Corneliu Zelea Codreanu despre linia Miscarii si linia Bisericii. "Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastra. Nu putem cobori aceasta linie pentru a explica faptele noastre. Tindem catre aceasta linie, atât cat ne permite greutatea pacatelor".

Am fost întrebat dacã activitatea noastrã de pânã acum se aflã pe linia Bisericii Crestine. Rãspund: Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfectiunea si sublimul. Nu putem coborî aceastã linie pentru a explica faptele noastre.


Noi, prin actiunea noastrã, prin toate faptele si gândurile noastre, tindem cãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea, atât cât ne permite greutatea pãcatelor cãrnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pãcatul originar. Rãmâne de vãzut cât am putut, prin sfortãrile noastre pãmântesti, a ne înãlta cãtre aceastã linie.

Ultimul cuvant al lui Radu Gyr in fata Tribunalului Poporului

„Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită». Şi a mai spus acuzarea: «Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi». Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz.


Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

SCRISOAREA TRIMISA DIN TEMNITA DE CORNELIU ZELEA CODREANU (CU O LUNA INAINTE DE A FI ASASINAT) CATRE CAMARAZII SAI AFLATI IN LIBERTATE. "Din adancul inimei mele va dau tuturora sfat: acceptati jertfa si va veti bucura de biruinta Invierii"

Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări

Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938

Baladele din detentie ale lui Radu Gyr (studiu)

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]. 

Testamentul Maicii Mihaela, martirizata in inchisoarea comunista de la Miercurea Ciuc. "Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos”

„Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Ei ne-au scos din fundul unei adanci prapastii de intuneric, dezmat si necredinta. Au aprins o faclie si am mers cu totii tinta spre ea.

Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi prin ea si este adevarat ca au curmat vieti de oameni pe care nu aveam dreptul sa le frangem. Dar astazi, ridicati pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost calauze, vedem cararea cea adevarata si suntem siguri de lumina. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui.

Acum suntem total ai lui Hristos si, alaturi de El, drumul nostru inseamna dragoste si lasarea tuturor celorlalte, inclusiv a razbunarii, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai”.

E. Babeş, soţia eroului Liviu Corneliu Babeş, autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov: „Numai pentru fata mea trăiesc”

Liviu Babeş s-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov în semn de protest faţă de regimul comunist din România - lăsând în urma lui o pancartă cu un mesaj greu de înţeles pentru cei mai mulţi: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”.


Soţul meu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, o manifestaţie împotriva regimului comunist, cum a fost în 15 noiembrie 1987. Era revoltat că nu suntem liberi şi că valoarea nu poate să iasă în evidenţă.

Înainte de a face gestul pe care l-a făcut, l-am văzut că era frământat. Slăbise destul de tare, devenise destul de tăcut.

În 2 martie 1989, Liviu Corneliu a plecat la serviciu. Şi-a luat „la revedere” de la mine şi a plecat. Seara, în jurul orei 18, au venit la uşă doi miliţieni care m-au întrebat dacă ştiu unde e soţul meu, dacă mi-a dat vreun telefon. Răspunzându-le negativ, mi-au zis să merg la Spitalul Judeţean, la Urgenţă. Foarte rece s-au purtat cu mine.

În staţie, când mă pregăteam să merg la spital, l-am văzut pe un inginer şef de la prefabricate, unde lucra soţul meu. N-a vrut să stea de vorbă cu mine, a zis că este chemat la Comitetul de Partid.

Nici la spital nu m-au lăsat să-l văd imediat. Mi-au dat o pastilă, după aceea mi-au zis că soţul meu a murit şi m-au trimis acasă. Mi-au spus că îl v-a aduce acasă fratele lui. Eu nu l-am văzut pe soţul meu. L-au adus cu sicriul acoperit. Fetiţa insista să ridicăm capul sicriului. Un medic de la spital mi-a zis că e mai bine să rămân cu ultima lui imagine. Mi s-a părut un lucru înţelept. Cei care au venit la înmormântare au fost legitimaţi. După înmormântare a venit un securist şi a percheziţionat casa. A confiscat nişte carneţele. Eu am aflat ce s-a întâmplat în Poiana Braşov din zvonuri. Abia în 1990 am aflat adevărul. Un antrenor de schi, care a fost martor la cele întâmplate, a povestit tot. Spunea că lumea ţipa că un om şi-a dat foc, că a ajuns printre primii lângă soţul meu şi că acesta a opus rezistenţă la stingerea focului. Soţul meu a avut un carton pe care scrisese: „Stop Morder. Auschwitz = Braşov”. Cartonul acesta este dovada protestului lui. Procuratura a refuzat să-mi dea cartonul respectiv.

Numai pentru fata mea trăiesc. Ea a fost destul de tare. E mult mai tare decât mine. Suferă şi ea, însă când vede că sunt oameni care iau în zeflemea sacrificiul tatălui ei.

Liviu era artist plastic. Ultimele lui tablouri aveau mesaje. Îmi place mult „Labirintul”. Îmi spunea că ne învârtim şi căutăm calea, şi poate calea cea mai bună ar fi Crezul.

Ultimul tablou la care lucra era „Grota cu măşti”. Soţul mi-a explicat că acele coloane sunt numai cranii, lumini prevestitoare de rău. I-am zis că în tablou parcă aş fi eu cu fiică-mea, speriate. Pe spatele tabloului scrie „ENDE '89”. El mi-a zis: „Păi dar, nu suntem într-un mormânt aici?”. Mai are un tablou, numit „Pădurea amputată”. Arătându-mi-l mi-a zis că aşa suntem şi noi tăiaţi, că suntem terminaţi.

Poate că soţul meu a fost ales pentru a fi ca un semn că se va schimba totul.

Am înţeles că în Cehia lumea merge şi pune flori la mormântul lui Jan Palach. Oamenii înţeleg sacrificiul lui. Aş vrea să se întâmple şi la noi aşa ceva.

A consemnat Florin Palas

Gand de seara. Romania fara presa! Reflectii dupa scandalul regizat maicutelor de la Manastirea Petru Voda

Pare de necrezut titlul dar după scandalul recent regizat măicuţelor de la mănăstirea Petru Vodă, când patru jurnale centrale (Evenimentul Zilei, România Liberă, Gândul, Adevărul) şi o agenţie de ştiri (Hotnews) au sărit ca o haită sălbatică să rupă o mănăstire ortodoxă pentru interpretarea unui cântec istoric într-un spaţiu privat, m-am convins că singurele ziare din România au rămas cele din perioada interbelică. De format mare, gigantice faţă de foile de azi, cu pagina aerisită, subiecte arzătoare, exprimare clară, opinie necesară. Este drept că încă din 2009 anticipasem o criză a presei pe fondul crizei financiare dar nici în visele negre nu îmi închipuiam că trusturile de presă vor prefera să salveze babe smintite şi vor disponibiliza ziarişti onorabili.
In paranteză spun că baba smintită este opusă babei cuviose a lui Ţuţea. O întâlneam prin anii 90 la biserică. Sulemenită, uscată, aproape cheală, cu o pălărie de fantezie, te prindea ca o caracatiţă şi în cinci minute îţi vărsa în urechi toate păcatele popii cutare. In fiecare duminică aveau alt repertoriu. De la o vreme au dispărut din biserică. Le-am regăsit însă în presa acestor zile.

Revenind la subiect vreau să subliniez două lucruri şi anume ineditul evenimentului şi scrânteala presei.
Ineditul evenimentului care a necesitat o plângere penală la Parchet adresată cu responsabilitate de Civic Media s-ar putea să ne aducă o surpriză. Din comentariile primite pe blog am înţeles că de fapt protestul care a isterizat patru ziare ar fi greu de găsit. Prin urmare ne-am afla în faţa unei diversiuni marca Katz realizată prin fraierimea din presă. Oricum cazul e demn de studiat de serviciile de informaţii. Cum poţi executa public un grup de oameni fără nici o motivaţie reală. Cine şi cum manipulează presa românească?

Scrânteala presei reiese nu doar din felul în care au amestecat periculos termenii, motivaţia, acuzaţia ci mai ales în paranoia unui purice care se visează leu şi pune gheara în gâtul unui elefant. Felul în care s-au năpustit asupra Bisericii Ortodoxe Române, dovedind nu doar că nu cunosc lucruri elementare de organizare internă dar mai ales că nu sunt la curent nici măcar cu ceea ce este Biserica azi. Cele mai penibile erau semnate, culmea, de două femei pleşuve. Nici acum nu am înţeles dacă se refereau la BOR sau la metehnele presei româneşti. Cele două coţofane reproşau BOR că se comportă ca un stat în stat, că este perimată, că ar trebui să aibă un limbaj adecvat secolul XXI ca să nu plece enoriaşii spre alte culte.

Ei bine, dacă ar fi scos nasul din redacţie ar fi aflat că:

1) In ultimii 20 de ani în care multe s-au distrus în România, BOR a ridicat peste 2000 de biserici, aşezăminte sociale, şcoli atât în ţară cât şi în afară şi asta nu cu banii statului ci ai enoriaşilor. In timp ce prin conturile ziarelor centrale s-au perindat saci cu bani, multe dintre acestea nici măcar nu au sedii decente. Este drept că în timp ce prima a făcut economie drastică de personal, într-o eparhie aflându-se poate 100 de angajaţi, doar un ziar salariza peste 200 de oameni.

2) La ora aceasta BOR este singura instituţie din România care dispune de specialişti din toate domeniile atât în corpul clerical şi monahal cât şi dintre mireni. Intre aceştia se află intelectuali şi personalităţi de frunte. La nevoie poate scoate 10 variante de guverne tehnocrate, nu una. La aceasta se adaugă abilitatea cu care creştinii se exprimă (doar sunt oameni ai Cuvântului) şi prezenţa agreabilă a multora dintre ei. Aaa...că unii mai calcă strâmb, e inerent unui sistem în care se învârt sute de mii de oameni. De câte personalităţi şi mai ales câţi specialişti şi intelectuali are presa? Pot fi număraţi pe degetele unei mâini? E mult! Nu mai vorbim de scandalurile în care sunt amestecaţi mulţi dintre ei.

3) BOR deţine un post de televiziune, un ziar central, zeci de reviste locale. La acestea se adaugă zeci de site-uri şi peste o sută de bloguri creştine personale. In cei 20 de ani au fost publicate sute de titluri de cărţi. Din presa ortodoxă aflu tot ce se întâmplă în lume şi ceea ce este cu adevărat important pentru viaţă. De când a început criza, BOR nici măcar nu s-a clintit. Presa centrală scrisă însă a fost decimată. Şi se află în cădere liberă.

4)Toate au fost posibile pentru că într-adevăr BOR este un stat spiritual într-un stat material. Adică are o cultură veche de 2000 de ani, şi-a creat propria civilizaţie de-a lungul istoriei, are o organizare internă bazată pe o autonomie reală. Pentru apărarea acestei credinţe au murit mii de oameni, inclusiv în timpul comunismului. Câţi ziarişti au murit de dragul profesiei lor? Intr-un astfel de context şi perspectivă dacă vii cu articolaşe caraghioase de genul preotului Iustin i s-a cântat un imn legionar, să nu te miri de ce zeci de mii de oameni nu vor mai citi în viaţa lor România Liberă, Evenimentul Zilei, Gândul şi Adevărul. Nu au nevoie de spălături la creier. De 20 de ani presa loveşte sistematic în BOR şi aceasta creşte în continuare. Recuperează terenuri la propriu şi la figurat, recuperează oameni, şi-a revenit relativ bine după masacrul comunist. Presa, din păcate, nu şi-a mai revenit niciodată la nivelul anului 1938, nivelul interbelic.
De unde se vede că în Biserică, dincolo de oameni, lucrează Dumnezeu.

Şi, după ultimele evenimente, se pare că presa nu îşi va mai reveni vreodată. Nu doar din pricina babelor smintite ci mai ales din nepriceperea unor lucruri elementare. Democraţia poate exista şi fără presă, însă presa autentică nu poate supravieţui fără democraţie. Iar într-o democraţie reală recuperarea adevărului istoric este o necesitate vitală. Adevărul istoric include însă şi imnul celei de a treia forţe politice din România interbelică, mă refer la Mişcarea Legionară.

Emilia Corbu - Viata Fantastica