A apărut DEX-ul CORECT POLITIC. Cum a modificat Academia Română definiţiile cuvintelor "ţigan", "jidan", "homosexualitate" şi "iubire"

Primul Dicţionar Explicativ al Limbii Române corect politic a apărut pe piaţă. În ediţia din 2012 a DEX-ului, au fost schimbate definiţiile considerate ofensatoare ale unor cuvinte precum "rom", "jidan" sau "ţigan". Modificările au fost realizate ca urmare a unei recomandări făcute de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) Academiei Române şi Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan" de a schimba felul în care este definit cuvântul "ţigan" în DEX. CNCD le-a recomandat celor două instituţii să pună în dreptul celei de-a treia definiţii a cuvântului "ţigan", "epitet dat unei persoane cu apucături rele", precizarea că acest sens este unul peiorativ. Ediţia din 2012 a DEX-ului respectă această recomandare şi modifică şi alte definiţii considerate jignitoare sau nepotrivite, în jur de 30 la număr.
Astfel, noua definiţie a substantivului "rom", de pildă, este "termen prin care se autoidentifică membrii unui grup etnic originar din India şi răspândit mai ales în Sudul şi Estul Europei, înlocuind denumirea de ţigan, considerată peiorativă".

Cum au fost făcute schimbările

Monica Busuioc, şefa secţiei de Lexicologie şi Lexicografie a Institutului "Iorgu Iordan", care se ocupă de realizarea DEX-ului, explică pentru gândul cum au fost făcute modificările şi în ce constau acestea. "Am făcut această ediţie la solicitarea CNCD-ului şi ne-am consultat cu reprezentanţi ai comunităţii romilor, ai comunităţii evreieşti, cu asociaţii care luptă pentru drepturile homosexualilor. Am făcut o definiţie specială la rom, noi sinonimam cuvintele rom şi ţigan şi nu mai facem acest lucru. Am schimbat mai multe definiţii referitoare la romi. Acum una dintre definiţiile cuvântului ţigan nu mai e epitet dat unei persoane cu apucături rele, ci epitet peiorativ dat unei persoane cu comportament necivilizat", explică cercetătoarea.
În ediţia din 2009 a DEX-ului, termenul de "jidan" era încadrat în categoria familiar, nu peiorativ, lucru care a fost corectat acum, în definiţie fiind specificat faptul că este un cuvânt cu caracter rasist. "În ediţiile anterioare, jidan era definit drept popular şi peiorativ. În 2009, am armonizat însă definiţiile din DOOM (Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române) cu cele din DEX, iar în DOOM termenul era definit drept familiar. Familiar poate fi însă şi de bine, şi de rău", spune Monica Busuioc.

Definiţiile nu fuseseră schimbate din 1975

În noua ediţie a DEX-ului a fost modificată şi definiţia unor cuvinte precum homosexualitate, care nu mai este caracterizată acum drept perversiune sexuală, ci sexualitate a unui homosexual. Cuvântul homosexual este, la rândul lui definit drept o persoană cqare manifestă atracţie faţă de indivizi de acelaşi sex. "Este bine că s-au făcut aceste schimbări, definiţiile nu mai fuseseră modificate din anul 1975. Nu este bine ca dicţionarul să ia atitudine", crede cercetătoarea.
O altă noutate pe care o aduce varianta din 2012 a DEX-ului este explicaţia dată iubirii, care nu mai este un sentiment de dragoste faţă de o persoană de sex opus, ci un sentiment de dragoste faţă de o persoană.

Reprezentanţii romilor: "Este un mare pas înainte"

Gelu Duminică, directorul executiv al Agenţiei de Dezvoltare Comunitară "Împreună", care a luptat pentru schimbarea definiţiei cuvântului ţigan spune că noua ediţie a dicţionarului este "un mare pas înainte". "Este exprimarea unui deziderat exprimat la prima adunare a romilor din 1919: Să se schimbe numele de batjocură de ţigan. Trebuia consemnat faptul că termenul de ţigan este uneori peiorativ şi că, folosindu-l, poţi să jigneşti. Este o notă de corectitudine lingvistică", apreciază Gelu Duminică.

Raluca Ion, editor al ziarului Gândul

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Sfaturi date unei persoane. Nimic nu chinuie omul mai tare decât ideile greşite, care ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Nimic nu chinuie omul mai tare decât ideile greşite. Dumneata trebuie să te împaci cu situaţia sănătăţii mai puţine. A dori la disperare o sănătate deplină poate duce până la sinucidere. A dori să lucrezi mai mult, a fi nemulţumită că nu poţi să urci scările, că nu poţi aduce apă, spăla sau alte lucrări, duce la stări sufleteşti în care blestemi părinţii, lumea şi poţi învinui şi pe Dumnezeu. Ideile greşite ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Dumneata să fii recunoscătoare purtării de grijă a lui Dumnezeu, că ai cu cine te ajuta, cine să te îngrijească şi celelalte. A cere o minune e prea mult. Credinţa nu implică numaidecât o tămăduire organică. Credinţa numai atât ne dă: „linişte sufletească" în orice împrejurare ne-am găsi.

Viaţa cere şi răbdare. Răbdarea e o virtute şi o credinţă. Pe deasupra, liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă. Bine ar fi să fim atât de creştini încât să răbdăm cu bucurie orice răstignire pe cruce, fie că toată viaţa pământească a noastră, nu-i decât o agonie pe cruce. Suferinţa - mai ales cea inevitabilă - poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului. De aceea Iisus n-a înlăturat toate suferinţele întâlnite, ci a corectat, prin pilda proprie, modul de a le primi. Iisus n-a fugit de suferinţă, cum fugim noi... Deci nu putem cere să-Şi schimbe învăţătura, fiindcă noi suntem prea slabi. Printre ideile greşite, sunt bănuielile, prejudecăţile, care distrug.

(Din caietul maicii Timoteia de la Prislop).

 

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii

Biserica- Barca lui Noe, a fost bătută de patru feluri de vrăjmaşi:

1. Ploaia de sus: păgânii în afară de Biserică;
2. Valurile: evreii care vor să o înghită în adânc;
3. Vânturile: ereziile din sânul Bisericii, care vor să o abată de la drumul drept;
4. Uscatul: creştinii uscaţi sufleteşte. Duşmanii cei mai periculoşi.

Primele trei n-au oprit corabia,uscatul însă a oprit-o.

Meditaţii ale mărturisitorului Traian Trifan, dascălul genaraţiei creştine de la 1948. Jocul de şah simbolizează Războiul dintre lumină şi întuneric.

Şahul simbolizează Războiul: alb (lumină) – negru (întuneric).

Tura: fapta - (trup) văzută;

Calul: cuvânt - (suflet) săritor în formă de L şi în cerc;

Fugarul: gândul zburător printre şi deasupra pătrăţelelor în aer;

Regina: inima (căldura) care cu dorinţele ei tulbură tot câmpul;

Regele: mintea (lumina), conducătorul (nu atacă) care doborât încetează jocul;

Pionii: opt virtuţi – opt patimi; opt – înţelepciunea teologică; opt – veacul viitor.

Pomenirea sfântului ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului şi a fericitului ierarh Sava din neamul Brancovici, mitropolitul Ardealului

În această zi, pomenirea sfântului ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului.

Acest sfânt ierarh, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Aci a deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de icoane.
Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi săvârşim şi pomenirea fericitului ierarh Sava din neamul Brancovici, mitropolitul Ardealului. 

Fericitul părintele nostru Sava s-a născut în întâiul pătrar al veacului al XVII-lea, în Inăul Ardealului, din părinţi de neam bun şi creştini evlavioşi, Ioan şi Maria.
Din botez a primit numele Simeon. Mai multe din rudele sale, după tată, au fost episcopi sau protopopi ai cetăţii Inăului. Mai bine cunoscut este episcopul Longhin, fratele lui Ioan Brancovici. Tânărul Simeon a început învăţătura de carte în casa părintească, iar adâncirea în Sfintele Scripturi şi pravila vieţii mănăstireşti le-a deprins în Mănăstirea Comana din Ţara Românească, de la unchiul său, arhiereul Longhin, care se aşezase în această mănăstire. Murind tatăl său de năpraznica molimă a ciumei, Simeon a fost chemat acasă şi rugat să se căsătorească. El a împlinit dorinţa mamei sale şi după puţin timp a fost ales protopop al Inăului, primind darul preoţiei. Rămas însă văduv după scurtă vreme, frumoasele sale însuşiri sufleteşti, dovedite în vrednicia de protopop, precum şi viaţa sa pilduitoare l-au înălţat pe scaunul Mitropoliei Ardealului, văduvit prin adormirea întru Domnul a mitropolitului Simeon Ştefan, în anul 1656. Măritul Sava a păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal cu neînfricată bărbăţie şi cu mare vrednicie timp de 24 de ani, în împrejurări grele.
În tot timpul păstoriei sale, sfântul s-a străduit necontenit să ridice Biserica şi să o ţină în albia dreptei credinţe a Răsăritului, ferind-o de toate uneltirile eresului calvinesc. Râvna cea mare a sfântului Sava pentru Ortodoxie i-a adus duşmănia şi prigoana căpeteniilor calvineşti şi a craiului de atunci al Ardealului. Aceştia voiau să strecoare cu vicleşug, în cărţile bisericeşti ale românilor, învăţături rătăcite şi pierzătoare de suflet.

Iubirea fierbinte şi grija pentru Biserică, precum şi durerea pentru suferinţele credincioşilor l-au călăuzit pe osârduitorul vlădică să călătorească în anul 1668 până la Moscova pravoslavnică. La curtea ţarului, sfântul Sava a stăruit pentru mântuirea creştinilor asupriţi de turci. De la Moscova, sfântul s-a întors cu multă cinstire. Câţiva ani mai târziu s-a pornit asupra sa cumplită prigoană din partea căpeteniilor calvine şi a craiului. El a fost trimis în judecată, osândit împotriva canoanelor, pentru nişte vini născocite. Cu silnicie şi mărturii mincinoase soborul nelegiuit l-a osândit pe nedrept, scoţându-l din scaunul vlădicesc. A fost aruncat apoi în temniţa craiului şi a suferit batjocuri, biciuiri şi loviri de toiege.

Neclintit a rămas sfântul în credinţa sa, ca o stâncă bătută de valurile mării. A suferit şi a pătimit pentru Ortodoxie. După cumplite chinuri, sfântul a fost slobozit din temniţă, dar aşa de slăbit, că s-a mutat curând către Domnul, în luna aprilie 1683.
Sfântul s-a săvârşit, având cugetul împăcat că el s-a luptat lupta cea bună, a păzit credinţa şi a apărat turma. Pentru jertfa lui curată, Domnul l-a învrednicit de cununa neveştejită a sfinţeniei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Un actor care îl juca pe Iuda a murit spânzurat pe scenă

Un actor brazilian care juca rolul lui Iuda într-o piesă de teatru a murit după ce s-a spânzurat accidental, notează BBC. Tiago Klimeck juca rolul lui Iuda Iscarioteanul într-o punere în scenă a Patimilor lui Iisus, în oraşul Itarare, aflat la 350 de km de Sao Paolo.
Nimeni nu a bănuit că scena spânzurării avea să fie şi ultima din viaţa actorului. Klimeck a rămas în ştreang timp de patru minute până când colegii săi au înţeles că ceva s-a întâmplat.
Actorul a fost dus de urgenţă la spital, dar medicii nu au mai putut face nimic pentru a-i salva viaţa. Poliţiştii anchetează acum recuzita folosită în piesa de teatru pentru a vedea care a fost cauza accidentului.

Parintele Nicolae Steinhardt despre curaj

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.

Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?

Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor?

Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)?

Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la provăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani?

Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teama ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credinţa?

Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi visonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.



Că aşa stau lucrurile o dovedeşte nu numai procesul evolutiv al instituţiei eclesiastice, ci şi textul însuşi al Scripturii care, parcă prevestitor, a pus accentul pe această calitate intrinsecă şi sine qua non a creştinismului.

Mântuitorul şi ucenicii Lui direcţi au ştiut prea bine şi ab initio unde sălăşluieşte marea taină a creşterii şi durabilităţii Legii noi. De aceea şi aflăm nenumărate referiri – în Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole – la socotirea curajului drept trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin.

Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este, erou.

Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Şi-au mărturisit deopotrivă inimoşia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieţii profane (militare şi civile). Şi voi sunteţi nişte militari le rosteşte colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugăriţelor căminului de pensionari unde e găzduit. Şi nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică.

Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de revoluţia franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din faţa mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au şi mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânşi, plini de încredere, de voioşie şi de hotărâre.

Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situaţii imposibile, greutăţi de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte.

Iată de ce aurul, visonul, purpura şi podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce şi cu sângele martirilor.

Paralel celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt şi din sângele acesta s-a întrupat şi a dăinuit şi de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos.

In textele scripturistice, îndemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme îi spune (Marcu 5, 36; Luca 8. 50) mai marelui sinagogii, lui Iair, când vin unii şi-i vestesc că fiica lui a murit.

Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi. (Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină). Lui Simon, la fel i se grăieşte: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10).

Ucenicilor şi mulţimii tot aşa: Nu te teme turmă mică (Luca 12, 32). Nu te teme găsim şi în Apocaljpsă (1, 17).

Acelaşi îndemn apare şi în formă plurala: Deci nu vă temeţi (Matei 10, 26); aşadar nu vă temeţi (Matei 10, 31); îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27; Ioan 6, 20): toate către Apostoli, când s-au speriat văzându-L că umblă pe mare.

La Schimbarea la Faţă, după trecerea norului luminos, Se apropie de Petru, Iacob şi Ioan şi atingându-i le zice aşijderea: sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17, 7).

Îngerul către femeile venite la mormânt: Nu vă temeţi (Matei 28, 5), iar Domnul repetă şi El aceloraşi: Nu vă temeţi (Matei 28, 10).

Îngerul Domnului către păstori: „Nu vă temeţi” (Luca 2, 10), „căci iată vestesc vouă bucurie mare”! Când Iisus Se arată celor unsprezece şi ei se înfricoşează crezând că văd duh (Luca 24, 36-37) nu rosteşte aceleaşi cuvinte, dar sensul vorbelor: „Pace vouă” şi „de ce sunteţi tulburaţi?” – este identic cu „nu vă temeţi”. („Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”-stă scris şi la Ioan 14, 27).

Când scena umblatului pe apă pe vreme rea este relatată de Ioan (6, 10-20), cuvintele folosite sunt aceleaşi ca la Matei:„Ei s-au înfricoşat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu vă temeţi“.

Alteori întâlnim: nu vă înspăimântaţi. Astfel, la Marcu 16, 6 (îngerul către femei, în dimineaţa Duminicii de după răstignire).

Frica e vrednică de certare şi dojana: de ce vă este frică, puţin credincioşilor?, li se spune (Matei 8, 26) celor din corabie, spăimântaţi de valurile ce o acopereau.

La fel la Marcu 4, 40: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Fără frică îşi dorise să primească darurile cereşti şi Zaharia, tatăl înaintemergătorului, după ce a scris numele copilului pe tăbliţă.

Formele negative: nu te teme, nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi, să nu se tulbure inima voastră sunt adesea înlocuite prin imbolduri la curaj: îndrăzneşte fiule (Matei 9, 2: către un slăbănog); îndrăzneşte fiică (Matei 9, 22; Luca 8, 48: către femeia cu scurgere de, sânge); îndrăzniţi (Matei 14, 27; Ioan 10, 33); „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”; îndrăzniţi: (Marcu 6, 50); îndrăzneşte, scoală-te! (Marcu 10, 49: către orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii?

Îndepărtarea de Hristos.

Relatarea de la Luca 8, 37 e pe deplin edificatoare: după ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor „e cuprinsă de frică mare”. Urmează consecinţa: „L-au rugat pe El toată mulţimea să plece de la ei”. (Matei 8, 34 şi Marcu 5, 17 zic: L-au rugat să treacă -sau să se ducă – din hotarele lor). Legătura de cauzalitate e limpede: Îi cer să plece pentru că le este frică.

Frica, aşadar, aduce cu sine ruperea de Hristos.

Dacă „nu vă tulburaţi” este echivalentul lui „nu vă înfricoşaţi”, căci îngrijorarea e tot o formă a fricii, probabil că Marta a fost certată şi din pricina aceasta, Domnul ştiind ca îngrijorarea zămisleşte simţăminte şi stări ale minţii străine învăţăturii Lui.

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleaşi poveţe: îndrăzneşte, îndrăzneşte Pavele, iar el (ei) îndrăznind …

De asemenea în mai toate Epistolele Sfântului Pavel: „De aceea nu ne pierdem curajul (II Cor. 4,16); „îndrăznind deci totdeauna” (II Cor. 5, 6); „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic” (Filip. 1, 28); „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (II Tim. 1, 7) frica, aşadar, e de la diavol, ca şi păcatul, ca şi moartea; textul acesta e capital, ne dă posibilitatea să desprindem adevărata sorginte a fricii).

Apostolul creştinilor, mai înainte de orice, le cere să fie îndrăzneţi: „Drept, aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus” (Evrei 10, 19). Tot el adoptă în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă; „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge” (Evr. 12, 4) (David, Hanibal, Cezar, Napoleon nu le-ar fi vorbit altminteri ostaşilor lor); „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică” (I Tim. 6, 12) „Sufera ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”.

Textul de la Efeseni 6, 11 e plin de cuvinte cu iz ostăşesc: „întăriţi-vă întru puterea.., îmbrăcaţi-vă cu toate armele …, luaţi toate armele…, toate biruindu-le…. staţi deci tari…. având mijlocul vostru încins…, îmbrăcându-vă cu platoşa…. pavăza credinţei, luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului.

S-ar zice că răsfoim un regulament militar, că citim un ordin de zi al unui căpitan de oşti.

Există în Noul Testament un stil imperativ al curajului, obârşia căruia se afla în porunca dată lui Avraam: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (Fac. 12, 1) – şi Avraam ascultă, plin de curaj, neştiind încotro merge şi unde se va opri, ca un bun ostaş ce se află (V. şi Evr. 11, 8).

Stilul evanghelic militar se manifestă şi prin verbe „active”, verbe îmbolditoare, imperioase, răsunătoare ca: stăruiţi, întrebaţi, vegheaţi, privegheaţi, treziţi-vă, cuceriţi, priviţi cu luare-aminte, fiţi gata, mergeţi, cercetaţi, căutaţi, bateţi, încingeţi-vă.

Acestea toate din partea Mântuitorului şi Apostolilor Săi. Dar şi creştinul, având bună îndrăzneală, răspunde în acelaşi mod, în aceeaşi tonalitate a neînfricării: „Nu mă voi teme!” (Evr. 13, 6) De ce? Pentru că ştie două lucruri: mai întâi că „partea celor fricoşi… este iezerul care arde cu foc şi pucioasă” (Apoc.21, 8 ) (înşiruirea osândiţilor începe cu fricoşii, ei mai întâi; necredincioşii, spurcaţii, ucigaşii, desfrânaţii, fermecătorii, închinătorii la idoli şi mincinoşii sunt menţionaţi în urma lor) -iar apoi, şi mai ales, că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

In felul acesta curajul ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne liberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul.

Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul. Ca unii care suntem urmaşi prin credinţă ai celor care L-au văzut pe Dumnezeu întrupat, ni se aplică textul de la Evrei 11, 27, reprodus pe statuia amiralului de Coligny, pe una din străzile Parisului: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat”.

Covârşitoarea însemnătate acordată curajului atât de Domnul Hristos cât şi de Biserică rezultă şi din aceea că precum scrie la Matei 11, 12: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.

Cerurile, spune limbajul popular (tot în stil marţial), se cuceresc.

In traducerea Radu Vasile şi Gala Galaction se folosesc termeni mai tari, o grăire mai directă: împărăţia se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

Francezii spun şi ei că împărăţia e silită şi că violenţii o înşfacă (s’en emparent).

Tot de violenţă şi forţa pomenesc versiunea veche şi versiunea nouă a Bibliei englezeşti. Verbul to seize este concordant cu a înşfacă, a pune mâna pe în tălmăcirea lui Luther substantivul Gewalt nu e deosebit de forţă şi vilolenţă, iar verbul weg reisen e aprig şi expresiv, aproape de a răpi.

Drept concluzie aş cere voie să afirm: Dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci:

Să iubeşti pe Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău (Matei 22, 37; Marcu 12, 30—31; Luca 10, 27), Legea nouă poate – sub aspectul ei operaţional – fi conspectată astfel: crede, iubeşte şi nu te înfricoşa. Frica – păcat urât în ochii Domnului; curajul – virtute mult plăcută Lui şi consubstanţială situaţiei de creştin.