Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.

Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.

Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.

Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".

FOTO. La înmormântarea lui Ion Ilioiu, ultimul luptător al Armatei Naţionale Române într-o ţară care-a fost odată a românilor

 

Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan. Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. In memoriam Ion Ilioiu, ultimul supravieţuitor din rândul partizanilor anticomunişti

Ion Ilioiu, ultimul supravieţuitor din grupul de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului, a plecat la Domnul pe 31 octombrie. Înmormântarea: vineri, 2 noiembrie 2012, ora 13, la capela ortodoxă din Cimitirul vechi, Fagaras. O ultimă ocazie de a-i aduce un strop de cinstire în rugăciune. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. 

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. 

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Vezi şi Grupul Carpatinilor Fagaraseni s-a reintregit. Ion Ilioiu a plecat la Ceruri.

Grupul Carpatinilor Făgărăşeni s-a reîntregit. Supravieţuitorul grupului de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului, Ion Ilioiu, a plecat la Ceruri. Dumnezeu să-l odihnească!

Mărturie a lui Ion Ilioiu, luptător în rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului

Ion Ilioi, sâmbetean la origine, a intrat în rândurile grupului de luptatori anticomunisti, Vulturul Carpatilor, în ultima clasa de liceu (a liceului Radu Negru - nn), în 1948, când avea 18 ani. „Aveam colegi care s-au atasat fara sa cârteasca ideilor comunismului. Acestia erau elevii cei mai slabi din clasa si cu un comportament îndoielnic. Am refuzat sa intru în rândurile UAER -organizatia de tineret comunist. Acest lucru m-a facut sa fiu pus pe lista neagra a securitatii, pe care au completat-o toti colegii mei din organizatie. Noi am renuntat la familii, la viata linistita de acasa, la placerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mâna trupele armatei si ale securitatii care voiau sa impuna o dictatura comunista cu minciuna si asuprire. Situatia s-a înrautatit începând cu 1950, odata cu declansarea razboiului din Coreea.

Comunismul si bolsevismul puneau tot mai mult stapânire pe întreaga lume. În mintea cruda a noastra, a luptatorilor, scaparea o vedeam doar de la americani. Realitatea s-a dovedit a fi însa alta. Lupta noastra n-a facut decât sa întârzie instaurarea comunismului, nicidecum sa-l opreasca. Grupul „Vulturul Carpatilor“ s-a ascuns, data fiind situatia, haituind si înnebunind trupele securitatii. Eu am rezistat în munti pâna în august 1954, când într-o lupta deschisa pe Muntele Avrigului, securitatea m-a ranit grav. Un glont mi-a perforat plamânul drept, ficatul si coloana vertebrala. De atunci soarta îmi era pecetluita. Am cazut ranit. Un ofiter, care m-a descoperit a început sa ma loveasca si sa ma târasca pe cararile muntilor prin bolovani, razbunându-se pentru ceea ce am facut eu intrând în grupul din munti.

Nu am fost omorât pentru ca securistii sperau sa obtina de la mine informatii despre luptatori. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am fost operat. La nici doua zile de la interventia chirurgicala au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obtine ceea ce doreau. Numai credinta în Dumnezeu si iubirea de tara m-au tinut în viata. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoza mi se impuneau stari limita, ca de pilda: Esti la marginea unei prapastii adânci, nu este nici un fir de iarba de care sa te tii si mâinile îti sunt legate; Esti în vârful unui copac înalt si nu poti coborî; Te împiedici si îti rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simteam si traiam toate acele stari si dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stari de iubire sau de ura profunda. M-au înebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru ca ei stiau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au facut era din rautate. Ajunsesem sa ma urasc pentru ca traiam. Îi rugam sa ma omoare pentru a-mi opri chinurile“, povesteste Ion Ilioi.

Pentru Ion Ilioi chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat si condamnat la munca silnica pe viata. Pedeapsa primita de Ion Ilioi a depins si de starea sanatatii lui. Dupa sentinta el a fost încarcerat la Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reusit sa comunice deloc cu familia. Între peretii închisorii si în timpul anchetelor si-a pierdut partial vederea. Decretul de amnistie din 1964 i-a redat si lui Ion Ilioi libertatea. Avea 34 de ani. Întors acasa si-a gasit parintii batrâni, bolnavi si fara ajutor. Pamântul le-a fost luat de CAP. „Nu mai aveam nici o speranta. Ma consideram un om fara viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat sa ma vindec. Urmarile vietii din închisoare le resimt si acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am facut. Cred ca am facut ce trebuia. Chiar daca nu am biruit, sunt cu constiinta împacata si nu ma simt vinovat pentru deznodamântul luptei noastre. Daca ar trebui s-o luam de la capat as proceda la fel“, mai spune Ion Ilioi.

- mărturia lui Ion Ilioiu a fost consemnată în volumul III al lucrării Brazii se frang, dar nu se îndoiesc, îngrijită de şeful grupării armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, şi jurnalista Lucia Baki.

Părintele Stăniloae: Hristos nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a purtat pe ale trupului Său.

"Iubirea faţă de o persoană unifică funcţiunile unui om, căci toate se imprimă de chipul

ei. Cu atât mai mult iubirea faţă de Persoana atât de cuceritoare a lui Hristos. „Faţă de noi,

Hristos nu mai e numai un model, pe care trebuie să-l imităm, nici numai un mare legiuitor de

care trebuie să ascultăm. El nu e nici simpla cauză a dreptăţii noastre, ci e însăşi Viaţa şi

Dreptatea în noi înşine.” Cu atât mai mult El e viaţa dumnezeiască a trupului Său; în aceasta

stă cauza vieţii în noi. El nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a

purtat pe ale trupului Său. „N-a voit numai să ne izbăvească de rele, nici n-a privit numai la

durerea noastră ca la ceva înrudit, ci Şi-a însuşit şi a mutat de la noi la Sine durerile noastre.”

„Nici nu acceptă să fie mijlocitor pentru scăparea noastră de greutăţi, ci ia totul asupra Sa şi

moare moartea noastră;” şi „nu a compătimit numai cu nenorocirea noastră, ci a şi participat

la necazurile noastre.”

Nefiind un ipostas simplu uman, ci ipostasul divin atotcuprinzător şi iubitor al întregii

umanităţi, Iisus Hristos are în umanitatea Sa personală un mediu prin care trăieşte durerile

întregii umanităţi şi toţi se pot împărtăşi prin umanitatea Lui personală, de viaţa Lui

dumnezeiască."

Par. Staniloae -Dogmatica, vol.2, pag.55

Urme de exploziv pe epava avionului prezidenţial polonez prăbuşit la Smolensk!

În accident şi-au pierdut viaţa preşedintele Lech Kaczynski şi celelalte 95 de persoane aflate la bord

Experţii polonezi au găsit urme de explozivi pe epava avionului prezidenţial polonez care s-a prăbuşit în aprilie 2010 la aterizarea pe aeroportul Smolensk din Rusia, relatează agenţia France Presse, citând ediţia de marţi a cotidianului conservator polonez Rzeczpospolita.
"Testele au confirmat prezenţa unor urme de TNT şi de nitroglicerină pe un număr de 30 de scaune. Aceste substanţe au mai fost descoperite şi pe joncţiunea carlingii cu o aripă”, mai scrie cotidianul polonez. Unii experţi au emis ipoteza că aceste urme de explozivi ar putea proveni de la obuze neexplodate rămase în regiunea Smolensk din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Încă se analizează

Purtătorul de cuvânt al Parchetului militar polonez care supervizează ancheta asupra catastrofei aeriene de la Smolensk a refuzat să comenteze informaţiile. "Trebuie să vedem mai întâi concluziile Parchetului, interpretările sale, să aflăm de unde provin aceste substanţe”, a afirmat, la rândul său, purtătorul de cuvânt al Guvernului, Pawel Gras.
Testele efectuate de experţii ruşi şi polonezi imediat după catastrofă au exclus prezenţa unor substanţe explozive pe resturile aparatului.
Avionul de producţie rusească Tupolev 154, care transporta la 10 aprilie 2010 delegaţia poloneză care urma să asiste la comemorarea a 70 de ani de la masacrul din pădurea Katyn, cu ocazia celei de-a 70-a comemorări a execuţiei zecilor de mii de militari polonezi, din ordinul lui Stalin, în 1940, în URSS, s-a prăbuşit în timp ce încerca să aterizeze în condiţii de ceaţă densă pe aeroportul din Smolensk, preşedintele Lech Kaczynski, soţia sa Maria şi celelalte 94 de persoane aflate la bord pierzându-şi viaţa. Anchetatorii ruşi ai accidentului au spus că de vină pentru prăbuşirea avionului au fost piloţii polonezi care au ignorat avertismentele de ceaţă. În Polonia continuă să circule şi în prezent teorii conspiraţioniste legate de acest accident.

Moarte suspectă

În plus, unul dintre martorii-cheie în ancheta asupra cauzelor prăbuşirii aeronavei Tu-154 lângă Smolensk a murit în circumstanţe încă neelucidate, fiind descoperit spânzurat sâmbătă seara la domiciliul său din apropierea Varşoviei, transmit Polskie radio şi Wiadomsci, citate de Agerpres.

După cum a declarat presei un reprezentant al Parchetului, Dariusz Slepokur, anchetatorii consideră că este vorba de o sinucidere, neavând deocamdată motive pentru a suspecta o crimă.
Corpul neînsufleţit al lui Remigiusz M. (42 de ani), inginer de bord pe Yak-40, a fost descoperit în subsolul casei în care acesta trăia împreună cu soţia sa.

În ziua fatidică de 10 aprilie 2010, Remigiusz M. se afla în cabina aparatului de zbor Yak-40, care aterizase cu o oră mai devreme pe aeroportul militar Severnîi de lângă Smolensk, unde avea să se prăbuşească Tu-154. Prin staţia de bord, el a auzit convorbirea dintre echipajul aeronavei oficiale şi turnul de control de pe aeroportul de lângă Smolensk.
În depoziţiile sale, el susţinea că dispecerul rus i-a permis aeronavei prezidenţiale poloneze să coboare "până la înălţimea luării unei decizii” de 50 de metri, în pofida ceţii dense. Potrivit versiunii oficiale, dispecerul nu ar fi permis coborârea decât la o altitudine de 100 de metri. Conform mărturiilor pilotului polonez, turnul de control rus permisese înainte coborârea până la altitudinea de 50 de metri pentru aparatul său de zbor Yak-40.

Doi martori-cheie

Şeful Comisiei parlamentare de anchetă a catastrofei aeriene de lângă Smolensk, Antoni Macierewicz, comentând moartea inginerului de bord, a remarcat că acesta a fost unul dintre cei doi martori-cheie ai dosarului. Al doilea este pilotul de pe Yak-40, Artur Wosztyl, care ar trebui plasat sub pază, în opinia sa. "Am impresia că se strânge laţul în jurul nostru, al celor care pot să spună adevărul despre Smolensk", citează portalul Niezalezna.pl. o declaraţie a şefului Comisiei de anchetă, vicepreşedintele partidului Lege şi Justiţie, al fraţilor Kaczynski, susţinător al teoriei că Rusia este responsabilă în cazul tragediei de lângă Smolensk.
În august, comisia condusă de acesta a dat publicităţii un raport care menţiona o explozie produsă la bordul aeronavei preşedintelui Lech Kaczynski înainte de prăbuşire.

Exhumări

Corpurile neînsufleţite ale fostului preşedinte polonez în exil Ryszard Kaczorowski şi al unei alte victime a prăbuşirii avionului prezidenţial în aprilie 2010 la Smolensk, au fost exhumate la 22 octombrie la Varşovia, ca urmare a unei identificări eronate, transmite AFP. ''Îndoielile privind identitatea rămăşiţelor pământeşti, apărute în documentaţia judiciară, au determinat Parchetul militar să procedeze la exhumarea a două cadavre'', a declarat pentru AFP purtătorul de cuvânt al Parchetului, Zbigniew Rzepa, refuzând să precizeze numele persoanelor exhumate. Potrivit media poloneze, este vorba de Ryszard Kaczorowski, al cărui corp a fost schimbat cu cel al unei alte victime îngropate în locul său. ''La cererea familiei, nu putem dezvălui identitatea persoanelor exhumate'', a declarat Rzepa. ''Rămăşiţele pământeşti au fost transportate la Cracovia  pentru teste, după care vor fi transferate la Academia de medicină legală din Wroclaw pentru alte examene, îndeosebi teste ADN'', a adăugat el.

Erori de identificare

O altă eroare de identificare a victimelor catastrofei aviatice de la Smolensk a determinat deja în septembrie exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale Annei Walentynowicz, eroina luptei muncitoreşti împotriva comunismului şi cofondatoare a Mişcării Solidaritatea, simultan cu exhumarea osemintelor unei alte femei, una dintre ele fiind înhumată în locul celeilalte. Cea de-a doua înmormântare a dnei Walentynowicz a avut loc apoi la Gdansk, în prezenţa familiei şi a lui Jaroslaw Kaczynski, fratele geamăn al preşedintelui Lech Kaczynski, mort în tragedia de la Smolensk. Parchetul prevede exhumarea a încă cel puţin două alte corpuri, a precizat Rzepa.

Sursa: Jurnalul Naţional

 

Halloween, amuzament sau capcană a iadului?

Pentru că mulţi dintre creştini nu ştiu ce să creadă în legătură cu această tradiţie, haideţi mai întâi să lămurim aceste trei cuvinte: sărbătoare, halloween şi mască, privindu-le din punctul de vedere al cotidianului, dar mai ales din perspectiva creştină. Cuvântul a sărbători provine din limba latină şi înseamnă a ţine festivităţi în onoarea unui eveniment special. Sărbătoare înseamnă zi sfântă, o zi în care oamenii îi mulţumesc si-L slăvesc pe Dumnezeu. De sărbători (cruce roşie în calendar) oamenii n-ar trebui să muncească. Sărbătorile pot fi de mai multe feluri: religioase, naţionale sau personale. Cu mii de ani în urmă, oamenii au considerat ziua de naştere ca o zi importantă. Cu mult timp în urmă, oamenii credeau că de ziua naşterii persoana respectivă poate fi ajutată de spiritele bune, sau rănită de spiritele rele. Aşadar când o persoană îşi sărbătorea ziua de naştere, rudele şi prietenii apropiaţi se adunau pentru a-l proteja, astfel au început petrecerile cu ocazia zilei de naştere.

Hall-înseamnă sfinti, umbre, cei ce nu mai sunt, iar ween înseamnă a învinge. Deci Halloween înseamnă a învinge fantomele (spiritele) celor ce nu mai sunt. Halloween-ul este o veche sărbătoare păgână, originile ei găsindu-se cu mii de ani în urmă. Se serbează anual şi derivă dintr-un amestec de idei păgâne, folclor şi religie. Este o noapte dedicată fantomelor şi vrăjitoarelor. Mulţi copii se îmbracă în vrăjitori, fantome, monştri, piraţi, animale, cărând în mâini plase din hârtie şi merg din casă în casă, bătând la uşi şi spunând: Ne trataţi sau vă bântuim? Persoanele care răspund la uşi le pun în plasă copiilor bomboane sau gumă de mestecat, încercând să afle cine este sub mască. Dacă nu primesc nimic, copiii le vor juca o farsă cum n-au mai văzut. Odinioară, în Beauce, avea loc un eveniment special. Grupuri de băieţi se plimbau din loc în loc pe câmpuri purtând cu ei dovleci iluminaţi. Aceşti dovleci erau fixaţi la capătul unor lungi bastoane. Văzuţi din depărtare, în noapte, semănau cu un defileu de suflete rătăcite. Dovlecii iluminaţi înăuntru sunt de asemenea simbolul Halloween-ului.

Măştile sunt acoperăminte faciale în strânsă legătură cu miturile, datinile şi riturile religioase primitive, ele fiind purtate într-un cadru ceremonial de şamani, vrăjitori, războinici şi dansatori rituali. Măştile au apărut probabil în perioada animismului, funcţia şi stilul lor simbolic, fiind influenţate de credinţele totemiste (Totem) şi fetişiste (Fetiş). La popoarele primitive exista o adevărată cultură a măştii, masca fiind duhul strămoşului, animal totemic al tribului. Dansurile cu măşti erau legate de riturile agrare, nupţial, iniţiatice şi funerare la care participau cei vii şi cei morţi (oare???), divinităţile tribului, masca fiind în concepţia lor o invitaţie imputrescibilă a strămoşului. Credeau că masca conţine o putere magică împotriva răului, dar în realitate ea produce groază celor din jur, impunându-le voinţa purtătorului măştii. De asemenea credeau că purtătorul măştii este pătruns de forta ei(???). Spuneau că măştile fură, spun adevărul, pedepsesc, fără a fi pedepsite. În realitate se întâmplă ca în toată lumea unii copii să-şi piardă viaţa în noaptea de Halloween. Şi totuşi noi, ca societate, sărbătorim, ne mascăm, mergem din poartă în poartă şi cerem bomboane(TRICK OR TREAT=NE DAŢI ORI VĂ BÂNTUIM!). Ironia soartei este că, în timp ce un grup de oameni nu vede în Halloween decât un prilej de distracţie, alt grup sacrifică o viată umană. PARE A FI UN ZID PE CARE NIMENI NU-L STRĂBATE PENTRU A VEDEA REALITATEA CARE SE AFLĂ DINCOLO DE EL! DACĂ OAMENII AR ÎNŢELEGE CĂ ÎN NOAPTEA DE HALLOWEEN SUNT COPII CARE ÎŞI PIERD VIAŢA NU AR MAI SERBA ŞI NU S-AR MAI MASCA, CĂCI DISTRACŢIA DESPRE CARE SE VORBEŞTE NU ESTE DECÂT PRAF ÎN OCHI!