Marele istoric roman Gheorghe Buzatu a trecut la cele vesnice. Dumnezeu sa-l odihneasca! VIDEO - Lectie de demnitate romaneasca a Profesorului

Istoricul Gheorghe Buzatu a murit luni. Potrivit cercetătorului Corneliu Ciucanu, de la Centrul de cultură şi civilizaţie europeană, istoricul ieşean a decedat în cursul dimineţii.

Gheorghe Buzatu a venit la Centrul de cultură şi civilizaţie europeană, după care a acuzat stări de rău. El a fost dus la spital, dar medicii nu i-au mai putut salva viaţa, transmite Agerpres, care citează declarația lui Corneliu Ciucanu. Decesul istoricului Gheorghe Buzatu vine la o zi după ce acesta şi colegii săi au fost la Bârlad, unde a fost lansat Târgul de carte, eveniment organizat cu prilejul Zilelor culturale bârlădene. Gheorghe Buzatu se afla în evidenţa medicilor ca fiind cardiac cronic. Deşi a suferit un accident cerebral în 2011, colegii săi spun că acesta şi-a revenit spectaculos.

“Această tragedie a venit când ne aşteptam mai puţin. Părerea noastră era că şi-a revenit foarte bine, redevenise activ, era foarte mobil. Participa la conferinţe, simpozioane. Chiar ieri am fost la Bârlad”, a spus cercetătorul Corneliu Ciucanu. Conform acestuia, trupul neînsufleţit al istoricului va fi depus, marţi, la Biserica “Sf. Lazăr”, iar înmormântarea va avea loc joi, la ora 12,00.

Gheorghe Buzatu s-a născut, la 6 iunie 1939, în comuna Sihlea, judeţul Vrancea. A urmat Liceul ‘Regele Ferdinand’ din Râmnicu Sărat, iar apoi Facultatea de Filologie-Istorie, Secţia istorie, în cadrul Universităţii ‘Alexandru Ioan Cuza’ din Iaşi (1956 – 1961). Este doctor în Istorie din 1971.

A fost cercetător ştiinţific (1961 – 1992) la Institutul de Istorie şi Arheologie ‘A. D. Xenopol’ al filialei din Iaşi a Academiei Române şi cercetător ştiinţific principal (1992 – 1997) al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al filialei din Iaşi a Academiei Române. Începând cu 1997 a fost profesor universitar de Istorie contemporană şi Relaţii Internaţionale la Universitatea din Craiova şi profesor consultant la Universitatea ‘Ovidius’ din Constanţa.

A fost senator de Iaşi în legislatura 2000 – 2004, ales pe listele Partidului România Mare. A făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului, precum şi din Delegaţia Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (dec. 2002 – dec.2004).

Gheorghe Buzatu a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică: 55 de cărţi publicate sub nume propriu, 70 de volume coordonate sau în colaborare, peste 500 de studii şi micro-monografii, articole, eseuri, note etc. Este coordonator al prestigioasei colecţii ‘Românii în istoria universală’, care a ajuns la peste 140 de volume. În martie 2010, Gheorghe Buzatu şi-a lansat colecţia Opera Omnia, o colecţie paralelă publicată de editura Tipo Moldova, cele 13 volume pe care le conţine făcând parte din colecţia ‘Românii în istoria universală’.
Printre cele mai importante volume publicate se numără: ‘România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929′ (Iaşi, 1981, Premiul Academiei Române); ‘Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial’ (vol. I-II, Bucureşti, 1988-1995); ‘O istorie a petrolului românesc’ (Bucureşti, 1998); ‘Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948′ (Bucureşti, 1999; reeditare, 2002). În iunie 2007, Senatul Universităţii ‘Ovidius’ din Constanţa i-a decernat, la propunerea Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, titlul de Doctor Honoris Causa. În decembrie 2008, Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România l-a ales pe Gheorghe Buzatu ca membru corespondent.

Scris de : Z.V.  Sursa: ZIUA VECHE

PDF

Blandul nostru Profesor Gheorghe Buzatu a plecat spre ceruri, azi, in jurul orelor 12.00. A plecat de "la munca", unde se gasea, de altfel, zi de zi, incepand cu orele 7.00, lucrand neobosit si neintrecut pentru neamul sau, in slujba adevarului istoric. A plecat de la masa sa de lucru, inconjurat de cartile sale, unde se afla alaturi de bunii sai colegi de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana - Iasi al Academiei Romane. Pe 6 iunie ar fi implinit 74 de ani.

Durerea este grea. O tragedie pentru istoriografia romaneasca, ai carei stalpi de rezistenta cad rand pe rand, lasand loc liber brigazilor rosii de epigoni si venetici.

Gh. Buzatu a fost un cavaler neintrecut al Adevarului absolut. Un mare luptator pentru cauza nationala. Dupa mine, Profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane expresia desavarsita a nationalismului sublim, a nationalismului cult, a nationalismului viu, care arde ca o flacara ce nu va putea fi stinsa niciodata. Pentru ca reprezinta Istoria reala, asa cum a fost si cum a scris-o marele istoric al Romaniei trecute, prezente si viitoare Gheorghe Buzatu: Sine ira et studio.

Am avut bucuria dumnezeiasca sa lucrez cu Profesorul la editarea volumelor "Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu", o lucrare la care a tinut foarte mult. "De abia de acum, de la publicarea Documentelor din Arhiva Codreanu, incepe cu adevarat cercetarea istorica privind fenomenul Miscarii Legionare. Nimeni nu le va mai putea ignora de acum incolo", spunea adeseori Profesorul, invocand si faptul ca primul interesat de aceste arhive, aflate in trecut sub lacate grele, in posesia Securitatii si apoi a SRI, inainte de a ajunge la CNSAS, a fost unul dintre fostii ambasadori americani in Romania, chiar la inceputurile anilor '90.

Durerea este prea mare. Singura noastra consolare este ca Profesorul a plecat acum la regasirea cu marii sai colegi, N. Iorga, V. Parvan, P.P. Panaitescu, C. Daicoviciu, Gh. I Bratianu, Florin Constantiniu...

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, alaturi de toti cavalerii romanismului din opera sa!

La Revedere, Dom' Profesor!

Al Dvs,

Victor (Roncea), coeditor, alaturi de Profesorul Buzatu, al Integralei Documentelor din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu (nota noastra)


Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană anunţă cu profundă durere trecerea la Domnul a Profesorului Gheorghe Buzatu. Trupul neînsufleţit va fi depus începând de marţi, 21 mai, la Biserica Sfântul Lazăr din Centrul Civic-Iaşi. Slujba de înmormântare va fi oficiată la Biserica Sfântul Lazăr joi, 23 mai, ora 12.00.
Dumnezeu Să-l primească în Lumina Sa!

Cuvant al Parintelui Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: "Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!"

Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.

„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.

Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.

Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.

Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.

A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...

„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”

Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.

Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.

Pentru mine însă nu a fost să fie! 

Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.

Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.

A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.

Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.

Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine. 

Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.

Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?

După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.

„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”

L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.

În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.

Aspazia Oțel Petrescu

- evocare publicată în revista "Veghea"

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA DESPRE EDUCATIA SEXUALA IN SCOLILE DIN ROMANIA

Ocazional citim in presa despre diverse initiative de promovare a educatiei sexuale la copiii nostri in scoli. In alte tari acest subiect se preda de multi ani, dar noi inca nu l-am discutat. Cind educatia sexuala a fost initiata in tarile occidentale se anticipa ca ea va sconta rezultate pozitive. Dupa zeci de ani de educatie sexuala in tari ca Marea Britanie ori SUA rezultatele sunt de loc pozitive. Tinerii au devenit saturati de informatiile despre aspectele fizice ale relatiilor sexuale, si spun ca astfel de cursuri ii lasa rece si complet ignoranti privind relationarea intre sexe, formarea de relatii de prietenie, relatii romantice, ori de intemeiere a unei familii. In Marea Britanie sondajele de opinie facute la tinerii adolescenti reflecta o nemultumire in crestere fata de educatia sexuala. Adolescentii sunt mai mult interesati in a stabili si mentine relatii de afectiune si prietenie de lunga durata, un lucru pe care educatia sexuala nu il poate da.

La nivel international EU si ONU promoveaza si ele educatia sexuala, afirmind un drept al tinerilor la autonomie sexuala si dreptul de a fi informati privind sexualitatea. Dar peste tot unde educatia sexuala este predata, atit la nivel national cit si international, exista conflicte intre doua scoli de gandire. Una pune emfaza pe educatia sexuala comprehensiva (“comprehensive sexuality education”), iar alta pe abstinenta (“abstience only sexuality education”). Conflictele intre aceste scoli de gandire sunt serioase, fiecare grup acuzindu-l pe celalalt de promovarea unei ideologii sexuale rupte de realitate. Abstinenta, zic unii, nu impiedica sarcinile nedorite, iar educatia sexuala comprehensiva, zic ceilalti, nu impiedica transmiterea bolilor sexuale nici sarcinile nedorite.

Cine are dreptate? Noi credem ca abstinenta e valoarea cea mai potrivita pentru adolescenti. La conferinta anuala AFR tinuta pe 27 aprilie subiectul educatiei sexuale in scolile din Romania a fost discutat de dna Olimpia Popa (AFR Tulcea). Publicam prezentarea ei.

 

Conferinţa Naţională a Alianţei Familiilor din România

27 aprilie 2013

Ma voi referi la câteva  probleme pe care vreau să le aduc în atenţia dumneavoastră.

1-Perspectiva educaţiei sexuale în şcoli- ca disciplină obligatorie

Desfăşor în şcoli, de câtiva ani, “Campania Vreau să Aflu”, un program de informare destinat elevilor de la clasa a VIII-a până la a XII-a. Programul promovează castitatea premaritală şi fidelitatea conjugală şi îi informează pe tineri despre ce înseamnă avortul şi care sunt consecinţele lui. In majoritate covârşitoare elevii consideră că acest program le deschide ochii într-o manieră directă asupra unor lucruri despre care nu au, din alte surse, informaţii oneste.

Pentru a evalua impactul informaţiilor asupra tinerilor, am aplicat un chestionar unui eşantion de 100 de elevi de cl a VIII- a, înainte de primul modul şi după ultimul modul al programului. Am constatat că înainte de primul modul, 56% dintre ei considerau că “relaţiile intime reprezintă un aspect firesc al vieţii omului înainte de căsătorie”. După ultimul modul numărul lor a scăzut la 15%, iar numărul celor care considerau că trebuie “să capete oarecare experienţă încă din adolescenţă” a scăzut la 5%.

Inainte de primul modul 36% dintre tineri considerau castitatea “ceva ridicol şi demodat”. După ultimul modul, numărul celor care aveau această părere a scăzut la 4%. Numărul celor care ar fi ales avortul în cazul unei sarcini nedorite a scăzut de la 56% la 10%.  Deci, impactul există. El este mai mare la clasele a VIII-a decât la clasele liceale, dar este semnificativ şi acolo.

In ultimul timp, tot mai  multe voci, ale unor specialişti, cer introducerea educaţiei sexuale în şcoală. Este evident faptul că educaţia sexuală care se limitează la aspecte tehnice şi la indicaţii despre folosirea metodelor contraceptive nu va forma tineri responsabili. Adolescentul libertin va fi adultul infidel de mai târziu. Acesta este tipul de educaţie sexuală pe care îl recomandă mulţi medici şi psihologi, care îşi afirmă şi disponibilitatea pentru a ţine orele respective în şcoli. Spre ex: d-na dr. Mischianu de la Spitalul Colentina, consideră că educația sexuală este necesară începând din clasa a VI-a şi că ea trebuie să includă şi informații despre diferitele orientări sexuale. Dr.Gabriel Diaconu, psihiatru la Centrul „MindCare”, mereu prezent în presă şi la televiziuni, deplânge „indisponibilitatea educatorilor de a acomoda mintea umană cu astfel de lucruri”, consideră că “pornografia are un efect de reducere a anxietății” şi crede că, citez: “sexul virtual este benefic deoarece a degajat foarte mult situația”. Mă întreb cu îngrijorare dacă Ministerul Educaţiei va aproba un astfel de conţinut al educaţiei sexuale în şcoală, recomandat de astfel de specialişti, foarte insistenţi în a-şi oferi serviciile.

Unele programe derulate în şcoli, sub masca educaţiei pentru sănătate, promovează de fapt sexul ocazional. Un exemplu este Proiectul EVRICA, al Fundaţiei Tineri pentru Tineri derulat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi finanţat de Comisia Europeană. Programele din cadrul acestui prioect (de ex: ”Indrăzneşte să fii mare”, “Iubeşte cu cap” şi altele) nu au nici o componentă morală.  Vara trecută peste 50.000 de tineri au primit prezervative pe litoral deoarece pentru Proiectul EVRICA, comportamentul responsabil înseamnă doar folosirea acestui obiect. Din păcate, acest prioect este unul de foarte mare anvergură, implică sute de voluntari care au format şi au informat  în acest spirit  peste 10.000 de tineri până în prezent. Este evident că în mintea elevilor se pot creea mari şi grave confuzii prin participarea la programe care le dau informaţii complet diferite, precum  Campania Vreau să Aflu şi EVRICA.

Este timpul ca Ministerul Educaţiei să afle că există şi o altă abordare decât cea furnizată de EVRICA, abordare foarte bine argumentată. Stim că există o experienţă relevantă la nivelul unei ţări întregi : Uganda a redus procentul celor infectaţi cu HIV de la 18% la 5%, printr-o campanie naţională anti-SIDA începută în 1980, campanie bazată pe apel la abstinenţă premaritală şi fidelitate conjugală, adică ceea ce face şi Campania Vreau să Aflu.  In momentul în care a renunţat la această strategie şi a recurs la distribuirea de prezervative, după cum prevedeau programele internaţionale anti-SIDA  în care Uganda a fost inclusă, numărul de cazuri a crescut din nou, în doar câţiva ani, până la nivelul anterior primei campanii.

Este de menţionat şi faptul că  Proiectul EVRICA subminează valorile familiei şi induce o atitudine negativă faţă de procreaţie prin conţinutul manualului Educaţie pentru viaţa de familie. In conditiile unei natalităţi aşa de scăzute, în condiţiile în care poporul român îşi refuză şansa la perpetuare, acest manual prezintă perspectiva de a avea un copil ca pe o îngrădire a libertăţii tinerii familii. In lecţia “Dacă aş avea un copil” nu este vorba despre bucuria pe care copilul respectiv ar aduce-o în familie, ci  despre toate plăcerile la care părinţii lui ar trebui să renunţe. In lecţia despre “cât te costă să fii părinte”, există liste de cheltuieli pe care le implică apariţia copilului,  nu pentru a pregăti tinerii în mod practic pentru acest eveniment, ci dintr-o perspectivă care descurajează ideea de a deveni părinte, pentru că acest lucru implică multe renunţări şi cheltuieli. In plus, subminarea familiei se produce şi prin prezentarea efectelor secundare ale pilulei contraceptive ca fiind cu totul neglijabile, precum şi prin informatii parţiale, ori neadevăruri despre ceea ce înseamnă avortul. 

Titlul piesei „Dumnezeu e un mafiot” este provocator, blasfemiator şi aduce atingere gravă învăţăturii despre Dumnezeu - se afirmă într-un comunicat de presă, inițiat de creștin-ortodocșii din Timișoara.

Întrucât titlul piesei este provocator, blasfemiator şi aduce atingere gravă învăţăturii despre Dumnezeu, aşa cum este formulată în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, solicităm conducerii Teatrului Naţional din Timişoara şi regizorului să-l modifice,  redându-l pe cel original sau acordându-i unul corespunzător mesajului „de compasiune şi responsabilitate faţă de aproapele nostru” pe care îl transmite, de altfel şi Cartea Iov, din care s-a inspirat autorul cărţii.

Pe lângă aceasta, atragem atenţia că titlul piesei nu corespunde nici „spiritului Timişoarei”, născut în decembrie 1989, când mii de timişoreni şi-au afirmat profundul ataşament şi credinţa în Dumnezeu Cel Iubitor de oameni, Proniator şi Atotdrept, scandând „Cu noi este Dumnezeu!”, ”Există Dumnezeu!”.

Timişoara, la 15 mai 2013

Parintele Mihail Bobarnat (Manastirea Sambata de Sus): Prezenta Parintelui Arsenie Boca in lagarul de la Canal a fost, pentru fostii detinuti politic, binecuvantarea lui Dumnezeu

Conferinta "Milostenia. Aspecte practice si duhovnicesti" tinuta la Manastirea Brancoveanu, Sambata de Sus de catre Părintele Mihail Bobârnat in noiembrie 2012

Parintele Mihail:

 Ceea ce se doreste este sa fie o comunicare; adica comunicare insemnand transmiterea preocuparilor voastre catre oameni, sa spunem, cu mai multa experienta, pentru ca varsta inseamna in primul rand mai multa experienta. Ceea ce face diferenta majora intre generatii este experienta de viata, nu cunoasterea, nu informatia, pentru ca asta se poate recupera si se poate egaliza ca nivel. Si experienta de viata te pune in fata a doua situatii diferite, a celui care a trecut prin niste lucruri si le stie, si a celui care le stie teoretic dar n-a trecut prin ele. Si atunci, sigur ca dorinta celui care a trecut prin experienta de viata este sa-i faca si pe ceilalti sa inteleaga.

Suferinta este o stare care se transmite doar pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare 

Sunt anumite aspecte, insa care nu se pot transmite. De exemplu partea afectiva a unei situatii prin care trece un om ramane unica; nu se poate transmite.

Intrebam pe cineva care a stat multa vreme in inchisorile comuniste si a trecut prin toate torturile multa vreme, si incerca sa faca cunoscuta experienta lui mai mult ca eveniment, prin ce a trecut. Si l-am intrebat daca el se simte inteles de ceilalti. Si mi-a spus ca foarte putin, pentru ca suferinta nu se poate transmite. Bucuria se poate transmite. Bucuria este o stare molipsitoare. Vezi pe cineva bucuros langa tine si devii si tu bucuros alaturi de el. Iti impartaseste motivul bucuriei si devii si tu foarte bucuros.  In schimb suferinta este o stare care nu se transmite decat pentru cel cu o mare sensibilitate, pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare. Numai in felul asta se poate transmite, dar neputand sa preiei intru-totul povara celui care sufera.

 Mila este  durerea unei inimi pentru cel care sufera

Tema noastra de dezbatere este cea a milosteniei, si a milostivirii practic. Milostenia este numai expresia milei, expresia concreta a milei, si mila este in legatura directa cu suferinta. Ce ar putea sa insemne mila? Este suferinta unei inimi iubitoare. Asta este mila. Deci in primul rand este iubire. Cine are mila categoric intra in primul rand in sfera celor care sunt oamenilor iubitori, celor care au dragoste. Nu poti sa zici ca mila-i altceva sau sa zici ca e un alt sentiment. Nu! Mila este durerea unei inimi pentru cel care sufera. Asta este mila. 

Si spuneam ca suferinta nu se poate transmite intrutotul, insa, prin coparticipare, dai sentimentul celui care sufera ca este incurajat, ca nu este singur si in felul asta isi poate purta crucea. Dar ca experienta durerea si suferinta nu pot fi transmise. De aceea, cei care au trecut prin experiente limita, experienta suferintei - in inchisorile comuniste in special, fiind expereinta asta mai recenta-, au spus ca scoala inchisorii a fost cea mai importanta scoala din viata lor, si ca ceea ce au invatat trecand prin suferinta n-au reusit sa invete in nicio alta experienta din viata. Asa incat unii s-au socotit binecuvantati de Dumnezeu ca au trecut prin ceea ce au trecut. Bineinteles ca afirmatii de felul acesta sunt facute postfactum, dupa ce starea respectiva de tortura, de chin, a trecut, si a putut omul sa rememoreze si foloasele pe care le-a dobandit.

Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l randuiasca in ceata dreptilor! -  dupa ce a iesit din inchisoare, dupa ce a trecut pe la Canal, si a revenit in Manastire la Prislop, a scris o scrisoare episcopului de la Arad, printre care-i spunea: "m-am intors acasa, din inchisoare, de la munca fortata, sanatos si mult folosit". S-a socotit un om trimis de Dumnezeu ca sa fie sprijin celor care se aflau acolo in suferinta.

Si mi-a spus cineva care a stat cu Parintele la Canal, printre putinii oameni care au mai ramas in viata si am putut sa-i cunosc, si exact acest lucru mi-a marturisit ca: prezenta Parintelui Arsenie Boca in mijlocul lor a fost binecuvantarea lui Dumnezeu, ei putand sa-si ia curaj, nadejde, putand sa-si poarte crucea, de la exemplul sau. Si ce exemplu dadea Parintele Arsenie? De fapt un exemplu care practic nici nu putea sa fie urmat. Dansul era semnul prezentei lui Dumnezeu in mijlocul lor. Si mi-a spus asa: Parinte, acolo unde toti eram garboviti de munca si chinuiti si suparati, si revoltati, era un singur om care era drept ca lumanarea, si asta era Parintele Arsenie Boca. Nu l-am vazut niciodata incovoiat de munca desi muncea cat doi. Nu l-am vazut niciodata nemultumit sau suparat, nu a comentat niciodata ca nu-i suficienta hrana, desi nu manca decat portia, strict, cat i se dadea de la temnita. In timp ce ceilalti detinuti aveau dreptul sa primeasca o data la trei saptamani, pachet de acasa, el refuzase orice fel de sprijin, sa nu puna credinciosii pe drumuri, sa-l ajute pe el, si se multumea cu portia strict de acolo. Si atuncea mila nesfarsita a lui Dumnezeu fata de oamenii aceia chinuiti si-a gasit si o forma concreta si prin prezenta Parintelui Arsenie acolo, care le dadea lor nadejde.

Sursa: http://corortodox.blogspot.ro/2013/04/parintele-iustin-de-la-oasa-si.html

Comunicat din partea obştilor Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin: Starea sănătăţii Părintelui Justin este bună

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a trecut cu bine prin a doua intervenţie chirurgicală, care a avut loc ieri, 15 Mai a.c. Părintele nostru stareţ şi duhovnic este bine, este conştient, comunică şi, pentru prima dată în ultimele trei săptămîni, nu mai acuză dureri. Chiar dacă momentan este încă la terapie intensivă, starea sănătăţii sale este stabilă şi respiră normal, fără mască de oxigen, iar noi socotim aceasta ca pe o primă biruinţă asupra bolii şi nădăjduim în grabnica sa întremare. Cerînd mai departe rugăciunile tuturor Sfinţilor şi ale tuturor celor ce îl preţuiesc, ne dorim ca în următoarele săptămîni să putem să îl avem din nou în mijlocul nostru. Slavă Ţie, Doamne, pentru mila Ta cea mare ce ai făcut cu noi, păcătoşii!

Hristos a înviat!

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: http://petruvoda.ro/2013/05/16/starea-sanatatii-parintelui-justin-este-buna/