginea mea, ci sunt in oarecare fel eu insumi, fara sa
incetez de a ocupa locul meu si fara a ma confunda cu cei carora ma
comunic, cu atat mai mult voi fi eu insumi in lumina Lui Hristos prin
Care ma voi comunica tuturor. Toti sunt distincti si toti isi sunt
apropiati si interiori in lumina Lui Hristos, sau in imparatia cerurilor.
Intensitatea iubirii din suflete, transparente ca lumina prin
trupurile noastre, ne va face sa ne comunicam in mod desavarsit, ca sa
fim unul langa altul si unul in altul fara sa ne inghesuim unul pe
altul. Toti vor fi acolo distincti si toti apropiati si-n deplina
comunicare reciproca.
Tot cosmosul va fi astfel locuinta
induhovnicita a fiintelor umane, devenita o unica si mare familie.
Fiecare va fi vazut de toti si va fi langa toti si in toti, fara sa se
stramtoreze sau sa se confunde unul cu altul. Cu atat mai mult va fi
vazut Hristos de toti si prin toti, pentru ca lumina Lui umplandu-i pe
toti, ca intelesul si iubirea atotcuprinzatoare, va mijloci intre
Hristos si toti fara sa-i acopere, ci facandu-i ea insasi prezenti si
stralucitori de lumina si iubire unii altora, in deplina lor identitate
si distinctie. Cei lipsiti de curatia interioara si de deschiderea
iubitoare, nefiind medii comunicante de lumina, adica de iubire si de
intelegere, nu vor fi vazuti nicidecum, intunericul acoperindu-i sau
inchizandu-i in ei insisi cu totul.
Cei din lumina vor aparea sau vor straluci
din lumina care-i va umplea in masura dragostei cultivate in ei. Si vor
aparea altora in masura dragostei cultivata in acestia. Daca dragostea
si curatia sau sinceritatea interioara este masura aratarii lor,
probabil ca in masura in care unii isi vor indrepta dragostea uneori
mai mult spre unii, alteori mai mult spre altii, vor iesi din lumina
care-i acopera mai mult spre unii sau spre altii ; "Toti se vor
intrepatrunde. Se vor afla pretutindeni si nicaieri de unul singur".
Exista o taina a legaturii intre dragoste, intelegere si lumina,
legatura care este una cu comuniunea, taina pe care noi nu o pricepem
acum, ci o banuim doar si o primim cu credinta pe baza unor inceputuri
de experienta a ei in viata noastra de aici.
Sfantul Grigorie de Nyssa
spune ca sfarsitul va veni cand se va implini numarul fiintelor umane
ce vor veni la existenta. E probabil ca acest numar e destinat sa
corespunda dimensiunilor uriase ale cosmosului, pentru ca nici o parte a
Lui sa nu ramana fara oameni cand vor invia toti si vor sta in jurul
Lui Hristos, fara sa se inghesuie cu trupurile, ci intr-o interioritate
reciproca universala. Caci uriasele dimensiuni ale cosmosului vor fi
coplesite de unica lumina a Lui Hristos, care va face sa nu se simta
distanta intre ei. Pentru ca toti si toate vor fi unificati si adanciti
in aceasta unica lumina, care copleseste distantele. Prin ea viata,
tuturor se va intrepatrunde fara ca ei sa se desfiinteze ca persoane.
Caci viata tuturor va patrunde, prin lumina Lui Hristos, in aceeasi
infinitate dumnezeiasca. Toti vor vedea in acelasi timp tot ce e creat,
dar in lumina infinita, care depaseste tot ce e creat, in lumina
infinita, dar unica, infinita in adancime, lumina lui Dumnezeu Cel mai
presus de creatiune. Iar viata in aceasta lumina infinita si eterna va
fi o Duminica vesnica. Ea va fi plinatatea de lumina mai presus de fire a
unei vesnicii sarbatoresti. Caci aceasta este sarbatoarea :
patrunderea in firea creata a ceea ce e mai presus de fire si trairea
acestei realitati mai presus de fire. Va fi sarbatoarea unei vieti a
luminii mai presus de fire, neintrerupta de noapte, a unei vieti care
are toate si nu e lipsita de nimic, caci bogatia ei spirituala
copleseste toate trebuintele materiale. Va fi sarbatoarea vietii
desavarsite, fara sfarsit, deci a odihnei fericite, a luminii fara
umbra, a bucuriei fara nici o lacrima, va fi "sarbatoarea
sarbatorilor". Caci nici o lipsa, nici o boala, nici o grija, nici o
temere de moarte, nici o neprietenie si nici un blestem nu va da prilej
de vreo nemultumire, de vreo durere, de vreun suspin (Apoc. XXI, 4 ,
XXII, 3).
Aceasta nu va fi ziua sambetei, sau a laudei
acestui cosmos supus mortii sau alternarii dintre nastere si moarte, ci
"Ziua Domnului" Cel inviat, Cel in care totul este numai viata, fara
margini, fara sfarsit. Pe aceasta o pregustam noi de acum ; de aceasta
ne bucuram de acum, nu de sambata, sau de ziua creatiunii care zace in
moarte, care nu stie de inviere. Caci aceasta creatie in forma de acum
nu e vesnica, ea nu ne prilejuieste bucuria deplina. Ziua de lauda a ei
este unita cu resemnarea intr-o existenta supusa mortii, cu o
creatiune care nu are in ea insasi, se primeste numai in Hristos
transfigurarea ei, invierea ca ziua eterna a altui plan decat al
zilelor creatiunii prezente.
Sfantul Chiril din Alexandria
dovedeste chiar din Vechiul Testament ca Sambata era ziua pana la care
se aduceau in legea Veche jertfele nedesavarsite de animale, care
lasau pe om in pacat. El citeaza in acest sens chiar textul din Numeri
XXIX, 35-39 : "Si in ziua a opta veti avea incheierea praznicului. Nici
un lucru de slujire (de jertfe) sa nu faceti in ea". Apoi, explicand
acest loc, zice: "Auzi cum spune legea limpede: "incheierea praznicului
este" ? Caci s-a incheiat slujirea in umbre si calauzirea prin tipuri
spre ziua a opta, cand a inviat Hristos si a intrat timpul taierii
imprejur in duh. Caci s-a incheiat multimea veche a celor chemati, care
sufereau de pacatul necredintei, si a rasarit in locul ei poporul cel
nou si distins prin tarie duhovniceasca" (inchinare in duh si adevar).
Jertfele de animale vor fi, "pana in ziua a saptea, adica pana la
venirea Mantuitorului nostru, cand s-a ivit odihna in duh si sfarsitul
(faptelor) pacatelor. Caci am fost indreptati in Hristos de veacul
acesta care se apleaca spre pacat. De aceea intelept oranduieste legea
pana Sambata aducerea jertfelor, adica rostul legii si slujirea prin
jertfe ceruta de ea, cand introduce pe cea in Hristos" .
De aceea, adevarata odihna o avem noi acum,
in ziua invierii lui Hristos. A spus-o aceasta inainte de Sfantul
Chiril din Alexandria, Sfantul Apostol Pavel
(desigur gandindu-se la locul din Num. XXIX, 35-39). Caci acesta spune
in Epistola catre Evrei (IV, 9-11) : "Drept aceea s-a lasat alta
sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu... Sa ne silim deci sa
intram in acea odihna, ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda a
neascultarii", cum a cazut Adam, de la ziua Duminicii in cea a Sambetei.
Despre aceasta noua odihna, la care trecem in
Hristos, si pe care o reprezinta Duminica, spune iarasi Sfantul Chiril
din Alexandria : "Iar ca incetam de la lucruri (sabatizam) in Hristos,
ajungand la odihna (adevarata), intrucat ne oprim de la straduintele
lumesti si nu mai purtam grija pamanteasca, ci ne desfatam mai degraba
de cea in Domnul, precum s-a scris (Ps. XXXVI, 4), si avem ,la El
chemarea aleasa, ne spune iarasi limpede Leviticul". Si Sfantul Chiril
da textul din Lev. XXV, 1-11, P.G. 68, 1124-1125).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu