Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

Capete despre dragoste 

suta I

Mintea luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.

Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult ca toate rugăciunea curată.

Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.

 

Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia.

Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa.

Smerenia taie patimile sufletului, reaua pătimire, ale trupului.

Prin porunci Domnul dăruieşte luminarea cunoştinţei.

Precum pasărea având piciorul legat e trasă la pământ de sfoară aşa şi mintea.

Când ai ajuns ca niciodată în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea vreo idee din cele ale lumii, să ştii că nu te mai afli înafară de hotarele nepătimirii, căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri.

Dumnezeu este nesfârşirea; a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie.

Suta II

Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor – desfacerea acestui înţeles de orice gând pătimaş, înţeles – noimă.

Iar al citirii şi al contemplaţiei să facă mintea nepământească şi fără formă. Aceasta îi dă putinţa de a se ruga neîmprăştiat. 

În iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.

Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată.

Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare. 

Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea. 

Slujba de preot - cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă. 

Slujba de episcop - cel ce o desăvârşeşte prin Sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi.

Cele 3 trepte: nevoinţa cu fapta, cunoaşterea din lucruri şi cunoaşterea nemijlocită.

Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgăduinţele.

Plata înfrînării este nepătimirea, plata credinţei este cunoştinţa. Nepătimirea naşte discernămîntul, cunoştinţa naşte dragostea. 

Când zice Domnul: “Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea Fiinţei, iar când zice “Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”, arată nedespărţirea ipostasurilor. 

Taina este împărţirea şi unirea.

Dracii iau prilejuri de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul, apoi la păcatul cu cugetul şi în sfârşit la faptă.  

După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului. Mintea este biserica lui Dumnezeu. La e fel şi în istorie Antihristul.

Petru Damaschinul v V cap 24:

 În război omul cunoaşte că nu cunoaşte cum trebuie, apoi neputinţa care dă smerenie, şi nădejdea la Dumnezeu.

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut in celula 32, la Gherla. Auzisem in inchisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de inchisoare inca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se stransese in jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite insa.

Unul traia si simtea in spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gandea in spiritul Parintilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat placut acolo a fost intelegerea cu care cei mai in varsta ii primeau pe tinerii care trecusera prin demascari.

Pentru acestia, integrarea in Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam in spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscand sa ne azvarle intr-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, in raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de inchisoare 1954-1964 a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, intelegere, impartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954 (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai intunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera in sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii invatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau in discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri in sanul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran ininchisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara. In schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvantul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat in celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)

sursa: http://impantokratoros.gr

Vezi si 

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

 

Sambata, 28 aprilie 2012, ora 11, la Biserica Sfanta Treime din Brasov va avea loc parastasul Badiei Traian Trifan

 

Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii

 

Meditaţii ale mărturisitorului Traian Trifan, dascălul genaraţiei creştine de la 1948. Jocul de şah simbolizează Războiul dintre lumină şi întuneric.

 

 

 

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Sambata, 28 aprilie 2012, ora 11, la Biserica Sfanta Treime din Brasov va avea loc parastasul Badiei Traian Trifan

De la Drumul Învierii spre Steaua lui David. Paul Ghiţiu, director al Festivalului Filmului Evreiesc! Institutul Cultural Român oferă Premiul Festivalului.

Echipa Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti, ediţia a II-a

Comitetul de organizare:

Paul Ghiţiu, directorul festivalului

Cristina Corciovescu, director artistic

Alexander Hausvater, director evenimente

Erwin Simsensohn, director relaţii internaţionale

Laurenţiu Damian, director secţiune documentar

Arpad Harangozo, manager de proiect

Ovidiu Morar, preşedintele Fundaţiei Culturale Art Promo

Iulia Necoară, asistent de proiect

Oana Popa, parteneriate şi comunicare publică

Adela Teodorescu, asistent de proiect

Simona Vilău, asistent de proiect

Monica Vlăduţu, fundraising
Marius Mihail Ghiţă, Coordonator tehnic
Adrian Coman, Coordonator tehnic

Juriu competiţiei de film documentar:

Oded Guy, directorul Jewish Film Festival, Ashkelon, Israel

Laurenţiu Damian, regizor, scenarist, prof. univ. UNATC

Magda Mihăilescu, critic de film

Juriul concursului de afişe:

Paul Ghiţiu, directorul Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti

Ovidiu Morar, preşedintele Fundaţiei Culturale Art Promo

Ciprian Paleologu, lector universitar, artist vizual

---

Catalog:

Editor: Cristina Corciovescu

Traduceri: Iulia Necoară, Adela Teodorescu, Simona Vilău

Grafică şi DTP: Irina Spirescu

Coperta: Ana Maria Negru

Paul Ghițiu - Director al Festivalului 

 

Festivalul Filmului Evreiesc Bucureşti este în primul rând un festival al cunoaşterii, al apropierii, al descoperirii. Este în acest sens o adevărată expediţie antropologică şi chiar una dintre cele mai complexe. În al doilea rând, el este un festival al împrietenirii, al uimirii şi bucuriei recunoaşterii în celălalt. Festivalul creează un timp şi un spaţiu comun în care ne ajută să ne descoperim şi redescoperim, dincolo de istorie şi geografie, dar împreună cu acestea, prieteni şi nu străini, fraţi şi nu duşmani. Cel care le face posibile pe toate acestea este actul artistic cinematografic, astfel că, în al treilea rând, FFEB este şi un festival de film în cadrul căruia descoperim unicitatea şi unitatea omului prin intermediul creaţiei artistice. Avem astfel prilejul de a ne lăsa răscoliţi, despuiaţi, disecaţi, recompuşi, treziţi, încântaţi, fermecaţi de măiestria cu care au ştiut creatorii scenariilor, imaginilor, sunetelor şi al montajelor să construiască filmele. Această a doua ediţie a stat, din pricina lipsei banilor, de la început şi până de curând, sub ameninţarea anulării ei. S-a întâmplat însă o minune (un fapt normal dacă ar fi să vorbim de lumea ideală la care aspirăm): timpul şi spaţiul comun, despre care vorbeam mai sus, au ieşit din coordonatele zilelor şi locurilor festivalului şi, într-o punere în pagină nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri, au reuşit să aducă, alături de echipa organizatoare, în calitate de prieteni şi susţinători ai festivalului, oameni şi instituţii ai acestor meleaguri dar şi al multor altora; tuturor acestora, pe care îi veţi întâlni în continuare în paginile de început ale catalogului, ţin să le mulţumesc din inimă. Festivalul există datorită astăzi şi datorită lor. Cunoaşterea, apropierea, descoperirea, prietenia şi frăţia au devenit, în timpul lunilor de pregătire, realităţi şi, astfel, după cum afirmam la început, FFEB s-a reatestat, în modul cel mai concret cu putinţă, ca un festival al cunoaşterii şi al prieteniei renăscute graţie filmului.

Kelemen Hunor - Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional 

 

Iată că ne aflăm în faţa celei de-a doua ediţii a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti! Eu cred că această a doua ediţie are o importanţă deosebită pentru că, întotdeauna, al doilea pas construieşte o tradiţie. Sub o titulatură sobră, chiar modestă, acest Festival se deschide asupra unor teme care, pornind de la trăsăturile unei minorităţi, ajung să reflecte problemele profunde ale întregii umanităţi. A fost dat poporului evreu, de-a lungul istoriei, să îndure cele mai violente persecuţii şi cele mai absurde etichetări. Teama atavică de diferenţă, de minoritar, de Celălalt a fost, cu precădere în Europa, un instrument de manipulare care a legitimat regimuri politice totalitare, responsabile pentru traume cumplite. Unele fapte se pot ierta, dar ar fi de neiertat să uităm lecţiile istoriei. Adevărul şi încrederea se reconstituie cu migală, cu răbdare, cu înţelepciune. Iar arta filmului este ca o oglindă fermecată în care reuşeşti să te vezi şi pe tine şi pe Celălalt – două chipuri ale aceleiaşi, profunde, umanităţi.

 

H. R. Patapievici - Preşedinte al ICR 

 

Institutul Cultural Român salută organizarea la Bucureşti, pentru a doua oară, a festivalului filmului evreiesc. Ca preşedinte al ICR, acest festival îmi oferă un triplu prilej de bucurie. Este o bucurie pentru ţara mea, deoarece anume în România se desfăşoară, în pionierat pentru Europa centrală şi de est, un festival al cărui brand —Jewish Film Festival— numără peste o sută cincizeci de manifestări în toată lumea. Este, apoi, o bucurie pentru bucureşteni, deoarece anume ei, dintre toţi românii, vor avea ocazia să ia contact cu oferta cinematografică la zi a uneia dintre cele mai mari tradiţii culturale a umanităţii. În fine, este o bucurie specială pentru cultura română, deoarece legăturile culturale dintre evrei şi români au fost întotdeauna fertile şi pline de originalitate. Aş dori ca Premiul Festivalului, pe care Institutul îl oferă, să reprezinte, în chip simbolic, recunoştinţa noastră faţă de profunzimea pe care tradiţiile culturale evreieşti au ştiut să o aducă, de-a lungul timpului, culturii române.

Detalii la http://www.bjff.ro/Despre-noi/

A apărut DEX-ul CORECT POLITIC. Cum a modificat Academia Română definiţiile cuvintelor "ţigan", "jidan", "homosexualitate" şi "iubire"

Primul Dicţionar Explicativ al Limbii Române corect politic a apărut pe piaţă. În ediţia din 2012 a DEX-ului, au fost schimbate definiţiile considerate ofensatoare ale unor cuvinte precum "rom", "jidan" sau "ţigan". Modificările au fost realizate ca urmare a unei recomandări făcute de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) Academiei Române şi Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan" de a schimba felul în care este definit cuvântul "ţigan" în DEX. CNCD le-a recomandat celor două instituţii să pună în dreptul celei de-a treia definiţii a cuvântului "ţigan", "epitet dat unei persoane cu apucături rele", precizarea că acest sens este unul peiorativ. Ediţia din 2012 a DEX-ului respectă această recomandare şi modifică şi alte definiţii considerate jignitoare sau nepotrivite, în jur de 30 la număr.
Astfel, noua definiţie a substantivului "rom", de pildă, este "termen prin care se autoidentifică membrii unui grup etnic originar din India şi răspândit mai ales în Sudul şi Estul Europei, înlocuind denumirea de ţigan, considerată peiorativă".

Cum au fost făcute schimbările

Monica Busuioc, şefa secţiei de Lexicologie şi Lexicografie a Institutului "Iorgu Iordan", care se ocupă de realizarea DEX-ului, explică pentru gândul cum au fost făcute modificările şi în ce constau acestea. "Am făcut această ediţie la solicitarea CNCD-ului şi ne-am consultat cu reprezentanţi ai comunităţii romilor, ai comunităţii evreieşti, cu asociaţii care luptă pentru drepturile homosexualilor. Am făcut o definiţie specială la rom, noi sinonimam cuvintele rom şi ţigan şi nu mai facem acest lucru. Am schimbat mai multe definiţii referitoare la romi. Acum una dintre definiţiile cuvântului ţigan nu mai e epitet dat unei persoane cu apucături rele, ci epitet peiorativ dat unei persoane cu comportament necivilizat", explică cercetătoarea.
În ediţia din 2009 a DEX-ului, termenul de "jidan" era încadrat în categoria familiar, nu peiorativ, lucru care a fost corectat acum, în definiţie fiind specificat faptul că este un cuvânt cu caracter rasist. "În ediţiile anterioare, jidan era definit drept popular şi peiorativ. În 2009, am armonizat însă definiţiile din DOOM (Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române) cu cele din DEX, iar în DOOM termenul era definit drept familiar. Familiar poate fi însă şi de bine, şi de rău", spune Monica Busuioc.

Definiţiile nu fuseseră schimbate din 1975

În noua ediţie a DEX-ului a fost modificată şi definiţia unor cuvinte precum homosexualitate, care nu mai este caracterizată acum drept perversiune sexuală, ci sexualitate a unui homosexual. Cuvântul homosexual este, la rândul lui definit drept o persoană cqare manifestă atracţie faţă de indivizi de acelaşi sex. "Este bine că s-au făcut aceste schimbări, definiţiile nu mai fuseseră modificate din anul 1975. Nu este bine ca dicţionarul să ia atitudine", crede cercetătoarea.
O altă noutate pe care o aduce varianta din 2012 a DEX-ului este explicaţia dată iubirii, care nu mai este un sentiment de dragoste faţă de o persoană de sex opus, ci un sentiment de dragoste faţă de o persoană.

Reprezentanţii romilor: "Este un mare pas înainte"

Gelu Duminică, directorul executiv al Agenţiei de Dezvoltare Comunitară "Împreună", care a luptat pentru schimbarea definiţiei cuvântului ţigan spune că noua ediţie a dicţionarului este "un mare pas înainte". "Este exprimarea unui deziderat exprimat la prima adunare a romilor din 1919: Să se schimbe numele de batjocură de ţigan. Trebuia consemnat faptul că termenul de ţigan este uneori peiorativ şi că, folosindu-l, poţi să jigneşti. Este o notă de corectitudine lingvistică", apreciază Gelu Duminică.

Raluca Ion, editor al ziarului Gândul

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Sfaturi date unei persoane. Nimic nu chinuie omul mai tare decât ideile greşite, care ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Nimic nu chinuie omul mai tare decât ideile greşite. Dumneata trebuie să te împaci cu situaţia sănătăţii mai puţine. A dori la disperare o sănătate deplină poate duce până la sinucidere. A dori să lucrezi mai mult, a fi nemulţumită că nu poţi să urci scările, că nu poţi aduce apă, spăla sau alte lucrări, duce la stări sufleteşti în care blestemi părinţii, lumea şi poţi învinui şi pe Dumnezeu. Ideile greşite ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Dumneata să fii recunoscătoare purtării de grijă a lui Dumnezeu, că ai cu cine te ajuta, cine să te îngrijească şi celelalte. A cere o minune e prea mult. Credinţa nu implică numaidecât o tămăduire organică. Credinţa numai atât ne dă: „linişte sufletească" în orice împrejurare ne-am găsi.

Viaţa cere şi răbdare. Răbdarea e o virtute şi o credinţă. Pe deasupra, liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă. Bine ar fi să fim atât de creştini încât să răbdăm cu bucurie orice răstignire pe cruce, fie că toată viaţa pământească a noastră, nu-i decât o agonie pe cruce. Suferinţa - mai ales cea inevitabilă - poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului. De aceea Iisus n-a înlăturat toate suferinţele întâlnite, ci a corectat, prin pilda proprie, modul de a le primi. Iisus n-a fugit de suferinţă, cum fugim noi... Deci nu putem cere să-Şi schimbe învăţătura, fiindcă noi suntem prea slabi. Printre ideile greşite, sunt bănuielile, prejudecăţile, care distrug.

(Din caietul maicii Timoteia de la Prislop).

 

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.