Cuviosul Seraphim Rose: Care sunt semnele sfârşitului lumii? Modelul Părintelui Calciu

Este evident pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se intampla in jurul lui astazi, ca lumea se apropie de sfarsit. Semnele vremilor sunt atat de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se prabuseste spre sfarsit.
Care sunt unele din aceste semne?
- Anormalitatea lumii. Niciodata asemenea manifestari si comportamente, ciudate si nefiresti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se gaseste in ziare, ce fel de filme ruleaza, ce este la televizor, ce anume gasesc oamenii ca este interesant si distractiv, la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor banesc, si fiindca aceasta este moda, caci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri.
- Razboaiele si zvonurile de razboaie, fiecare tot mai rece si nemilos decat cel dinainte, toate fiind eclipsate de amenintarea razboi nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declansat prin atingerea unui buton.
- Raspandirea dezastrelor naturale: cutremure, si acum vulcani – cel mai recent formandu-se nu departe de aici, langa parcul Yosemite, in California centrala – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.
- Centralizarea crescanda a informatiei si a puterii asupra individului, reprezentata in particular de noul si imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a pastra dosare cu informatii despre orice om in viata; numarul sau de cod este 666 si este supranumit „fiara” de catre cei ce lucreaza la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intentioneaza sa inceapa din 1984 eliberarea catre persoane unor carti de Asigurare Sociala cu un numar (aparent continand numarul de cod 666) imprimat pe mana lor drapta sau pe frunte – exact conditia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), in timpul domniei antihristului. Desigur, nu inseamna ca prima persoana care va fi imprimata cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o data ce te vei obisnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai intai te vor antrena si apoi te vor face sa ii te inchini lui.
- Iarasi, cresterea numarului hristosilor falsi si al falsilor antihristi. Cel mai recent candidat doar in aceasta vara a cheltuit probabil milioane de dolari facand publicitate aparitiei sale iminente pe televizoarele intregii lumi, promitand sa prezinte in acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. In afara oricaror puteri oculte care ar putea fi implicate in asemenea evenimente, deja cunoastem destul de bine posibilitatile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio si mai ales prin televiziune, precum si faptul ca aceasta poate fi facuta de oricine ce poseda tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio si televiziune, fara sa conteze cate legi ar putea fi impotriva.
- Primirea cu adevarat ciudata facuta noului film de care toata lumea in America vorbeste si il priveste: „E.T.”, care a facut ca efectiv milioane de oameni aparent normali sa isi exprime afectiunea si dragostea pentru erou, un „salvator” din spatiul extraterestru care este in mod evident un demon – o pregatire vadita pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Si, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Grecesti din America, un preot ortodox, a recomandat din toata inima acest film ortodocsilor, spunand ca este un film minunat, care ne poate invata despre dragoste, si ca toata lumea ar trebui sa il vada. Este un contrast vadit intre oamenii care incearca sa fie constienti de ceea ce se intampla, si cei care se lasa purtati de dispozitia vremilor.)
As putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a va infricosa, ci de a va face constienti de ceea ce se intampla in jurul nostru. E mult mai tarziu decat ne inchipuim; Apocalipsa este acum. Si cat de tragic este sa vezi crestini, si mai inainte de toate tineri ortodocsi, cu aceasta tragedie incalculabila atarnandu-le deasupra capetelor, care cred ca pot continua ceea ce numesc ei o “viata normala” in aceste vremuri groaznice, luand parte pe de-a intregul la capriciile acestei generatii prostesti, adoratoare de sine, complet nestiutori ca “paradisul nebunilor” in care traim este pe punctul de se prabusi, cu desavarsire nepregatiti pentru vremurile deznadajduite care ne stau inainte. Nici macar nu mai este vorba de a fi un crestin ortodox “bun” sau “slab”, acum problema este: va dainui pana la sfarsit Credinta noastra? Cu multi, nu va dainui; Antihristul ce va veni va fi prea atragator, prea mult in duhul lucrurilor lumesti, incat majoritatea oamenilor nici macar nu isi vor da seama ca si-au pierdut crestinatatea inchinandu-i-se lui.
Totusi chemarea lui Hristos ni se face auzita; sa incepem a-i urma. Cea mai limpede exprimare in ziua de astazi a acestei chemari vine din lumea ateista inrobita, unde exista suferinta reala pentru Hristos si o seriozitate a vietii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din Romania, Par. Gheorghe Calciu, se gaseste acum aproape de moarte intr-o inchisoare comunista pentru indrazneala de a-i provoca pe tinerii seminaristi si studenti sa-si lase deoparte supunerea orbeasca fata de duhul vremilor si sa se apropie nevointelor pentru Hristos. Dupa ce vorbeste de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astazi: “Va chem catre o lupta mult mai inalta, catre renuntarea deplina, catre un act de curaj ce sfideaza ratiunea. Va chem catre Dumnezeu. Catre Cel ce transcende lumea pentru ca voi sa puteti cunoaste un rai nesfarsit de bucurie duhovniceasca, raiul dupa care bajbaiti acum in iadul propriu, si pe care il cautati chiar si intr-o stare de revolta neintentionata… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveti optiunea sa raspundeti invitatiei Sale. Drept raspuns, sunteti hotarati sa mergeti si sa purtati rodul ce va dainui. Sa fiti propovaduitori ai lui Hristos in lumea in care traiti. Sa va iubiti aproapele ca pe voi insiva si sa ii faceti pe toti oamenii prietenii vostri. Sa declarati prin fiecare fapta dragostea aceasta fara de asemanare si netarmurita care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fiti prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care va va izbavi de toate constrangerile, redandu-va integritatea pe masura ce va jertfiti lui Dumnezeu.”
Par. Gheorghe, vorbind tinerilor care au putina inspiratie sa slujeasca Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat parerea lumeasca (obisnuita si printre noi, in lumea libera) ca Biserica este numai o grupare de cladiri sau o organizatie lumeasca, ii cheama la o constienta mai profunda a Bisericii lui Hristos si a faptului ca “apartenenta formala” la ea este insuficienta pentru a ne mantui.
„Biserica lui Hristos traieste si este libera. In ea ne miscam si vietuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. In El avem libertate deplina. In Biserica cunoastem adevarul si adevarul ne va face liberi (Ioan 8:32). Esti in Biserica lui Hristos de fiecare data cand il ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si il vizitezi pe cel bolnav. Esti in Biserica lui Hristos cand esti bun si intelegator, cand refuzi sa te manii pe fratele tau, chiar si atunci cand ti-a ranit sentimentele. Esti in Biserica lui Hristos cand te rogi: <> Cand muncesti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasa, dar cu zambetul pe buze; cand rasplatesti raul cu dragostea – esti in Biserica lui Hristos. Nu vezi, asadar, tinere prieten, cat de aproape este Biserica lui Hristos? Tu esti Petru si Dumnezeu si-a cladit Biserica Sa pe tine. Tu esti piatra Bisericii Sale impotriva careia nimic nu poate izbandi… Sa cladim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a carei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: <> Mai degraba zi: <>.”
Cu o astfel de chemare in inimi, sa incepem a apartine cu adevarat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxa. Apartenenta exterioara nu este suficienta; ceva trebuie sa se miste in noi ca sa ne faca deosebiti de lumea dimprejur, chiar daca aceasta lume isi zice „crestina” si chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa intretinem acele calitati ale adevaratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am mentionat mai devreme: o atitudine vie, normala, iubitoare si iertatoare, nu centrata asupra sinelui, pastrandu-ne inocenta si caracterul nelumesc, chiar cu o constienta deplina si smerita a pacatosiei proprii si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si mantuire, pentru cei ce inca il vor mai cauta pe Hristos, printre ruinele omenirii, care au inceput deja sa apara din ziua de astazi.

Aparut in „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Sursa: saraca.orthodoxphotos.com

Cuviosul Seraphim Rose despre ecumenism si New Age

Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa. Dar noi suntem chemati a fi ostasi ai lui Hristos in ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980)

In revista lor, fratii sustinusera puritatea credintei ortodoxe, aparand-o impotriva compromisului si tradarii unora dintre reprezentantii ei aflati la conducere. Ca madulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ei nu au incetat niciodata sa ia partea „adevaratei Ortodoxii", cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificata si nediluata.

In apararea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. In conceptia vechii Biserici, termenul oikoumene („intregul pamant locuit") se folosea de obicei pentru a desemna intarirea tuturor popoarelor in plinatatea si curatia Adevarului; dar in epoca moderna sensul s-a schimbat in opusul sau: diluarea si poleirea adevarurilor mantuitoare in scopul unirii exterioare cu neortodocsii. Pentru Eugene, fireste, acest lucru era inca un pas spre unitatea antihristica a lumii, despre care scrisesera limpede Sfintii Parinti. De-a lungul istoriei, nenumarati marturisitori murisera pentru a pastra Bi­serica sloboda de rataciri teologice si pentru a-i pastra curatia de Chivot al mantuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor conceptii moderne, incercau sa treaca cu vederea ratacirile, cautand cai de a se uni cu cei ce le sustineau.

Pe atunci, cel mai vadit ecumenist ortodox era insusi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Intalnindu-se cu Papa Paul al Vl-lea in Tara Sfanta, in anul 1963, el a inceput sa urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatica, afirmand ca „Dogmele trebuie puse in camara” si ca „Vremea dogmelor a trecut”. In luna decembrie a anului 1965, printr-un act de "iertare reciproca", facut simultan cu Papa Paul al Vl-lea, el a incercat sa uneasca Biserica Ortodoxa cu cea Romana, fara a cere mai intai ca aceasta din urma sa se lepede de invataturile ei mincinoase. Iata ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai sai: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despartit Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica, nu mai este in vigoare. Ea a fost stearsa din istorie si din viata celor doua Biserici prin intelegerea reciproca si prin semnaturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, si Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea". In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara ca a introdus numele Papei Paul al Vl-lea in Diptice, vrand sa spuna ca Papa era in comuniune cu Biserica Ortodoxa.

Dar fiindca Ortodoxia nu are un singur conducator „infailibil" precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reusit, de fapt, sa duca pana la capat acest lucru fara acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet" al noii ere, cerand chiar canonizarea sa inca din timpul vietii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca si in epocile anterioare, cand unii ierarhi tradau credinta ortodoxa, cei ce iubeau cu adevarat credinta au ramas vigilenti, pazind-o astfel de intinari teologice dogmatice. Intre oponentii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla intai-statatorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un staret grec vazator cu duhul si facator de minuni, Arhiman-dritul Filotei Zervakos (f 1980), si un renumit teolog sarb, Arhimandritul Iustin Popovici (|1979).

Intre anii 1966-1969 Eugene si Gleb au publicat in Cuvantul Ortodox articole care aratau abaterile Patriarhului Athenagora, cerandu-i sa se reintoarca la adevarata Ortodoxie. Spre a aseza evenimentele contemporane in perspectiva istorica, in 1967 ei au publicat si cateva texte de si despre Sf. Marcu al Efesului, marele marturisitor al Ortodoxiei care in veacul al XV-lea dejucase o incercare de unire a credintei ortodoxe cu ratacirea latineasca la Sinodul de la Florenta.

Amintindu-si de reactia initiala la articolele lor despre Patriarhul Athenago­ra, Eugene scria: „La primele numere, cand am inceput sa primim plangeri fiindca eram atat de categorici in privinta Patriarhului Athenagora..., ne-am dus la Vladica loan cu o oarecare indoiala - oare n-ar fi fost mai bine sa nu fim asa de categorici? Dar slava Domnului, vladica loan ne-a sprijinit fara rezerve si ne-a blagoslovit sa continuam in acelasi spirit".

Intrucat traiau in America, fratii s-au simtit obligati sa-si exprime nemultumirea fata de intai-statatorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „parintele duhovnicesc al renasterii Ortodoxiei", Arhiepiscopul Iacov urma indeaproape politica acestuia, participand la tot felul de evenimente si slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se multumea sa cunoasca erorile ecumenismului modern, sa stie ca sunt straine constiintei adevaratei Biserici a lui Hristos. Voia sa patrunda si mai adanc si sa inteleaga de ce oameni ca Patriar­hul Athenagora si Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vadita reorientare a conceptiei traditionale a Bisericii, cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Raspunsul l-a aflat chiar in afirmatiile acestor ierarhi.

Am vazut ce simtea Eugene fata de „noul creştinism“, nou-deghizatul umanism si idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat vazand cum ierarhi din propria Biserica Orto­doxa mergeau pe drumul deschis de acesti papi, imbratisand aceleasi idei la moda. In spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase inca de la inceputul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurarii unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.

Din " Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”

La sfarsitul eseului sau, Eugene punea in discutie menirea curentelor religioase si intelectuale moderne: adica domnia Antihristului.El scria: “Daca “psihicul” este echivalat cu “spiritualul” cum gresit a stabilit omul modern, in totala sa ignorare a amandorora, atunci stiinta si pseudo-spiritualitatea se unesc iar adevarurile spirituale devin “fapte” stiintifice... Stiinta, cu noua si “superioara” ei cunoastere a lumii “spirituale”, va exercita asupra oamenilor o tiranie, nemaivazuta pina atunci ; va deveni stapanul absolut intr-o lume inchisa cu totul de realitatea care o transcende, iar orice atac va fi inutil deoarece insasi stiinta este aceea care poseda arma suprema – pe “Dumnezeu”... Eminenta cenusie din spatele acestei lucrari nu va fi alta decat a lui Satana, “vrajmasul”, “ cel ce maimutareste pe Dumnezeu”, care va domni asupra imparatiei sale desavarsite in persoana lui Antihrist...

Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”... Insusi Antihrist, personificarea fortelor “care se opun” lui Satan, va fi “ cel ce rezolva problemele ” veacului, cu un “raspuns la indemina” pentru toate problemele aparent grele si de nerezolvat; iar omenirea sedusa cu totul de “bunul simt”, si de egocentrism, cautand necontenit “lumina”, se va napusti de bunavoie catre cel care ii ofera unica “solutie”.

Fostul deţinut politic, părintele mărturisitor Mihai Lungeanu, a plecat duminică la Biserica Biruitoare. Mărturie a domnului Grigore Caraza, bun prieten al Părintelui Mihai Lungeanu

Părintele Mihail Lungeanu a făcut 16 ani și jumătate de închisoare.
Mihail Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. S-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe motiv că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul fiind transferat la Targu Ocna.
După prima eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica “Buna Vestire” din Iaşi, că  va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă.
O vreme a stat în mânăstirea Vladimirești unde a fost socotit un doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat a doua oară.
În temniţa comunistă  Mihai Lungeanu a studiat teologia prin alfabetul Morse. Abia la vârsta de 74 de ani visul lui s-a realizat, devenind preot.
În închisoare a învățat pe de rost Noul Testament. A rămas profund impresionat de bunătatea şi puterea rugăciunii lui Valeriu Gafencu de care a îngrijit ca student la Medicină şi coleg de celulă la Târgu Ocna.
Nu i s-a mai dat voie să-şi continue studiile la Facultatea de Medicină. Salvat din bolile crunte căpătate prin puşcării şi din torturile în care alţii îşi pierduseră viaţa, tânărul medicinist de atunci și-a propus să-şi dedice restul zilelor slujirii lui Dumnezeu. Însă nu i s-a permis nici aceasta decât târziu, după Revoluţie, la treizeci de ani de la eliberare, când a fost hirotonit preot la Biserica Buna Vestire, biserică la care slujise şi tatăl său. Până la acel momnt a lucrat ca biolog la un laborator clinic din oraşul natal Iaşi.
Mihail Lungeanu s-a căsătorit cu Georgeta Cobzaru, solistă a Filarmonicii Iaşi, cu care are doi copii.

Sursa: http://www.romania-actualitati.ro/parintele_mihail_lungeanu-7426

Mărturie a fostului deţinut politic Grigore Caraza, bun prieten al Părintelui Mihai Lungeanu

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul "Roşu şi negru" de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

*

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

- Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

- Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii.

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute - numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă - zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

- Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

- Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer...    

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi  Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

*

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora.

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

- Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

- Mihai!...

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât "Frate!", "Frate!"...

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de  mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!

- extras din lucrarea memorialistică Aiud însângerat, scrisă de domnul Grigore Caraza

Aspazia Oţel Petrescu: Rugăciunea de la Izolare (inchisoarea Miercurea-Ciuc). Să ne rugăm împreună cu dânsa

Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui lisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:
 

"- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cannan, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă."

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

"- Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."

Şi somnul mi-a- îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.

- extras din capitolul XII (DIN NOU LA MIERCUREA CIUC) al lucrării Doamnei Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne...

“Transilvania noastră e vrăjită”. Diktatul de la Viena, 30 august 1940

de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

Titlul articolului, realizat în temeiul unor cercetări de durată şi de predilecţie în bibliotecile şi arhivele româneşti sau străine (Rusia, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania), reflectă o realitate despre care, evident, s-a tot vorbit şi se va mai discuta, dar care, în contextul evenimentelor tragice pentru români, din 1940, toate decurgând asemenea unei reacţii în lanţ din Pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939, a fost decodificată de un remarcabil om de ştiinţă, economistul de faimă mondială Mihail Manoilescu (1891-1950). Ca politician sau diplomat, a eşuat lamentabil, având în vedere că, în calitatea-i de prim-delegat, a semnat odiosul Diktat de la Viena, într-un moment când – în anul crucial al pătimirii noastre – România a fost aşezată pe masa de operaţii a chirurgilor Marilor Imperii de ieri şi de azi şi, precum Polonia în alte timpuri, executată cu o grabă şi un nesaţ specifice numai sanguinarilor de profesie şi de vocaţie.
Pe de altă parte, exceptând Nord-Vestul Transilvaniei, în alte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul), deciziile grave şi total injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. În primul rând, ele se menţin în vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de la Paris-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marele nostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şi erorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istorice străbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, în primul rând în 1944, când Războiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şi prin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar pe cale de consecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nefericitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea va demonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că în prima ordine cea mai temeinică şi efectivă opoziţie în faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilor politici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate interesele permanente ale României în anii 1940-1944.
Una din problemele care a afectat raporturile româno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august 1940. În fapt, Transilvania, în egală măsură cu restul provinciilor istorice pierdute în vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor în decursul întregii epoci a conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpului diplomatic românesc, în frunte cu titularii Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938-mai 1940); Ion Gigurtu (iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Mihai Antonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum Grigore Niculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, în vreme ce Antoneştii şi Tătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori mărturii cuprinse în colecţii internaţionale de documente, cei dintîi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), în colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii. Mai puţin „interesant” din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C. Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre într-o foarte scurtă perioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunerea Guvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferent de convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Român, problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şi constant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnat aşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, până la Gh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia până la discursul rostit în Adunarea Deputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de la Paris. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, în deosebită atenţie şi s-au constituit în exemplu, acţiunile de excepţie ale ilustrului Nicolae Titulescu din epoca interbelică în apărarea Transilvaniei româneşti, deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie (aşa cum este) înmormântat în inima Transilvaniei. De ce Transilvania? Pentru că, aşa cum se exprimase într-un faimos discurs rostit la Ploieşti în mai 1915, pentru intrarea României în războiul Unităţii Naţionale. „… România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă, încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”.
Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şi Italia în privinţa cedării nordului Transilvaniei Ungariei, Regimul Regelui Carol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfârşitul lamentabil, după ce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi iniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, al generalului Antonescu, ca să nu-şi lege numele în nici un fel de noile cedări teritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsând în seama Guvernului demisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizării noilor graniţe ale României. În Guvernul legionaro-antonescian de la 14 septembrie 1940, Mihail Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fost desemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. În ciuda legăturilor strânse cu Berlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei. Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar în Consiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza – în memoriile sale – relatează că, plecând din Berlin, la începutul lui septembrie 1940, şi având o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nu vom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot în aceeaşi lucrare, fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudinii legionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi în privinţa căruia, având în vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar fi comunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta (cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie 1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, în vizită la Benito Mussolini, Mihail Sturdza s-a întîlnit cu omologul său italian, contele Galeazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei în naşterea Diktatului din 30 august 1940. În sfîrşit, în calitatea-i de lider al diplomaţiei române, Mihail Sturdza l-a însoţit pe Antonescu şi la Berlin, la 22-24 noiembrie 1940, asistîndu-l pe conducătorul Statului la întrevederile sale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim von Ribbentrop. Din motive lesne de înţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel pe Antonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărât în faţa liderilor de la Berlin. Acolo – a reţinut Sturdza – Antonescu a prestat o „elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungul anilor 1941-1944, când România s-a angajat în războiul drept al eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoarea impunerii Diktatului vienez împreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiara nefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut – fapt care, orice s-ar pretinde, nu ţine câtuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a Mareşalului Antonescu – nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptat Diktatul vienez, l-a declarat caduc cu începere de la 15 septembrie 1941, l-a atacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar în primul rând, la Adolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.
Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus în aceste acţiuni au fost Ion Antonescu, el însuşi ministru de Externe în prima jumătate a anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. între 29 iunie 1941 şi 23 august 1944, care a pregătit – în fruntea unei echipe de excelenţi specialişti şi patrioţi – toată documentaţia Mareşalului pentru întâlnirile sale cu Hitler; el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, în cadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialele trebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editat monumentala lucrare în două volume Siebenbürgen (1943), sub conducerea istoricului Constantin C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărime ale ştiinţei şi culturii naţionale. În anii conflagraţiei, dintre toţi vizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţi s.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care Ion Antonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de a discuta deschis cu Führerul orice problemă, oricât de gravă, chiar dacă în contradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler în persoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fără reticenţe, atât în memoriile sale, cât mai ales în cursul interogatorului luat de învingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilor săi americani: „…Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi românii au atins şi problema Transilvaniei (…). În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”. În abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarte important, dat fiind că – în afara cazurilor în care Ion Antonescu şi-a dictat notele asupra întâlnirilor sale cu Hitler – tălmaciul Führerului a fost acela care a întocmit toate stenogramele oficiale germane ale întrevederilor, care s-au păstrat şi editat după război în diverse colecţii de documente, dar în primul rând de Andreas Hillgruber. În acest loc se impune, desigur, să stăruim asupra faptelor în discuţie. Astfel, în anii 1940-1944, Hitler şi Antonescu s-au întîlnit în mai multe rânduri. Examinarea stenogramelor celor 20 de întrevederi ne îngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei lui Hitler: problema Transilvaniei în general, chestiunile desprinse din impunerea şi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminarea ostilităţilor. Câteva exemplificări sânt absolute necesare.
Chiar la prima întâlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a declarat fără echivoc Führerului, blamând soluţia impusă la Viena, că pământul Transilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodată divizat”. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România (subl. autor.)”. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente că „Istoria nu se va opri în anul 1940″ (subl. autor) . La întrevederea din ziua următoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prin Diktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler că „România va avea un cuvânt greu de spus la stabilirea păcii generale”. La întrevederea din 11 februarie 1942, Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul în care fusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai câteva zile după ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armata germană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul, ceea ce a făcut într-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie 1941. În contextul precizat, însuşi Hitler a deschis problema, observînd că „nu mai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”, ceea ce i-a îngăduit Mareşalului – după cum desprindem din notele dictate lui Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului – să facă o expunere sintetică asupra trecutului românilor: „Poporul Românesc este o mică naţiune cu trecut îndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (…) acest Popor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de către romani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nu avem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţele încrucişate pentru a privi hoardele barbare trecând în sus şi în jos. De la anul 900 Poporul Românesc a început lupta contra ungurilor. Această luptă a durat o mie de ani şi când, la 1918, credeam că s-a terminat, acest proces istoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena…”
În ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, până în august 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă a Diktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. În definitiv a fost exact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua întrevedere a lor, din 23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment, recunoscând deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fost motivul fundamental pentru care, la ultima sa întrevedere cu Hitler, din 5 august 1944, Mareşalul, căutând să exprime condiţiile în care România ar mai putea rămâne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, drept care, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichului pentru apărarea terestră a nord-estului României, pentru apărarea aeriană şi consecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei în război), cea de-a patra a fost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Schmidt, în stenograma sa, confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpân atunci pe destinele Ungariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va întîmpla nimic, că va interveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba, evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de la Rastenburg, convins că Führerul avea să se răsgândească în privinţa arbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensa de o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asiste România, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler în privinţa posibilei detaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt îl contrazice categoric, nespunând ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cu adevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentru părăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius în seara zilei de 22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi – cu care tratase intens prin delegaţii proprii şi intermediari începând din martie 1944 – că, în cazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat. Abandonându-l pe moment pe Mareşal în discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţia asupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentând fruntariile României (în mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujit delegaţiei române la Paris, în 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfel se impune să reţinem aceste rânduri din Memorandumul redactat de Mihai Antonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11 februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Român îndeplineşte azi în lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă în prăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar Poporul Român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul Român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au putut îndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat, aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate pe Niebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă de pe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii [...]. Poporul Român [...] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şi forţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, Poporul Român are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invazia ungară şi umilinţa românească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie să le treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie…” La rândul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului, susţinând drepturile României asupra nordului Transilvaniei în întrevederile cu Adolf Hitler, cât mai ales în cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitat a fost la Berlin şi căruia, la 16 noiembrie 1941, i-a făcut o declaraţie de principiu de la care nu s-a abătut până la 23 august 1944: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizită oficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simplu şi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (…). Că acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel”.
În ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a însoţit pe Mareşal la Rastenburg, la întrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori având discuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiect special al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci când Führerul a primit delegaţia română, a avut loc – după cum a relatat însuşi liderul diplomaţiei române colegilor din Guvern – următorul dialog insinuant: în timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintâi lucru, care m-a întrebat Führerul imediat a fost: câte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestia Transilvaniei? Spun: „Nu încă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerul mi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus: „Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră îmi dă un răspuns care să facă inutilă convorbirea…” În etapa postbelică, în cadrul preparativelor delegaţilor români pentru participarea la Conferinţa Păcii de la Paris, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, se înţelege, în centrul preocupărilor. După cum şi în politica Marilor Puteri, al URSS, de exemplu. În mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintâi semnale liniştitoare în sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., în rândul întâi) respinseseră orice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. În atare condiţii, a fost de înţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, în excelentul expozeu prezentat în plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al României, Gh. Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulării Diktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferă întregului Popor Român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulată de articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30 august 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în mod arbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1 ianuarie 1938. Această hotărâre, care redă României Transilvania de Nord, smulsă Patriei Române prin violenţă şi constrângere, pune în sfârşit capăt pentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a cărei victimă a fost Poporul Român. Pronunţată în numele Justiţiei şi în acelaşi timp – sântem convinşi – în numele sacrificiilor fără număr consimţite de întreaga naţiune română, această hotărâre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între Poporul Român şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii, moştenire a unui trecut dureros, care a împiedicat până astăzi stabilirea unor relaţii amicale între aceste două popoare. România primeşte acest act reparator cu voinţă fermă de a-şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor al concordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice…” La ce se referea, în fond, Gh. Tătărescu?
După 23 august 1944, cum am precizat, România, drept recunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenua pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei în folosul URSS, a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Începutul datează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia de Armistiţiu. După cum se ştie, în Convenţie s-a înscris un articol cu prevederi condiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provinciei României), pentru ca în anii 1945-1946 să câştige teren cauza anulării integrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie 1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul României l-a ratificat în unanimitate în temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentat necesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline de semnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în acelaşi timp şi actul reparator al unei cauze câştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar el cuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea, independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-a întronat în anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin litera Tratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi întreg lanţul de grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena încă nu puteau fi uitate. Retras şi hăituit, căci în curînd avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist, Mihail Manoilescu, în febra specifică presimţirii propriului sfîrşit, şi-a compus memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori” ai dramei vieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celor care îi forţaseră mâna în problema sacrificării Transilvaniei:
„…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”. O corectură, evident, se impune: Manoilescu, însuşi, avea să completeze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! În atare situaţie, s-ar putea oare afla o încheiere mai nimerită pentru toată drama Transilvaniei din 1940?

Prof Univ Gheorghe Buzatu
Grafica: Ion Măldărescu
Sursa: Art-emis

Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august)

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul
(29 august) Vieţile Sfinţilor pe luna august

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea... Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.

Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire, văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată, pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfîntului Ioan.

După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Sursa: Pagini ortodoxe