Etnogeneza.
De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.
Ceea
ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii
latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia
acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în
vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului,
dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului
Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii
este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei
produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin
cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi
descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea
intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi
creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până
la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în
graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă,
susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului,
cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în
mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind:
„Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am
credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn
liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei
Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului
român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”,
transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea
adevărată”, în vederea realizării prin
împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor
mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim
numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de
conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o
posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei
vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei.
Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol
Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al
lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem
„etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.
Limba
română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul
nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie,
noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor
două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară.
Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului
Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit
la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei
Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor,
deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului
Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a
spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi
semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru
nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită
căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul
Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din
strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul
Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră
identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este
decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea
„dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri
şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia
Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu
spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza
etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus,
din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit,
încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus
fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul
de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în
istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub
adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi
Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele
mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri
liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră
calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada
plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba
română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să
revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.
Liturghia cosmică.
Prezenţa
divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a
paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui
raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu
interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi
în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a
cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine
etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un
caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei
euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii
cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este
prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică
credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai
Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare
un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii
misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe
heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit
sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei
anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai
presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului.
Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din
liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi
înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui”
din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens
analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer,
ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca
împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin
transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu
mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu
îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu
frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi
îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent
Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl
descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul
îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă
şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă
cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în
cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face
să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează
raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le
împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul
liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic,
este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se
îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat
fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei
prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului,
înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului
ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden,
s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de
la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga
lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată
este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine
din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har
care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului
strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice
inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui
Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din
creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului
românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor
paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe
formative din cele mai importante.
O
degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde
prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a
desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi
găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea
frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei
cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit,
paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin
istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să
aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure
scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului
românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei
prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează
nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei
valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic
românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi
pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste
două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare
de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă
a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din
comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.
-
fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină
în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi
pământ străbun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu