In memoriam Sorin Apan. Scrisoare catre tata. Video Anton Mihai (fiul sau)

Draga Tata,

Atatea ierni am colindat impreuna cu bucurie, vestind Nasterea Domnului si atata am "ciocanit" cu fusul in bolta instelata... de parca s-au si deschis putin Portile Cerului de cateva ori. Ne-ai aratat lumea ca pe o icoana de pe varfuri de munti si ne-ai invatat cum putem s-o cuprindem toata in suflete. Ne-ai dat marea sansa si bucurie sa crestem in preajma unui tata, prof' si om atat de fain ca tine, si astazi... ai pornit spre insusi Dumnezeu!
Nu stiu de ce te-a chemat tocmai acum la El... poate a venit vremea sa pregatesti colinda din Ceruri, la care sper sa ne intalnim cu totii. Asa cum reuseai sa convingi gazdele de pretutindeni si preotii din altare sa ne primeasca in locasurile lor, roaga-L pe Dumnezeu sa ne primeasca a fi partasi la Colindatul Ceresc... in capatul satului... dintr-un coltisor de Rai... unde mesele-s intinse si paharele umplute.. iara moartea... nu patrunde!

Sa ne revedem cu bine si cu toata dragostea!

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=v8sL_z1OqfE

Un ieromonah de la Valaam vrea să-i sărute mâna lui Putin

                   
                   
                   

Sursa: http://www.guardian.co.uk/world/video/2012/aug/06/russian-president-vladimir-putin-priest-kiss-video?newsfeed=true




               

Maica Teodosia (Zorica Latcu), intr-o evocare a doamnei Aspazia Otel Petrescu

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

fragment din ultimul numar al revistei VEGHEA

Maica Teodosia (Zorica Laţcu) – dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire

17 martie 1917, Braşov – † 8 august 1990, Mănăstirea Vladimireşti
 

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.
Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea: „Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:
- Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)




Dragoste
Maica Teodosia (Zorica Laţcu)

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine
Am cules argintul nopţilor de mai,
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăută, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am cătat în noapte luminate căi
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,
Stih de preaslăvire, Sfânt Numele Tău,
Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,
Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău,
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapă, ca să Ţi se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaş,
Să-mi găteşti de nuntă, haină argintie
Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.
Dragoste curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Sursa: Familia Ortodoxa

Pelerinul rus Ioan Kulîghin – un îndrumător al mişcării Rugului Aprins - studiu de Dr. Camelia Suruianu

O dată cu retragerea armatei române de pe teritoriul Rusiei, în anul 1943, Mitropolitul Rostovului, Nicolae, împreună cu preotul Ioan Kulîghin, au cerut permisiunea organelor abilitate de a emigra la noi în ţară. Ajunşi în România au cerut găzduire şi protecţie Patriarhului Nicodim. Vlădica le-a îngăduit să poposească la mănăstirea Cernica. Sandu Tudor împreună cu Alexandru Mironescu aflaţi într-una din zile în vizită la părintele Nicodim Bujor, au fost prezentaţi celor doi refugiaţi. În urma acestei vizite, s-a realizat apropierea lui  Ioan Kulîghin cu grupul Rugului Aprins închegat la mănăstirea Antim. 

Ioan Kulîghin, în tinereţe, fusese frate la celebra mănăstire Optina. Acest sfânt locaş a „întruchipat de mai multe generaţii unul din centrele vii ale tradiţiei isihaste în Rusia”[1]. După venirea partidului comunist la putere, larva monahală a fost  desfiinţată. Dar, să vedem cum s-au petrecut lucrurile: „Părintele Ioan ne-a povestit la Antim cum s-a petrecut acel măcel. Când armatele roşii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a poruncit tuturor călugărilor şi fraţilor să intre în chiliile lor, să îngenuncheze şi să se roage. După povestirile Părintelui Ioan, soldaţii au intrat în fiecare chilie şi au întrebat cine e călugăr, cine vrea să părăsească călugăria, cine este frate. Pe călugării care au refuzat să părăsească călugăria, şi aceştia au fost de fapt majoritatea, i-au omorât cu topoarele. Un măcel de nedescris! Pe fraţii care nu erau tunşi, i-au trimis la casele lor.” [2]

Fratele Ioan se retrage la Rostov, fiind primit sub ascultarea Mitropolitului Nicolae, devenindu-i ucenic. Dar, în scurt timp, Mitropolitul a fost scos din scaunul Arhiepiscopal din motiv că nu a dorit să colaboreze cu regimul. Pentru a-şi căştiga existenţa a fost nevoit să practice meserie de „măturător de stradă”. Din biografia acestuia aflăm că de patru ori fusese întemniţat, apoi în 1928 a fost condamnat la moarte deoarece se opusese închiderii bisericilor din eparhia sa. Şi ca o minune dumnezeiască „glonţul nu l-a nimerit, ci doar l-a rănit”. Când armata germană a intrat în oraş, aflându-i povestea, l-au reînscăunat. „Pe vremea aceea, cu misiunea în urma frontului era însărcinat Mitropolitul Visarion Puiu. Se pare că prin ajutorul acestuia Mitropolitul Nicolae a fost reînscăunat”. În urma ofensivei din partea ruşilor, vlădica a fost nevoit să ia drumul pribegiei „altminteri ar fi fost omorât ca trădător”. 

De-a lungul activităţii sale pastorale Ierarhul „a redeschis multe biserici închise de comunişti, a înfiinţat o sută două zeci de case de rugăciune şi a hirotonit peste o sută de preoţi şi diaconi”. Pare la prima vedere un act obişnuit din partea unui Ierarh, dar dacă ne gândim la anii din perioada războiului, la situaţia politică a Rusiei, aceste activităţi era descurajate de către autorităţi. Înaintat în vârstă, a considerat că după bătălia de la Stalingrad să se retragă la Mariupol, conducând eparhia locală, până în septembrie 1943. De liniştea pe care şi-a dorit-o nu a avut parte. Noua conjuctură politică l-a determinat să părăsească plaiul natal şi să se refugieze la noi în ţară. Împreună cu ucenicul său, Ioan Kulîghin, a fost primit la mănăstirea Cernica. Dar, în scurt timp, în vara anului 1944, Mitropolitul Nicolae în vârstă de 85 de ani, a trecut la cele veşnice. După o viaţă zbuciumată, şi-a găsit odihna în cimitirul mănăstirii Cernica.

La invitaţia lui Sandu Tudor, Ioan Kulîghin a început să frecventeze conferinţele organizate la mănăstirea Antim. Iată cum îl prezintă Alexandru Mironescu, în volumul Calea inimii: „Era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtăşirii unor experienţe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însuşiri deosebitoare puteau fi desluşite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta. Totul vorbea despre o prezenţă cu totul deosebită. Stilul era complet articulat, fără să fie însă artificios sau căutat. Forma aceasta era mănuşa potrivită unui fond de o imensă bogăţie şi rigoare. Se cunoştea că venea dintr-o casă mare”. 

Când a ajuns la Antim era un om practic format, în vârstă de 60 de ani. Şi în contextul căutărilor spirituale „noi (- ne mărturiseşte părintele Sofian Boghiu) aveam mare nevoie de el, de un încercat şi un mare duhovnic, aveam mare nevoie chiar de el, căci tocmai el purta răspunsurile vii la o seamă de întrebări şi preocupări care deveniseră ale noastre într-un chip cu deosebire serios”. În ceea ce priveşte „învăţătura lui îmbina rigoarea cunoaşterii certe – primită atât din scrutarea textelor tradiţionale, cât şi din experienţa trăită – cu mlădierea unei inimi întemeiate pe mizericordie. Ne aducem aminte (- ne mărturiseşte André Scrima) de comentariile lui la Pelerinul rus, când ne punea întrebări la care nu puteam răspunde din primul moment”[3]. 

Şi Alexandru Mironescu fusese captivat de interpretările sale mistice. Pelerinul rus „era o înflăcărare concentrată, o deşteptăciune atât de neaşteptată şi deosebită, o putere de a transmite nu numai un conţinut compoziţional dar şi atmosfera duhovnicească iradiată de cel care ne vorbea rar, cu o nuanţată frazare, cu accente viguroase, dar de o negrăită blândeţe, care nu încetau să ne uimească”. 

Când venea la Antim era cazat în chilia părintelui Sofian Boghiu. Urmărindu-l îndeaproape sfinţa sa a observat că: „Cunoştea practic rugăciunea inimii, acest om, m-a convins direct că era un om care se ruga cu adevărat. De pildă, îl întrebam în timp ce vorbea cu altcineva: «Părinte Ioan, acum vă rugaţi?», «Da, părinte, mă rog!» Se ruga foarte mult!”[4] Într-una din zile Ioan Kulîghin i-a mărturisit că în tinereţe a deprins practicarea acestei rugăciuni de la părinţii duhovnici de la mănăstirea Optina. Mai târziu, când a fost arestat „rugăciunea aceasta l-a ajutat mult să supravieţuiască în cumplitele închisori comuniste”[5].  

Parintele Ioanichie Balan despre Cuvioasa Teodora de la Sihla

Printre sfintii romani mai de seama, care se bucura de aleasa cinstire a poporului nostru, este fara indoiala si Cuvioasa Teodora de la Schitul Sihla. Sunt aproape trei secole de cand numele ei a intrat in traditia din partea locului.

 

Despre Sfanta Teodora de la Sihla s-au scris pana acum putine lucruri, fapt pentru care a ramas insuficient cunoscuta. Atat traditia locala, cat si putinele insemnari - destul de sarace in date - au ajuns pana la noi intr-o forma confuza, controversata. Pe la inceputul secolului nostru circulau, paralel, doua variante despre viata Cuvioasei Teodora.

 

O insemnare, ce parea sa fie printre cele mai vechi, este scrisa intr-un manuscris din anul 1888 - fila 17b - intitulat: "Pateric ce cuprinde intru sine cuvinte folositoare si vreo cateva istorisiri ale vietii unor sfinti care s-au nevoit in pamantul Moldo-Romaniei". Insa aici se aminteste doar numele si locul unde a trait Sfanta Teodora. Cel mult se afirma ca s-a nevoit in secolul al XVIII-lea.

 

Putin mai detaliat - si desigur literar - vorbeste despre ea Calistrat Hogas in opera sa in Muntii Neamtului, scrisa in anul 1883. Dupa ce descrie cadrul natural asa de minunat, in care se afla Schitul Sihla, el aminteste de "pestera Sfinitei Teodora", pe care o vede ca pe "o scobitura aproape rotunda in mijlocul careia zace o stanca lata si putin inalta". "Piatra din mijloc ii slujea drept vatra, pe care aprindea din cand in cand cate putin foc.. pentru a-si dezmorti trupul biciuit de vanturile iernii". Apoi observa, ca o dovada graitoare, ca "peretii poarta, in adevar, urmele negre ale unui fum inadusit". In cele din urma vorbeste si de "fantana Sfintei Teodora", pe care o vede ca pe "o mica scobitura patrata si putin adanca", in care se aduna apa "din ploi sau din roua noptilor cu care "isi alina setea". Ceea ce ni se pare important este afirmatia scriitorului - potrivit cu traditia vremii - ca Sfanta Teodora "dupa cum se zice, a trait 60 de ani" la pestera de langa Schitul Sihla. Desigur cifra aceasta este exagerata. Dar nu este lipsita de interes, pentru faptul ca este singura mentiune scrisa in legatura cu durata cat s-a nevoit la Sihla.

 

O relatare mai pe larg despre viata Cuvioasei Teodora de la Sihla o avem de la inceputul secolului nostru de la Gr.H.Grandea, intr-o colectie de povestiri si legende. Aici apare pentru prima data o afirmatie eronata - luata desigur din graiul poporului - cum ca Sfanta Teodora s-ar fi nevoit mai intai la Manastirea Secu, in chip barbatesc, sub numele de "fratele Teodor". Dupa o vreme, fiind acuzat de pacat, "fratele Teodor" a fost nevoit sa se retraga pe ascuns sub stancile din jurul Schitului Sihla, pentru ispasirea canonului, unde, dupa multi ani de viata pustniceasca, a trecut la cele vesnice.

 

Aceasta relatare este reluata aidoma de preotul Constantizi Matasa, in opera sa Palatul Cnejilor.

Insa daca analizam cu atentie afirmatiile de mai sus, constatam cu usurinta ca aceasta este o reluare identica a vietii Cuvioasei Maicii noastre Teodora din Alexandria, "care in chip barbatesc s-a nevoit" in secolul V si pe care o praznuim la 11 septembrie. Lipsa de documente suficiente, ca si tendinta populara de a dramatiza si imbraca adevarul in vesmint de legenda, a dus fara greutate la aceasta confuzie.

 

Singurul care a luat pozitie categorica impotriva acestor neadevaruri a fost arhiereul Narcis Cretulescu. In calitatea sa de staret al Manastirii Neamt si veritabil carturar al vremii, el cunostea mai bine ca multi altii viata Cuvioasei Teodora. Citise, fara indoiala, putinele manuscrise vechi, care negresit au existat in biblioteca manastirii si nu putea fi de acord cu orice afirmatii.

 

Astfel, in lucrarea sa Istoricul Manastirii Neamt, tomul VII, pagina 58, face aceasta scurta, dar pretioasa insemnare: "Aici la Sihla este pestera unde s-a pustnicit Cuvioasa Teodora, fata lui Joldea Armasul de la Cetatea Neamt, ale carei moaste se afla in lavra de la Kiev. Despre aceasta cuvioasa, istoricii spun multe bazagonii".

 

Cu toate acestea lucrurile ar fi ramas confuze pana astazi, daca nu ar fi intervenit un fapt imbucurator, si anume descoperirea, in ultimele decenii, a unui pretios manuscris ce cuprinde, pe langa alte insemnari despre pustnici, Viata si nevointele Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Schitul Sihla. Fiind oarecum deteriorat, nu putem cunoaste cand si de cine a fost scris. Dar studiat cu atentie, prin analogie cu alte manuscrise contemporane, ajungem la concluzia ca a fost scris de un calugar din Manastirea Neamt, probabil la inceputul secolului al XlX-lea. Calugarii nemteni, obisnuiti cu scrierea de manuscrise, nu puteau trece cu vederea ostenelile pustnicilor mai renumiti, care traiau in partea locului. Un loc de frunte il ocupa si numele Sfintei Teodora.

 

Probabil manuscrisul in cauza a apartinut un timp bibliotecii Manastirii Neamt. Cu vremea insa a fost instrainat. La inceputul secolului nostru, fiind in posesia unui ieromonah, circula de la manastire la alta, pentru a fi citit.

 

 

Profesorul Ioan Sorin Apan a plecat la Ceruri

Născut la Târgu-Lăpuş, acum 55 de ani, şi adoptat de Braşov din 1968, Ioan Sorin Apan era profesor de fizică şi de teologie, membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România, etnolog, folclorist, pictor de biserici, creator de artă populară, scriitor şi acordeonist. A predat în comuna Bogdan-Vodă şi la Prejmer, la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, la Liceul „Nicolae Titulescu” şi  a fost director al Seminarului Teologic Braşov. Dar mai ales a fost un OM cu putere să schimbe radical în bine minţile şi sufletele tinerilor, un OM ce lasă urme nepieritoare în locurile prin care a trecut şi în conştiinţele celor care îl întâlnesc. Şi copiii născuţi mult după ce el a plecat din Bogdan-Vodă vorbesc cu respect şi admiraţie despre „Profesorul din Braşov”.
Dragostea pentru tradiţiile autentice şi-a dezvoltat-o din 1981. De atunci, Sorin Apan strângea anual, de Crăciun, apoi, şi de Paşti sau de Sf. Maria Mare, o ceată de 25-30 de elevi, studenţi şi chiar oameni trecuţi de prima tinereţe, cu care pornea spre Maramureş, pentru a cânta colinde străvechi, culese de prin sate pierdute de lume. Ajuns la „Andrei Şaguna”, Ioan Sorin Apan a creat în 1998, un atelier unic de creaţie - crestături în lemn, pictură de icoane pe sticlă şi lemn, de încondeiat ouă, de ceramică şi olărit, de ţesut pe război - şi spiritualitate românească, „Minisatul Sf. Andrei”, cu care a reuşit să recupereze cultura tradiţională a satului,  reconstituind ceremoniale folclorice cu toţi parametrii culturali. Cea mai mare realizare „văzută” a sa este Seminarul, pentru care a făcut câţiva ani la Bucureşti „colindă cu jalba-n proţap”. A reuşit reînfiinţarea şi a obţinut un million de euro pentru reabilitarea imobilului, care era ca un coteţ, iar după trei ani se transformase într-o adevărată bijuterie.

O boală nemiloasă l-a răpit prematur familiei şi tuturor celor cărora le-a fost drag şi de mare folos. După o grea suferinţă şi-a găsit liniştea veşnică. Trupul său a fost depus la capela Seminarului, urmând ca în această seară, de la ora 19.00, să aibă loc priveghiul, iar marţi, de la ora 12.00, slujba de înmormântare.     (L.J.)

Sursa: Transilvania Expres