Ziaristi Online: Regretatul profesor Raul Volcinschi, complotistul anticomunist: “Aveti datoria sa reinviati visul furat al lui Dinu Noica”

 

Duminică, 9 ianuarie 2010, în jurul orei 12.00, profesorul Raul Volcinschi, o legenda a generatiei neinfrante a fostilor detinuti politici, adevarata elita a ultimei Romanii, s-a stins în casa sa, din Cluj-Napoca. Profesorul a murit in picioare, la 87 de ani, asa cum a trait, drept, ca brazii care se frang dar nu se indoiesc, din care a fost cladita generatia sa luptatoare, marturisitoare si biruitoare. In Memoriam publicam aici un interviu de referinta, din 2008, cu regretatul ganditor militant anticomunist. Dumnezeu sa-l ierte!

Profesorul clujean Raul Volcinschi: fost detinut politic condamant la 25 de ani de temnita grea, autor al unei evadari spectaculoase, prins si condamnat la inca 20 de ani, eliberat apoi arestat din nou pentru complot, cu tinta de a-l asasina pe Ceausescu, fondator al AFDPR dupa 1989, din care avea sa se retraga ulterior, apoi o perioada secretar de stat, consilier al ministrului de interne Gavril Dejeu. Preocupat de reformarea CNSAS prin eliminarea intereselor partidelor si incredintarea Colegiului chiar fostilor detinuti politici, recent, profesorul Volcinschi si-a vazut si dosarul intocmit de Securitate. Acesta contine peste 100.000 de mii de file, cuprinse in 123 de volume. Organizator al miscarii de rezistenta a studentilor romani in anul 1956, Raul Volcinschi a fost, dupa eliberarea din 1964, si unul dintre mentorii unui atentat armat la adresa lui Ceausescu. Despre acestea si multe altele in interviul de mai jos.

Am o traditie de condamnati in familia mea. Inainte de mine a fost tata. De doua ori. Intai trebuie sa va spun ca eu am facut un liceu de elita – liceul “Aron Pumnul” din Cernauti. Era unul dintre cele cinci licee mentionate pe tara – e vorba de Romania Mare – ca fiind de elita. Erau si evrei si nemti, cine putea intra, dupa merite. Bunicul a fost staret al manastirii Putna; a trecut la Fondul Bisericesc Ortodox Roman, care avea in proprietate padurile statului, padurile din Bucovina de Nord. Bunicul era doctor in trei ramuri: in teologie, filosofie si istorie. El a intemeiat muzeul de la Putna. Era un mare om de stiinta, calugar, cunoscut cu Iorga. In primul razboi mondial, tata trece in Romania, este incorporat in Armata Romana, bunicul si bunica sunt deportati la Sopron, in Ungaria – bunica moare de mizerie acolo, bunicul ramane deci vaduv, tatal este condamnat la moarte pentru dezertare in fata inamicului – ca romanii erau inamicii Austriei. In timpul razboiului este prins de austrieci, condamnat din nou la moarte. Evadeaza. Dupa razboi, fiind vorbitor de limba germana, cu studii la Viena, este numit la ambasada si apoi consul la Berlin. Cu un asemenea trecut, va dati seama ca am fost nevoiti sa ne refugiem in tara dupa ultimatumul sovietic.


Si ce ati gasit aici, in Romania mica?

Eu am ajuns la Cluj, unde au inceput rapid si necazurile. Totul a pornit de la Gisela Vass, al carei nepotel sade pe scaunul de presedinte al Camerei Deputatilor – Bogdan Olteanu. Cand m-am intersectat cu ea era sefa problemelor de relatii internationale ale PCR, prin 1955. Eu nu eram membru de partid, dar l-am impresionat, cum s-ar zice, pe un decan de la Agronomie, care era de fapt profesor de educatie fizica, ungur, si om de incredere al lui Gisela Vass. Cauta sa-i recruteze oameni. Intr-o discutie cu mine, la o conferinta cu alte cadre didactice, el ma intreaba: “Stiti limba maghiara?”. Zic: “Nu stiu maghiara, dar stiu alte sapte limbi, care totusi conteaza”. “Aaaa… Stii limbi straine? Ce stii? Engleza, rusa, frnaceza?”. “Da, da, da”. “Ooo, bun”, zice el. “Perfect!”. Mi-au propus sa ma inscriu in Partid cu promisiunea ca ma fac ambasador. Aveau nevoie de oameni, culti. Am refuzat. Si-atunci m-au dat la verificat, la Securitate. Eu eram refugiat, nascut in Cernauti, ajuns la Cluj. Nu aveau de unde sa ma ia. Si atunci au cautat si la nevasta-mea si, hopa, au descoperit ca era din neamul Orezanu, fiica de mosier expropriat. De-aici a inceput urmarirea mea si apoi, dupa revolutia din Ungaria, arestarea si incarcerarea…

Cum a inceput revolta in Cluj?

Pe o baza reala: in Ungaria curgea sange. In trei centre universitare romanesti s-a manifestat imediat o reactie. La Bucuresti, erau Marcel Petrisor, Ivasiuc, Andronescu… Cam vreo 300 au fost arestati. Au vrut sa faca o manifestatie de solidaritate. N-au reusit. Ca stiti, unde sunt multi, e si tradarea imediat si Securitatea i-a ridicat si le-a dat si lor ani bunisori de puscarie. La Timisoara a fost o greva studenteasca foarte mare, dar au gresit: ei au facut-o in sali de curs, in cantine si asa mai departe si nu au iesit in strada. Au fost incercuiti, scosi de acolo om cu om, arestati si condamnati. Acolo, masa de studenti fiind mare, nu au indraznit sa le dea pedepse prea mari, cum se dadeau – 25, 20 de ani -, ci le-au dat mai mult in jur de 10 ani. La Cluj, se incepuse organizarea unei rezistente universitare de prin ’49-’50. Eu am ajuns in ianuarie ’49 si in scurt timp am facut parte din grup. Erau elemente exceptionale! Ne organizasem in sistemul falangei. Principiul 5-5-5. Securitatea a avut ceva de studiat.

Si cum ati actionat in ’56?

Noi aveam stabilita legatura cu miscarea din munti, pentru ca cei mai activi si cei mai buni dintre noi erau niste studenti din Fagaras – fratii Ursu, dar si altii… Cand a izbucnit revolutia din Ungaria, nu am mai stat pe ganduri si am vrut sa aducem arme din Fagaras. 22 de automate urmau sa ne fie aduse la Cluj. Si se zvonea ca veneau din Ungaria trenuri cu prizonieri, revolutionari maghiari, pe care, prin Romania, ii duceau in Rusia. Gata, ne-am facut planul sa atacam trenurile si sa-i eliberam pe ungurii arestati. Pana atunci am mai lansat o operatiune: unul dintre noi, Stefan Balan, din Teius, avea o legatura cu un ofiter, Toader Margineanu, din Fundul Bargaului, unde era singura unitate cu rachete pe vremea aceea. Vroiam sa spargem inchisoarea Gherla si apoi Aiudul, sa eliberam detinutii politici si apoi sa vina cu totii spre Cluj. Unii soldati s-au raliat initiativei. Margineanu a incercat sa scoat niste tunuri dar a dat alarma si a fost prins. Si noi am fost arestati, prin tradare. Nucleul, in jur de noua insi. Ne-am intalnit cu militarii la ancheta. Soldatii astia s-au comportat extraordinar la interogatorii… Pe unul l-a batut pana l-a lasat in sange un maior Bainer, evreu din Cernauti, pe care, culmea! il cunosteam din copilarie. Zicea: “Ba, am sa te omor in bataie” si tanarul ii raspundea: “Bine, si ce castigati? Il omorati pe soldatul Ene, fiu de iobag din tata in fiu. La un neam intreg nu ai sa pui dumneata lat”. S-au comportat admirabil baietii astia. Capitanul lor a fost condamnat la moarte si executat, fara sa divulge legatura cu Balan, cu noi, si cu actiunea de la Cluj.

Istoria disidenţei din România trece prin casa de la Comana a kominternistului Gogu Rădulescu.

O biografie ca a lui Gogu Rădulescu (1914-1991) avertizează asupra complicaţiilor analizei regimului comunist. De altfel, însăşi istoria disidenţei româneşti îşi fâlfâie umbra prin casa demnitarului. Dar în 1990, scriitorii şi artiştii „Cenaclului de la Comana" promovaseră „sus", iar Gogu Ră­du­lescu înnebunise în închisoare.

Cu excepţia lui Vasile Milea, Gogu Rădulescu e singurul nomenclaturist cu amintirea celebrată prin numele unei străzi. Strada Ministru Gheorghe Rădulescu se află într-un sat aproape de Bucureşti, numit Comana. Longevivul demnitar co­munist avusese acolo o casă de vacanţă. Nod şi spaţiu magic în tranziţia elitelor culturale româneşti - ca şi casa lui Leonte Răutu -, căci scriitori şi artişti din anturajul lor au dat girul disidenţei în schim­bările postceauşiste.

Cheile acelei case din Comana le ţine „tanti Miţa" din 1969, când au cumpărat-o soţii Rădulescu. Dragne Constantina, pe numele ei de buletin, întâmpină acum oaspeţi rar. Dorina şi Gogu Rădulescu n-au avut copii. Înfiaseră un băiat, l-au făcut cercetător la Turnu-Măgurele, dar fiul lui („nepotul domnului ministru, cum ar veni") trăieşte la Paris.
Poetul Gellu Naum lăudase Dorinei Rădulescu farmecul satului de câmpie. În Comana, fusese primul scriitor cu locuinţă de vară.

Gos­podăriei ţărăneşti cumpărate, soţii Rădulescu i-au adăugat o căsuţă. Dormeau aici şoferul şi însoţitorul lui de la Securitate. Veneau în fiece sfârşit de săptămână, chiar în zilele lucrătoare. Nu căutau singurătatea şi pacea rurală. Chiar, dimpotrivă, înconjurându-se de intelectuali cu renume, scriitori şi artişti. După cutremurul din 1977, soţii Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi-au cumpărat şi ei o casă-n Comana, stabilind relaţii prieteneşti cu cuplul Rădulescu.

Constantina Dragne şi-i aminteşte ca oaspeţi statornici ai demnitarului comunist pe actorii Ion Caramitru, Valeria Seciu, Amza Pellea şi Florin Piersic, muzicienii Dan Grigore şi Gheorghe Zamfir, scriitorii Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Dinescu, Marin Sorescu şi Augustin Buzura, istoricul Cristian Popişteanu cu soţia Adina Darian, chirurgul Setlacek şi doctorul oculist Boeraş. Ascultau muzică, citeau literatură şi discutau. Lăudate de musafiri erau şi poemele Dorinei Rădulescu. După moarte i-au ridicat în curte statuie. Comemorările soţiei demnitarului se făceau prin spectacole de muzică şi poezie în ocolul plin ochi de floarea elitei bucureştene.

Gogu Rădulescu şi oaspeţii săi puneau probleme deosebite serviciilor speciale. Pentru capii dispozitivelor de pază şi protecţie şi securiştii care „răspundeau" de scriitori şi artişti, „cenaclul de la Comana" de­venise obiectiv comun. Persoana care intra în contact cu un demnitar atrăgea urmărirea ei, lămureşte fostul adjunct al şefului Direcţiei a V-a, col. (r) Adrian Eugen Cristea. Toate planurile de muncă ale securiştilor din aceste direcţii erau întoarse pe dos de vizitele la Bucureşti ale scriitorului şi cineastului sovietic Ilia Constantinovschi.

Fost prieten din tinereţe al lui Gogu Rădulescu, acesta devenise activ susţinător al perestroikăi lui Gorbaciov şi influent mesager sovietic în medii occidentale. În efervescenţa antigorbaciovistă a lui Ceauşescu, orice contact al lui Constantinovschi cu amicii juneţii sale revoluţionare - Gogu Rădulescu, Leonte Răutu şi Petre Năvodaru - avea dimensiuni de atentat la siguranţa naţională. Însă rapoartele acestor urmăriri - ca şi dosarele de su­praveghere ale „cenacliştilor" de la Comana - au dispărut din Arhivele Securităţii în curăţenia făcută de experţii postceauşişti.