Cine nu-l cunoaşte pe părintele
Ilarion Felea din Aiud ?
Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică
Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam
noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales
Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă
la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală,
credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua
aceea.
La Academia teologică catedra
lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci
de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o
figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de
efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.
Era moţ la rădăcină, de pe
valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a
avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:
-
Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!
Şi cânta tărăgănat şi duios şi
te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale
moţilor.
Scria cu duh deosebit despre
cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor
duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De
aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte
confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi
textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.
În Aiud erau feţe înalte din
alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului
Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.
Când moare cineva afară, vin
toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele
Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi
suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă
medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.
Oamenii, respectiv noi,
deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea
mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la
Trei Plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei
de jos de lângă morgă, unde era mortul:
-
Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!
Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu
doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta
principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul calului.
Noi stăteam sub pătură, era
după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000
de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se
rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului
robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin,
ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era
preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.
Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se
petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de seviciu cu o bară ascuţită
de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului.
Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul
modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la Trei Plopi, la cap i se punea un stâlp de
lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului.
După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.
Când se încheia prohodul cu
cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l
ierte, în veci să fie pomenirea lui!”
(Preot Ioan Bărdaş, articol
preluat din Telegraful român, Nr.31-34/1994, p.4), via GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
