NU FI CĂLĂUL MEU, FII MĂMICA MEA!

În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii printre care şi depresia alimentată de lipsa sprijinului din partea celorlalţi.

Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate să primească vestea că va aştepta un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constant[ că părinţii ei vor afla vestea şi vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie. Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.

Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se afla o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se afla, problema care de fapt era o binecuvântare.

Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului, frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş… ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.

Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică. Dar multe tinere, regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.

Mai există şi tinere care încearcă să-şi îngroape trecutul, să uite de pruncul ucis şi să meargă mai departe. După câţiva ani se căsătoresc, în multe cazuri nefiind vorba despre iubitul care le-a părăsit înainte de a face avort. Rămân însărcinate, dar atunci vechile amintiri legate de avort ies la suprafaţă cu putere.

În cele ce urmează voi relata mărturia unei tinere care, după ce a făcut avort, a decis să lase trecutul în urmă, dar când a fost însărcinată pentru a doua oară, toate amintirile avortului au revenit:

“Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere. În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute. Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic” (Mariana)

Avortul nu clarifică lucrurile, nu le aşează la normal! Dacă o tânără face avort asta nu înseamnă că totul o să revină la normal ca şi cum ar şterge cu buretele totul… Rămân traumele, rămâne un copilaş ucis. Există momente de singurătate, de incertitudine dar singurătatea nu se va sfârşi dacă copilul dispare, de fapt nici nu dispare, nu se poate nega că nu a existat nici o clipă… copilul din prima clipă există, este o fiinţă.

Pentru tânăra fată, copilul, la început, reprezintă o piedică dar mai târziu, dacă va decide să îl nască, şi acesta este pasul corect, copilul va fi sprijinul ei, binecuvântarea ei. Există o temere conform căreia, dacă este o mamă singură, şansele de a se căsători scad. Nu este adevărat. De mii de ori va fi mai bine dacă tânăra va decide să nască copilul decât să îl avorteze. După avort există şansa să nu mai poată avea alţi copii, iar acest lucru cu certitudine îl va afecta pe soţul care vrea urmași.

Fetelor, un copil nu este o piedică în viaţa voastră, nu este o cauză care să ducă la singurătate şi implicit la depresie, ci este un dar de la Dumnezeu, o bucurie care va continua să lumineze nu doar o clipă ci întreaga voastră viaţa.

Mihaela Gligan

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Părintele Arsenie Boca: Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei. "Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră"

„Viaţa aspră a ţăranului e mai puţin folositoare întreţinerii naţiunii prin alimentele pe care i le procură, decât prin seva puternică a temperamentului şi a caracterului ce i le dă omului contactul cu pământul; şi dacă trebuie să venerăm aceste membre active care se angajează vitejeşte în sarcinile necesare, o facem pentru că în forţa, în frumuseţea, în sănătatea muncii corporale ei exprimă şi realizează deodată însănătoşirea morală, pacificarea lăuntrică şi vigoarea voinţei. Deci nu menajând forţele noastre le întreţinem mai bine... E o tactică greşită de-a ceda moleşelii, de a-ti da prea mare atenţie ţie însuţi, de a te răsfăţa: tocmai uzându-ne energia, deşi s-ar părea că o sacrificăm şi o mortificăm, dimpotrivă, prin întrebuinţarea ei o reparăm şi o amplificăm. În acest domeniu al acţiunii voluntare cu cât o răspândeşti cu atât o ai mai mult." (M. Blondei, op. cit. voi. II. pp. 196-197)

„Acţiunea nu se poate produce decât stârnind o luptă internă şi triumfând încă de la început asupra sistemului contradictoriu care s-a format împotriva iniţiativei ei. Ea angajează toată viaţa noastră organică şi mintală, din momentul în care se produce. Dar dacă e adevărat că această unitate totală şi exclusivă a actului contribuie la dependenţa mutuală a corpului şi a sufletului, nu se face aceasta în dauna bogatei varietăţi a cugetării sau a infinitei puteri a libertăţii? Nu. Supunând voinţa simplicităţii strâmte a unei ieşiri unice, acţiunea este pentru ea calea de expansiune şi de îmbogăţire.

Un mare efort pe care-l facem, o decizie bărbătească pe care o susţinem ne aduce un sentiment de trezire şi de mai vie claritate. Câtă vreme nu acţionezi, nu te cunoşti. Până nu acţionezi trăieşti şi cugeti ca într-un vis, ca într-un scurt moment de luciditate între două somnuri, fără să ai destulă putere să te ridici pentru a deschide ochii ca să vezi şi să porneşti. Această atitudine trebuie condamnată cu hotărâre pentru că e contrară mişcării celei mai sincere şi mai esenţiale a naturii noastre. Dar cum să cunoşti tot ce se agită în universul nostru, interior; cum să ştii dacă ai o atenţie destul de netă, o intenţie destul de precisă, o ardoare destul de vie, o voinţă adevărată...? Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant... descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum vrem... Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră...”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Marturisire de credinta a Generatiei 1948. Destinul generatiei in viziunea detinutilor politici. 64 de ani de la arestarea elitei tineretului român

Acum 64 de ani, in noaptea de 14-15 mai 1948, in Romania s-a declansat teroarea impotriva tineretului fidel idealurilor national-crestine. Conform spuselor fostilor detinuti politici, in acea noapte au fost arestati aproximativ 15.000 de oameni. Cei mai multi dintre ei aveau sa iasa pe portile inchisorilor abia in anul 1964. Majoritatea au avut o tinuta demna in inchisoare, marturisindu-l pe Hristos si afirmand necontenit idealurile nationale ale romanilor. Nu si-au abandonat crezul generatiei lor deoarece stiau ca "adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr). Aceasta generatie a dat sfinti, martiri, mucenici, marturisitori. Jertfele acestei generatii scut, generatia de la 1948, o demna continuatoare a stralucitei generatii de la 1922, ne imbogatesc sufleteste, constituind o sursa de putere a neamului nostru.

Postez o marturisire de credinta a acestei generatii, asa cum a fost exprimata de Mircea Dumitrescu si Traian Popescu, doi dintre detinutii politici care au simtit ca pe o datorie de constiinta sa scrie despre destinul generatiei 1948.

Generaţia 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.

Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre.

Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.

Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.

Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.

O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.

Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:

-originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
-armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
-forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.

În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.

Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.

În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.

Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare, le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!

Convertirea suferinţei în creaţie.

Epopee scrisă cu sânge.

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.

Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.

Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.

Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.

Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.

Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!

Predica a Parintelui Staniloae la Duminica a V-a dupa Pasti (a Samarinencei)

“La Duminica Samarinencii”

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mîntuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.

Mîntuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează cînd se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mîntuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mîntuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspîndite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe cînd în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din cînd în cînd, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sîngele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfăla Sfînta Liturghiepentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndulla El.«Căci Domnul aproape este» — spune Sfîntul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decît într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mîntuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăogat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.

Acestea sunt cuvinte mart, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfîntul Chiril din Alexandria, un sfînt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfîrşit mai preţioasă decît toate acele jertfe, căci nu putea sîngele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sîngele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu cînd se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gîndurile şi faptele urîte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gîndul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Cîtă neplăcere producem celui ce ne ascultă cînd îi vorbim numai cu gura, cînd nu suntem atenţi la ceea ce spunem, cînd din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, cînd prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect cînd vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gîndul ne este în altă parte, cînd duhul nostru nu participă la rugăciune, cînd atenţia noastră este împrăştiată, cînd gîndul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de cîte ori un preot sau de cîte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adîncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gîndul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvîntul Mîntuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mîntuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rînd să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rînd să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întîlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfîrşitul timpului învierea pentru vecie; că pînă suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfînt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvîrşire  neîncetată, de  iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mîntuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mîntui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbîndirea noastră  în  plăceri uşoare,  în  lucruri rele  şi  nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mîndrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni,  ca  să putem răspunde  cu  iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfînt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întîlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii»,  cum  spune  Sfîntul  Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi sfînt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfîntului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

Pr. Prof. D. Stăniloae

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

Sursa: Pr. Gabriel

Sinaxar. Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Aşa cum sugerează şi numele său, „Valahul”, acest sfânt mucenic era de neam valah, adică român din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu în anul 1644, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească.  În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană.

Auzind aceasta, sultanul Mehmet a trimis o oaste de turci în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei, şi a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii, văzând aceasta, au pustiit ţara, robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, care ajunsese la vârsta de 15 ani, şi care primise în dar de la Dumnezeu o nemaiîntâlnită frumuseţe a chipului. Pe drum însă, un păgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi plăcându-i frumuseţea exterioară a trupului, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, agarenii care duceau pe robi către Constantinopol au observat lipsa stăpânului lui Ioan. Aflând adevărul, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost dus la judecată, unde a mărturisit adevărul. spunând că omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Vizirul, auzind acestea, l-a dat pe Sfântul Ioan în stăpânirea femeii păgânului omorât, ca să facă cu el ce va voi. Aceasta a fost îndată răpită de frumuseţea tânărului, şi l-a dus în casa ei, unde i-a promis că dacă se va lepăda de credinţa sa şi va trece la aceeaşi lege cu a ei, îl va lua de bărbat, în locul celui mort, făgăduindu-i bogăţii şi desfătări nenumărate. ca pildă, femeia i-a dat chiar pe Mihnea Turcitul, care fusese şi el rob la turci, dar trecând în legea mahomedană, ajunse domnitor în Ţara Românească. Ioan însă s-a împotrivit, nevrând să se lepede de credinţa sa, aducându-şi aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar. Aceste ispitiri au durat 2 ani şi jumătate, după care femeia, văzând statornicia Sfântului, s-a înfuriat şi l-a dat pe Ioan eparhului cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Acolo mucenicul a fost supus la multe, cumplite şi înfricoşătoare chinuri. În acest timp, femeia vizita adesea pe Ioan, gândindu-se că tânărul îi va asculta cererile şi o va lua de soţie. Ioan însă, asemenea unui diamant, a rămas statornic în credinţa sa, căutând numai spre Hristos de la Care primea putere şi înţelepciune.

Văzând toţi că nu este nici o cale de a îndupleca pe tânăr să se lepede de Hristos, au luat hotărârea de a-l pierde pe Ioan cu moartea. Astfel, binecuvântatul mucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a şi primit cununa biruinţei.

Viaţa Sfântului, împreună cu pătimirea sa a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, şi apoi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.

---

Arhim. Bartolomeu V. Anania, Sfântul mucenic Ioan Valahul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 399.

Sursa: O viata frumoasa

Părintele Arsenie Boca: Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta.

„Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo." (Sfântul Marcu Ascetul, op. cit. Filocalia, ed. I, vol. 1, p. 242 si ed. II, vol. I, p. 240)

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.