Tudor Gheorghe - Danseaza Ursul Romanesc

Aspazia Oţel Petrescu: Rugăciunea de la Izolare (inchisoarea Miercurea-Ciuc)

Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui lisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:
 

"- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde, după ce, Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. lată, sunt singură printre şobolani şi Iibărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarui şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Caanâ, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă."

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

"- Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."

Şi somnul mi-a- îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.

- extras din capitolul XII (DIN NOU LA MIERCUREA CIUC) al lucrării Doamnei Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne...

Avva Dorotei: Pentru săvârşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului

[...] Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întîmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicîndu-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întîmplă vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară, fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mîntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi asupra fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu osîndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sîrguitor, ci se sileşte prin înfrînare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult, temîndu-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sînt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sînt mari faptele cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”

Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvîrşirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu celălalt în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. [...] Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici un gînd omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar desăvîrşire este cînd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atîta dragoste, încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului este bogăţia omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (cînd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpînului său ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sîntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de care scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît darurile acelora, iar de nu ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cînd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia, fă milă cu dînsul şi suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavînd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cît sufletul este mai cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este mai mare decît cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vînt potrivnic. [...]

- extras din lucrarea IEROMONAHULUI IOAN IAROSLAV - CUM SĂ NE MÂNTUIM? DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

Ion Golea de la Fetea: August (manuscris). Pentru 23 august - diavoleasca aniversare

“August” de Ion Golea de la Fetea

August, tu lunã hainã,
îmi rãvãsesti anii grei si tineri
lumina si ploaia ta strãinã -
blesteme de-ale Sfintei Vineri -

rãscumpãrã pãcatele trecute,
ce mute
s’au cuibãrit între Românii mei,
fãcându-i misei,
nevolnici,
si josnici -
slugi la barbari, neamul meu de Cezari!

Iar tie
Românie,
ca si mie,
otravã
mârsavã
ti-au dat ca sã bei
uneltele Iudei,
din cupã de aur,
sã uiti cã esti Ghiaur,
si cã esti Român,
ursit sã fi stãpân!


Tu ai uitat…
Dar peste anii cu pãcat
bãtut-a vânt rãcoritor,
prigonitor,
rãzbunãtor,
înoitor, -
si alesu-s’au din zgura ta bolnavã,
cu sbucium de lavã,
feciori cu suflet de furtuni,
neînfrânti, nebuni,
cu pumni ucigasi,
nãzdrãvani pãtimasi
in credinta de’nviere!
Si cu gând de fiere
pentru tot,
ce nu-i crestinesc
si românesc,
pe acest loc!

Ion Golea

Ernest Bernea: În vecinătatea lui Dumnezeu

"Lumea contemporană a dorit confort, a dorit o viaţă de abuzuri supusă apetitului. Oamenii se încurcă în propriile lor lucrări şi aspiraţii. Nu se mai deosebeşte binele de rău, nici lumina de întuneric. Aparenţele înşelătoare sunt mai atractive decât esenţele.

Renaşterea cere simplitate şi profunzime, cere o mai mare apropiere de natură, atât în sens material, cât şi spiritual.
Să ne păstrăm în vecinătatea lui Dumnezeu."

Ernest Bernea - 4 octombrie 1975

Sursa: La Portile Cerului

 Codreanu, sunand din corn, pe Muntele Rarau (ilustrtie a unui articol al profesorului Bernea; sursa: Roncea)

Rău peste rău - de Prof Ilie Badescu

Intr-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.
Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).
Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste.
Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.

Sursa: revista Clipa
Foto: Cristina Nichitus Roncea

Gandirea populara si critica modernitatii la Ernest Bernea (I)

Motto: "Lumea noastra e lumea cea adevarata,
e lumea buna, cu oameni si pomi infloriti…"

Dintre privirile aruncate noua insine ca popor, „Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman“ este probabil cea mai originala, complexa si documentata lucrare. Spre deosebire de viziunea istorica si caracterologica a lui Dumitru Draghicescu sau de cea filosofica a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul romanesc din poezia culta si populara sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea impleteste filosofia si sociologia cu cercetarea etnografica, rezultand o viziune integratoare, bine argumentata si fidela realitatii concrete si spirituale a satului romanesc.

Aparuta initial in 1985, sub titlul „Cadre ale gandirii populare romanesti“, puternic cenzurata de regimul comunist, cartea reuneste trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gandirii: spatiul, timpul si cauzalitatea. Prin acestea, autorul incearca sa surprinda, in fapt, filosofia populara, modul in care simte si gandeste taranul roman, mergand astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrarii „Gandirea salbatica“, intre cele doua forme de cunoastere existand si unele asemanari.

Spatiul in gandirea populara

Spatiul, in reprezentarea populara, nu este linear si abstract, ci unul viu, concret si misterios, cu insusiri spirituale, avand puteri benefice sau malefice. Taranul roman nu foloseste termenul generic de „spatiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Exista o mare bogatie de locuri „bune“ sau „rele“ in satul romanesc. Fiecare are o incarcatura magico-religioasa, de care omul trebuie sa tina seama. Casa, gradina si satul sunt „locuri bune“, in care totul sporeste si pe care nu trebuie sa le parasesti. Omul poarta amprenta locului in care s-a nascut, pe tot parcursul vietii. De aceea, veneticul, strainul din alt sat, nu este bine vazut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinta, pentru ca pastreaza insusirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile in care au avut loc nelegiuiri sau casele parasite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie sa le evite ori la care sa fie atent.

Raspantia ne arata cata intimitate exista intre om si loc. Dupa cum drumurile se intretaie si duc in diferite directii, tot asa omul o poate apuca in viata pe o cale buna sau rea. De aceea, se construieste o troita ori se asaza o cruce aici. Un satean din Poana Marului (jud. Brasov) vorbeste despre acest obicei, pastrat si astazi: „se pune cruce la rascruce, ca acolo se impart drumurile; stii, o iei intr-o parte sau in alta. Se pune acolo sa se-nchine omu’ si s-o ia pe drumul cel bun“.

Umanizarea spatiului si caracterul lui spiritual dar concret se reflecta si in folosirea termenilor de Miazazi, Miazanoapte, Rasarit si Apus, in locul celor de Sud, Nord, Est si Vest. Gandirea populara respinge ideea abstracta de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Rasarit sau Miazazi, altarul se construieste spre Rasarit si tot spre aceasta directie se inchina oamenii, fiindca de aici rasare soarele. Spatiul, in reprezentarea populara, se intinde insa dincolo de punctele cardinale, deoarece el depaseste granitele fizice, intrand pe taramul magiei si religiei. Dupa lumea aceasta, se intinde „lumea nevazuta“, a lui Dumnezeu, in „inaltul cerului“, sau a diavolului, in „fundu’ pamantului“. In afara acestor doua lumi, mai exista credinta in „celalalt taram“, un loc misterios de unde apar fapturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimaritele. Aceste lumi nu sunt straine una de alta, ci se influenteaza reciproc, oferind experientei un caracter tainic: „lumea nevazuta da suflu cosmic si mistic celei vazute, iar aceasta din urma da celeilalte consistenta. De aceea poporul roman traiste in cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii si frumusetii cosmice“.

Pentru taranul roman, vidul sau infinitul sunt notiuni lipsite de sens si concretete, care tin de o gandire conceptuala, obisnuita sa lucreze cu marimi cantitative, pentru care nimic nu iese in relief si fiecare lucru este la fel. Spatiul in gandirea populara nu este uniform si abstract, ci calitativ, imbogatit cu semnificatii. Aceasta categorie a gandirii reflecta o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „randuiala“ in care omul traieste si pe care o respecta. De aceea, ea se prezinta mai mult ca o realitate spirituala decat fizica: „In conceptia noastra populara, spatiul apare consubstantial omului. Intre om si spatiu poate fi mai mult decat o relatie, poate fi o rudenie spirituala (…). Rudenia si stramosii nu marcheaza numai o legatura de sange, ci si una de loc. Legatura cu locul vine odata cu trecutul si elementele traditionale ce le pastreaza si din care omul trage substanta. Aceasta intimitate cu spatiul original, al satului si al casei parintesti, sau cu spatiul cosmic, este un semn al experimentarii pe plan interior a spatiului si a naturii sale calitative“.

Timp si determinare

A vorbi despre timp inseamna a patrunde in intimitatea fiintei, dezvaluind resorturile ultime ale credintei si colectivitatii. Felul in care ne traim timpul, ne intelegem rostul si trecerea prin lume ne dau adevaratul chip si putere spirituala. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentarii unui prezent care ne scapa mereu, taranul roman traieste intr-un timp al profunzimii, ale carui coordonate sunt trecutul, credinta si autoritatea traditiei.