Mircea Eliade despre colegul sau, Mircea Vulcanescu: “Victoria lui din temnita a fost totala. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii”

 

Mircea Eliade: Trepte pentru Mircea Vulcanescu

“(…) Nu stiai ce sa admiri mai intii: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vasta, solida, bine articulata, sau inteligenta lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-si traia credinta si iscusinta cu care si-o talmacea. Nu cred c-am intilnit alt om inzestrat cu atitea daruri. si nici altul care sa-l intreaca in modestie. Am cunoscut, desigur, savanti care se incumeta sa citeasca in treizeci de limbi, sau stapinesc in de-amanuntul istoria unei tari sau a unui continent, sau au patruns toate tainele fizicii si matematicilor, sau inteleg nenumarate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcanescu era altfel alcatuita. Dupa ce-l cunosteai mai bine, intelegeai ca daca ar fi trebuit, ar fi putut si el invata treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Il interesa tot. Mai mult: intelegea – si-ti explica – de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera.
Dar nu era nimic haotic nici dezarticulat in cultura lui. Ce invatase de la teologii si filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l invatasera sociologii, economistii, istoricii, financiarii, oamenii politici. lmensa lui cultura nu era distribuita in “compartimente”; era perfect integrata, desi se desfasura pe nivelurile multiple ale cunoasterii. De aceea era in stare sa profile din lectura unui “reductionist” – un freudian, bunaoara, sau un marxist -, pentru ca stia unde sa-l situeze. Cum marturisea adesea: nu se lasa impresionat de “jargon”, nid de “ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta sa inteleaga mai bine un fenomen cultural; adica, il ajuta sa descopere aspecte sau sa descifreze sensuri care i-ar fi ramas altminteri ascunse sau nelamurite. (…)
Acest crestin care se situa, cum am spus, in universul culturilor traditionale, era deschis fata de orice inovatie creatoare, in arta, in sociologie, in economic politica. Multi dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau si inteleagu cum un crestin ca el putea sa inteleaga si sa vorbeasca cu atita simpatie de oameni si sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu intelegeau cum ii puteau place anume manifestiri extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atit de senin la descompunerea precipitata – anuntind iminenta lor disparitie – a institutiilor si culturii taranesti.
Explicatia era totusi simpla: ca si Nae lonescu, profesorul si invatatorul lui, Mircea Vulcanescu credea in Viata si privea cu interes si simpatie orice noua create a Vietii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul romanesc, organizatia statala care poarta numele de Romania, cultura romaneasca, atit populara cit si savanta, cu tot ce prindea si implica ea – toate acestea aveau, inainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Ca unele institutii se schimba vertiginos sau chiar dispar sub ochii nostri, ca felul de a fi si a se purta se modifica si se uriteste, ca arta populara se hibrideaza si estetica mahalalei se intinde ca pecinginea, ca peisajul romanesc “traditional” e amenintat de desfigurare prin insusi procesul de transformare economic si social al tarii, pe care Mircea Vulcanescu il cunostea si-l accepta – toate acestea nu-l speriau, desi fara indoiala il mihneau anumite modificari precipitate si reforme fara rost. Toate acestea faceau parte din insusi procesul Vietii. Aici, pe pamint, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau impietri asemenea arhetipurilor. Dar aceasta Viata, pentru ca se plamadise aici, in acest spatiu geografic, – si se exprimase in concretul istoric al acestui popor romanesc – era o viata romaneasca, oricum s-ar fi manifestat ea, tot romaneasca raminea.
In aceasta credinta se afla izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcanescu: credinta in indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vietii etnice si culturale romanesti. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profetii sau purtatorii de cuvint ai politicii si culturii romanesti. Nu voi uita niciodata ce mi-a marturisit Mircea Vulcanescu de mai multe ori, intre 1936 si 1940: ca el nu crede in disparitia neamului romanesc, oricite catastrofe s-ar abate peste noi; ca nici o eventuala deportare sau exterminare masiva a romanilor din zilele noastre nu ar insemna distrugerea neamului; “pentru ca (si acum ii citez propriile lui cuvinte) eu cred ca daca ar navali alte neamuri si s-ar aseza aici, la noi, dupa cateva secole ar deveni si ei romani!”
(…) Erau citiva care se intrebau cit de adevarata era aceasta incredere in Viata si cit de reala putea fi, la un savant genial ca el, o credinta atit de “taraneasca”. Se intrebau asta, pentru ca, isi spuneau, Mircea Vulcanescu fusese daruit cu toate darurile: era frumos, avea o sanatate de fier, nu fusese niciodata sarac, era inconjurat de prieteni si admiratori, nu fusese incercat de nici o tragedie personala sau familiala; triumfase intotdeauna, si pe toate planurile, chiar daca uneori nu i se daduse locul pe care-l merita (bunaoara, la 35 de ani nu era decit asistentul de etica la Universitatea din Bucuresti). Dar era destui sa-l cunosti mai bine ca sa-ti dai seama ci Mircea Vulcanescu privea toate insusirile si succesele lui ca niste daniri ale Vietii pe care le ingaduise Dumnezeu, si ca daca ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui incredere in viatai, nici marea lui credinta. Toate astea i se pareau de altfel firesti. Caci, spunea, oamenii uita de obicei ca darurile, ca si incercarile, vin tot de la Dumnezeu.
Cind au venit incercarile, Mircea Vulcanescu le-a primit senin si increzator; intr-un anumit fel, misterios, se integrau vietii lui religioase. In citeva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situatie sociala si academica, familie, libertate. Dar a ramas acelasi. Nu s-a indoit si nici n-a tagaduit; a continuat sa marturiseasca cu aceeasi senina fermitate credinfa si increderea lui de totdeauna.
Altii, care i-au fost mai aproape, vor povesti in de-amanuntul, aici sau altadata, viata pe care a trait-o Mircea Vulcanescu in temnita. Ce stim cu totii, ne e de-ajuns ca sa intelegem cit de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii.
Pentru ca stim cum a murit! lar ultimul lui mesaj in temnita, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: “Sa nu ne razbunati!”…

Chicago, nov. 1961″
Text publicat in revista “Prodromos”, nr. 7, 1967.

MARTURISTORII.RO

Foto: Statuia lui Mircea Vulcanescu de Valentina Bostina din Piata Sfantul Stefan, aflata langa casa filosofului, din strada Popa Soare, la dezvelirea sa, in 31 octombrie 2009, de catre edilul Primariei Sectorului 2 Bucuresti

Mircea Vulcanescu se apara singur in fata atentatului la statuia sa din Piata Sfantul Stefan din Bucuresti. ULTIMUL CUVANT

 

 

Am aflat din presa ca un grup de criminali de pace a luat la tinta statuia marelui roman si martir crestin-ortodox Mircea Vulcanescu, realizata de regretata sculptorita Valentina Bostina, si ridicata in 2009, de catre Primaria Sectorului 2, in Piata Sfantul Stefan din Bucuresti, aflata chiar langa casa filosofului, din strada Popa Soare 16 A. Ne-am gandit asadar, urmand sfaturile Doamnei Mariuca Vulcanescu, sa prezentam pentru mintile incetosate ale teroristilor culturali Apararea marelui roman la simulacrul de proces in care a fost judecat si condamnat, practic, la moarte.

Motto: “Orientat ideologiceşte spre dreapta tradiţionalistă, adica legat de izvoarele de gândire ale trecutului, dar cautând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit sa ia deseori in publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit când «fascist» de cei de stânga, când «comunist» de cei din dreapta burgheză. In realitate, a cautat sa infăţişeze o orientare spiritualista, realista şi ortodoxă, apropiată de inţelegerea românească şi ţărănească a existenţei, şi o colaborare a tuturor forţelor generaţiei tinere la cladirea unei Românii mari şi putemice.” (Mircea Vulcanescu, Curriculum vitae)

Apararea

Text scris in decembrie 1946 pentru procesul desfasurat in decembrie 1946 – ianuarie 1947 in fata Curtii de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a Criminala

Domnule Presedinte si Onorata Curte,

Ascultind rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian.
Nu, Onorata Curte, in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pina la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau.
Intr-adevar, nu vi se pare straniu, Onorata Curte, ca dintr-un dosar de 200 de file, in care am expus activitatea mea sub trei ministri, vreme de trei ani si jumatate, aratind toate nadejdile, greutatile si rezultatele ei – si d-l procuror spune ca pedeapsa se da pe rezultate – , acuzatia sa nu retina nici un fapt, Curtea sa nu-mi admita probator decit pentru citeva intrebari, cite una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus in memoriul meu -si sa fiu pus sa raspund pentru fapte pe care nu le-am facut eu, prin deductie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziti, Onorata Curte, pentru “toate” faptele trecutei guvernari – printre care se aleg spre incadrare – prin ce neexplicabila indurare – numai doua; dar suficiente acestea sa-mi rapeasca nu numai viata mea, care in cumpana dreptatii pretuieste cel mai putin, dar cinstea unui neam nepatat si viitorul unor firnte care nu au nici o vina.
Ascultind aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mindrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decit de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarima, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unui din talerele acelei dreptati pe care sintem pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea paminteasca.
Incercind sa vad daca pot lua asupra mea invinuirea ce mi se pune in sarcina si pe care o prevedeam, din clipa in care, cu inima indoita, impartit intre sentimentui interior al unei tovarasii internationale neplacute si obligatia in care eram pus sa fac fata pentru apararea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totusi sa fiu subsecretar de stat intr-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei tarii mele, intr-un moment in care romanii se bateau pe strazi cu romanii, sub ochii strainilor, care nu asteptau altceva decit sa foloseasca pentru ei aceasta sfada – as dori nurnai sa va lamuresc, pe scurt, si nu nurnai Dumneavoastra, care ascultati aci, dar si color care sint afara, departe, risipiti prin gospodariile lor marunte, din oras ori de la tara, ale caror interese am avut greaua si nedorita sarcina sa le apar prin activitatea mea, intr-un ceas greu, si carora nu le-am putut da seama pina acuma – ce-am facut, ce-am vrut sa fac si de ce-am facut ce am facut?
Pus a raspunde, eu, subsecrotar de stat al Ministerului de Finance, de intreaga politica a maresalului Antonescu – neindraznind sa iau asupra mea nici acest exces de cinste si nici aceasta cumplita sarcina -, ma voi margini sa vorbesc despre celo petrecute in sectorul in care am lucrat.
Si daca nu voi putea vorbi de politica generala a guvernului – pe care nu o cunosc -, si din care unele lucruri le-am aflat abia aici, in sedinta, voi vorbi nurnai de acea parte a activitatii mele,m care am colaborat cu guvernul maresalului Antonescu, si anume aceea apoliticii sale economice.
La aceasta politica am lucrat, pe ea am urmarit-o, cu ingrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, si cu ea inteleg sa ramin solidar, asummdu-mi intreaga raspundere a rezultatelor ei.
lar daca din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va retine vreo vina, inteleg sa mi-o asum, in sensul in care am spus-o si in memoriul inaintat procurorului care m-a cercetat: “convins ca obligatia de a face fata pentru semeni, care sta la temelia obligatiunii obstesti, este o indatorire a noastra fata de noi insine, prin care ne constituirn oarneni”.
Onorata Curte, ma veti scuza deci cind – raspunzind d-lui procurer general, pe propriul sau teren – voi indrazni sa rostesc o aparare care nu va fi nurnai a mea, ci a intregului sector economic al guvernului, in care nu am fost decit un modest subsecretar de stat.
Dar procurorul general m-a facut solidar cu toate faptele acestui regirn, la care am colaborat, spre a deduce ca eram vinovat si de fapte pe care nu le-am facut – ca am dreptul sa arat, in apararea mea, cel putin pe acelea pe care le-am facut, sau la care am luat parte, personal, alaturi de toti ministrii cu care am lucrat in acea vreme.
Onorata Curte, sint acuzat ca prin colaborarea mea cu maresalul Antonescu m-am facut solidar cu toate actele lui de guvernare si, in consecinta, prin deductie, si cu acelea pedepsite de art. I, alin. a – ca, militind pentru hitlerism si fascism si avind raspunderea politica, am permis intrarea armatelor germane in fara, si de art. 2, alin. a – ca am hotarit declararea razboiului contra U.R.S.S si a Natiunilor Unite.
In ce priveste prima acuzatie (art. I, alin. a): “permiterea intrarii armatelor germane in fara”, pe care sint acuzat a fi hotarit-o eu, legea cere ca elemente ale infractiunii:
1. raspunderea politica efectiva;
2. militarea pentru hitlerism;
3. permiterea efectiva a intrarii armatei germane in tara
1. In ce priveste raspunderea politica efectiva, aparatorii mei au aratat ca ea nu poate sa existe pentru un subsecretar de stat.
2. In ce priveste militarea pentru hitlerism:
a) sint cel dintii, din aceasta fara, care, fara a fi comunist, am expus, la Fundatia “Carol I”, teza leninista, asa cum o infatisa Stalin, si nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind si stie ai mei adevarul asupra unor lucruri coplesite – dupa cum spuneam si atunci – de propaganda interesata, de calomnie si prostie;
b) am facut, in 1935, cinci luni cronica politica la ziarul ,,Prezentul”3, condus de raposatui Madgearu – cronica, care, prin obiectivitatea ei, era citata deseori la Radio Moscova si de Agenda TASS, inainte de razboi;
c) in anul 1940, dupa izbucnirea razboiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocada indreptat impotriva Germaniei si am explicat, la Londrat intr-un discurs, ca scopul lui era apararea independentei noastre economice impotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra in acel timp, pentru evacuarea tezaurului B. N. R., in caz de agresiune hitlerista;
d) acceptind postul de subsecretar de stat la Finance, in imprejurarile aratate, nu am facut decit sa-mi fac datoria de intelectual si de slujbas ai statului, dupa cum aceeasi datorie mi-am facut-o in vara asta, cind – intre doua inchisori – am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, sa redacteze amendamentele romanesti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discuta la Paris si pe care guvernul roman de acum si le-a insusit.
Aceasta este ,,militarea mea”. Pentru tara, totdeauna si oricind, si nurnai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situatile grele pe care nu eu le-am creat.
Asta despre militare.
3. In ceea ce priveste situafia permiterii de fapt a intrarii armatei germane, rechizitoriul a recunoscut ca armata germana era in lara mai dinainte ca eu sa fiu numit subsecretar de stat.
lar in ce priveste argumentui indirect ce s-ar incerca sa se traga din asa-zisa “finantare a armatei germane”, spre a se gasi in ea un sprijin permiterii acestei intrari, aparatorul meu a demonstrat ca finantarea armatei germane – care nu a fost o finantare adevarata, ci numai o modalitate deghizata a noastra de a prepara o solute care ameninta sa devina catastrofala acestui popor, intr-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului roman – germanii acoperind, pina la urma, cu bunuri nemtesti, toata finantarea armatei lor, asa cum se arata pe larg in memoriul meu de la dosar -, nu poate constitui temeinic un cap de invinuire.
Tot aparatorul meu a dovedit ca lipsa acestei asa-zise finantari nu a impiedicat armatele nemtesti sa intre in tara, aceasta armata finantndu-se singura, prinprelevari directe,prin jafuri sau prin alte mijioace incompatibile cu legile tarii, cu suveranitatea ei ori cu siguranta averii cetatenilor ei, ce, ca ministri, eram pusi a apara.
Si a mai dovedit ca aceasta asa-zisa finantare nu s-a facut in interesul german, ci in acela al tarii mele, cu scopul de a o limita si de a face pe nemti sa plateasca singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din fara.
S-a mai dovedit, in sfirsit, ca soldul activ al cliringului romanesc – deoarece s-a facut atita caz contra politicii economice a fostului regim -, sold in care s-au acumulat si marcile date de Germania pentru finantarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din Romania in Germania, este in realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur romanesti in marci/creanta a Germaniei asupra Romaniei, reprezentind import romanesc neplatit de Germania, a carui valoare nu este trecuta in cliring.
Ca, deci, in fond, privind schimbarile totale, in care se incadreaza aceasta finantare, Romania a luat, din 1941 – in afara de armament -, calculate la preturi antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei 1938 mai mult decit a dat Germaniei; iar daca socotim si armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastte si intors impotriva Germaniei in 1944, acest plus de import reprezinta 15,5 miliarde lei 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari.
Si, pe deasupra, nemtii ne-au mai ramas si datori in balanta totala a schimburilor in R. M.!

Avertizorul Alexandru Costache avertizeaza asupra consecintelor criminale ale unui proiect de lege indreptat impotriva culturii romane si a memoriei sfintilor din inchisori.

8 octombrie 2013: Nu putem demonstra ca Mişcarea legionară e fascistă? Nu e nicio problemă, promulgăm un text cu aparență de lege ca să extidem lista incriminaților.
8 aprilie 2014: Senatul României a adoptat proiectul de lege pentru modificarea O.U.G. 31/2006 prin care se completează șirul organizaţiilor interzise cu moștenirea paradigmei legionare. Repercursiunile le-am pomenit de prea multe ori. Prin raportul de aprobare (nr. 405) au fost aduse unele amendamente care nu modifică substanţial formatul iniţiat al proiectului legislativ. Urmează votul din cealaltă cameră a Parlamentului şi, foarte probabil, promulgarea de către Preşedinte. De unde ar fi nimerit să încep descrierea stării care mă cuprinde când mă gândesc la dispoziţia cui a ajuns memoria unor sfinţi şi a unor personalităţi remarcabile, suferința și genialitatea atâtor chinuți ai istoriei? Nu se cerea sacralizarea fenomenului, nu se cerea ascunderea erorilor individuale, se solicita cunoașterea istorică integrală și judecarea nepărtinitoare de către foruri abilitate.
Facă-se voia Ta, Doamne!

Mai jos găsiţi ordinea de zi a şedinţei, înregistrarea video cu indicarea intervalelor în care a fost abordata iniţiativa legislativă şi lista amendamentelor aduse.

Ordinea de zi a şedinţei din 8 aprilie: http://www.senat.ro/ProgramLucruZi.aspx?Zi=2014-04-08&ComisieID=77631fed-607c-4c79-96a4-6a605f426ee6

Înregistrarea video a şedinţei din 8 aprilie:
http://www.senat.ro/Live.aspx
Dezbaterea întiţiativei legislative: Între min. 127 – min. 130
Vot pentru propunerea legislativă: Între min. 216 – min. 218 (proiectul a fost adoptat cu 87 de voturi pentru)

Amendamentele aduse: http://www.senat.ro/Legis/PDF/2013/13L724CR.pdf

Avertizor: Alexandru Costache

Primaria Sectorului 2 despre “Monumentul lui Mircea Vulcănescu, una din cele mai reprezentative personalităţi ale perioadei interbelice”: “Si-a găsit un loc bine-meritat”

Am aflat din presa ca un grup de criminali de pace a luat la tinta statuia marelui roman si martir crestin-ortodox Mircea Vulcanescu, realizata de regretata sculptorita Valentina Bostina, si ridicata in 2009 de catre Primaria Sectorului 2 in Piata Sfantul Stefan din Bucuresti, aflata chiar langa casa filosofului, din strada Popa Soare 16 A. Ne-am gandit asadar, urmand sfaturile Doamnei Mariuca Vulcanescu, sa prezentam pentru mintile incetosate ale teroristilor culturali Apararea marelui roman la simulacrul de proces in care a fost judecat si condamnat, practic, la moarte, scrie portalul MARTURISITORII.RO. Noi, la randul nostru, ne-am gandit sa republicam ceea ce sustinea Primaria Sectorul 2 in urma cu cinci ani, in caz ca vrea sa se razgandeasca astazi. Oricum, mai multe asociatii civice pregatesc atacarea in contencios administrativ a vreunei decizii aberante si imorale de indepartare a statuii marelui filosof si martir roman. Primaria are cuvantul:
Monument dedicat lui Mircea Vulcănescu, în sectorul 2
Monumentul lui Mircea Vulcănescu, una din cele mai reprezentative personalităţi ale perioadei interbelice, şi-a găsit un loc bine-meritat în sectorul 2, începând de duminică, 1 noiembrie a.c., când a fost dezvelit bustul în bronz, amplasat în piaţa Sfântul Ştefan din strada cu acelaşi nume, prin grija şi la iniţiativa primarului Neculai Onţanu.
După amplasarea monumentelor dedicate lui Petre Ţuţea şi Mircea Eliade în parcuri din sectorul 2, era obligatorie întregirea „triadei” elitei româneşti cu bustul lui Mircea Vulcănescu, conceput acum aproape 25 de ani, de regretata sculptoriţă Valentina Boştină.
La 57 de ani de la moartea sa (s-a stins din viaţă pe 28 octombrie 1952), Primăria Sectorului 2 amplasează bustul lui Mircea Vulcănescu, sculptură donată administraţiei locale a sectorului 2, fără pretenţii de drept de autor, de fostul soţ al sculptoriţei, scriitorul şi eseistul Ion Papuc.
Prin înmulţirea monumentelor cu valoare artistică în spaţiul sectorului 2, primarul Neculai Onţanu urmăreşte păstrarea vie în memoria locuitorilor a marilor personalităţi care au marcat generaţii întregi şi care pot fi adevărate repere morale ale vieţii actuale. Mai mult decât atât, Mircea Vulcănescu a locuit în sectorul 2, pe strada Popa Soare nr. 16 A, în vecinătatea bisericii în curtea căreia, de cinci ani de zile, bucureştenii pot admira bustul marelui român, Petre Ţuţea.
La evenimentul de duminică, 1 noiembrie, din piaţa Sfântul Ştefan, alături de fiica filosofului, Măriuca Vulcănescu şi de primarul Neculai Onţanu, au fost invitaţi să rememoreze amintirea lui Mircea Vulcănescu, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, Dan Hăulică, directorul general al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, Mihai Oroveanu, fostul soţ al sculptoriţei, scriitorul Ion Papuc, filosoful Mihai  Şora, poeta Ana Blandiana şi mulţi alţi reprezentanţi ai elitei culturale contemporane.

Consideraţii despre filosoful Mircea Vulcănescu

Spirit enciclopedic, orator de mare forţă, filosof şi finanţist de geniu, Mircea Vulcănescu (1904 – 1952) a pierit în chip dramatic în închisoarea de la Aiud, bolnav de plămâni, datorită condiţiilor inumane la care a fost supus, lăsând în urmă îndemnul mişcător: „Să nu ne răzbunaţi!”
Despre Mircea Vulcănescu, filosoful Constantin Noica scria: „A existat în generaţia noastră un om care ne domină pe toţi: prin lecturile lui, prin fantezie, prin graţia intelectului, prin conştiinţa morală. Se numea Mircea Vulcănescu”.
La rândul său, scriitorul Mircea Eliade nota: „Nu ştiai ce să admiri mai întâi la el: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul său, spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”.
Acelaşi Mircea Eliade care l-a cunoscut îndeaproape pe Vulcănescu a transmis către publicaţia „Prodromos” această mărturie capitală: „…eu cred că, dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români”. Sunt vorbele lui Mircea Vulcănescu. Această mărturie şi multe altele i-au fost făcute lui Mircea Eliade între anii 1936 – 1940, adică în preajma cataclismului pe care Vulcănescu îl aştepta, fără spaimă, cu seninătatea lui obişnuită.
Mircea Vulcănescu a primit din partea Regelui Carol al II-lea şi ulterior a Regelui Mihai I, distincţii şi mari ordine, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român. Strălucit orator, a conferenţiat cu pasiune pe teme diferite, de la satul naţional, la dimensiunea românească a existenţei. La 30 august 1946 a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război”, iar la 9 octombrie 1946, a fost condamnat la opt ani de temniţă grea.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul ridicat. A murit pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea doar 48 de ani.

Consideraţii despre Valentina Boştină

Sculptoriţa Valentina Boştină a ales să-şi înfăţişeze ideile şi concepţiile artistice în solemnitatea materialelor clasice, îndelung folosite peste secole: bronzul şi piatră.
Când se va face odată inventarul complet al tuturor sculpturilor în piatră pe care Valentina Boştină le-a cioplit într-un ritm susţinut, an de an, în ultimele două decenii de viaţă, se va realiza imaginea unei opere prodigioase, care nu numai că impune o personalitate, dar şi modifică mult şi, cel puţin într-un aspect important, imaginea consacrată a sculptorului român.
De pe malurile Bosforului şi până la depărtata Peninsulă Iberică, din mediteraneenele Atena sau Roma şi până în nordicul Hamburg, ea a călătorit mereu, însoţindu-şi opera într-un adevărat pelerinaj continental. Este sculptoriţa cu cele mai numeroase lucrări înălţate pe socluri prin parcurile Europei dintre toţi sculptorii români.
Alături de sculpturi pe care artista le-a creat, le-a prezentat în expoziţiile ei personale ori în cele oficiale şi apoi au fost achiziţionate şi amplasate în locuri publice, au existat şi lucrări, nu multe, executate ca urmare a unor comenzi cum ar fi: Nicolae Labiş la Baia Mare, Dragoş Vodă pentru Liceul din Sighetul Marmaţiei, Generalul Dragalina amplasat în Bumbeşti, Târgul Jiu.Printre comenzile pe care Valentina Boştină le-a onorat, se află şi bustul lui Mircea Vulcănescu, conceput în urmă cu aproximativ 25 de ani şi oferit fără pretenţii de drept de autor de fostul său soţ, Ion Papuc, cunoscut eseist şi interpret al operei lui Decartes, Primăriei Sectorului 2 care i-a găsit un loc ideal în piaţa Sfântul Ştefan.

1 Noiembrie 2009

Sursa: Primaria Sectorului 2 via Ziaristi Online
 

Aparati memoria si statuia lui Mircea Vulcanescu! Niste criminali de pace vor sa o demoleze. Multumirile Doamnei Mariuca Vulcanescu pentru toti cei ce se ridica in apararea reprezentantului dimensiunii romanesti a existentei

O stire care frizeaza dementa in care se incearca aruncarea societatii romanesti de azi a batut in internet in miez de noapte: niste boi (ce ai, frate, cu sarmanii boi - nn) – sau poate unul singur – ar fi reclamat existenta statuii marelui roman si filosof crestin Mircea Vulcanescu, inaugurata in 2009 in Bucuresti, in Piateta de langa Biserica Sfantul Stefan, cu o vechime de 250 de ani, din apropierea Bisericii si strazii Mantuleasa a lui Mircea Eliade si a unei alte statui, a lui Petre Tutea, din curtea Bisericii Popa Soare, ansamblu care se constituie intr-o treime citadina binecuvantata. Statuia se afla la doi pasi de casa Familiei Vulcanescu, ridicata chiar de marele filosof si confiscata apoi de comunisti – refuzata, printre altii, ne noul comisar cultural Matei Socor, tatal lui Vladimir Socor si autorul primului imn comunist al RPR. Familia a fost aruncata in strada in timp ce tatal era deja inchis de bolsevici. Nici pana astazi statul nu a dat inapoi casa urmasilor martirului de la Aiud, asa cum se cuvenea. In schimb, i se agreseaza memoria! Cine s-a plimbat pe strazile batute de Eliade si Vulcanescu stie ce sentiment de pace dau cele trei figuri statuare si Bisericile care le strajuiesc impreuna cu aerul intregului cartier.  Iata ca nu demult un alt personaj strain de Romania a contestat la Timisoara denumirea unei stradute cu numele marelui roman Petre Tutea. Acum, suntem din nou in situatia in care un prost arunca o piatra, pentru a studia reactia ultimilor romani, care se chinuie sa o scoata din mocirla in care se doreste afundarea Romaniei. Cine este boul de azi, nu stim. Inca. Nici Primaria Sectorului 2, pe care am contactat-o putin mai devreme, nu stia, exact. N-are nimic; vom reveni. Oricum, in apararea memoriei si statuii martirului ucis la Aiud s-au ridicat rapid o suma de scriitori, printr-o Petitie online si tineri geopoliticieni, printr-un alt Apel la solidaritate. Iar Doamna Mariuca Vulcanescu le multumeste tuturor, cu emotie, dupa cum puteti asculta in inregistarea de aici: 

Sa adaugam: Prezenta benefica a figurilor celor trei mari romani, Eliade, Vulcanescu si Tutea, este cuprinsa intr-un Proiect pentru Bucuresti: Mantuleasa si intr-o studiu excelent despre Fenomenul Mantuleasa, realizat, printre altii, si de actualul director al Muzeului Bucurestilor, dr. Adrian Majuru, pe care il asteptam cu o pozitie oficiala fata de acest afront la adresa bunului simt romanesc.

Creata in urma cu aproape 25 de ani de Valentina Bostina, sculptura a fost donata administratiei locale a sectorului 2, „fără pretentii de drept de autor“, de scriitorul Ion Papuc, sotul regretatei sculptorite. Distinsul eseist a afirmat pentru Roncea.Ro ca este dispus sa se alature unei actiuni in instanta impotriva acestui act aberant. Asteptam sa vedem ce institutie sau persoana a emis aceasta dementa in pragul Sfintelor Pasti!

PS: Ce mai urmeaza? Sa fie contestata si denumirea strazii Mircea Vulcanescu, a liceelor Mircea Vulcanescu?… Poate si a denumirii orasului Bucuresti ca sigur ciobanul ala Bucur cam punea pe foc oile mai negre, mai ales de sarbatori

Foto sus: Ziarul Lumina – Tineri omagierea lui Mircea Vulcanescu la 71 de ani de moartea sa martirica

Ascultati la Marturisitorii.Ro vocea lui Mircea Vulcanescu si cititi despre cum a murit marele roman, care tocmai a fost numit Cetatean de Onoare Post Mortem la Aiud

Sursa: Roncea.ro

Sa adaugam: Prezenta benefica a figurilor celor trei mari romani, Eliade, Vulcanescu si Tutea, este cuprinsa intr-un Proiect pentru Bucuresti: Mantuleasa si intr-o studiu excelent despre Fenomenul Mantuleasa, realizat, printre altii, si de actualul director al Muzeului Bucurestilor, dr. Adrian Majuru, pe care il asteptam cu o pozitie oficiala fata de acest afront la adresa bunului simt romanesc.

Creata in urma cu aproape 25 de ani de Valentina Bostina, sculptura a fost donata administratiei locale a sectorului 2, „fără pretentii de drept de autor“, de scriitorul Ion Papuc, sotul regretatei sculptorite. Distinsul eseist a afirmat pentru Roncea.Ro ca este dispus sa se alature unei actiuni in instanta impotriva acestui act aberant. Asteptam sa vedem ce institutie sau persoana a emis aceasta dementa in pragul Sfintelor Pasti!

PS: Ce mai urmeaza? Sa fie contestata si denumirea strazii Mircea Vulcanescu, a liceelor Mircea Vulcanescu?… Poate si a denumirii orasului Bucuresti ca sigur ciobanul ala Bucur cam punea pe foc oile mai negre, mai ales de sarbatori

Foto sus: Ziarul Lumina – Tineri omagierea lui Mircea Vulcanescu la 71 de ani de moartea sa martirica
Ascultati la Marturisitorii.Ro vocea lui Mircea Vulcanescu si cititi despre cum a murit marele roman, care tocmai a fost numit Cetatean de Onoare Post Mortem la Aiud
- See more at: http://roncea.ro/#sthash.nLs2R3qC.dpuf

Doi ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Craciun Opre. Cum se transforma dragostea eros in dragostea agape?

 

Dragostea evanghelică sau dragostea agapei totuna este. Se câştigă prin Sfintele Taine. Dacă te spovedeşti des şi te impărtăşeşti îţi seamănă Dumnezeu în tine următoarea dragoste: dacă eşti bărbat, să te poţi uita la orice femeie ca şi cum ţi-ar fi mamă, soră sau fată de-a ta; dacă eşti fată să te uiţi la bărbat tot aşa. Aşa se cheamă dragostea agape. Cum se transformă dragostea eros în dragoste agape? După ce ai copii, nu mai iubeşti nevasta pentru că e femeie, o iubeşti pentru că e mama copiilor tăi. Vezi cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră? Dacă Îl laşi! Dacă nu-L laşi, îţi răpeşti libertatea. Cum îţi aşterni, aşa dormi.

            În Rai nu se doarme însă. În iad iară nu se doarme. Are cine sa te sâcâie şi cine să-ţi facă focul. În Rai luminează şi încălzeşte lumina lui Dumnezeu. Şi noi avem liberul arbitru, sa ne-alegem calea. Viaţa ne este dată atâta vreme cât eu pot să-mi aleg locul, şi să mă decid: ori pentru Hristos, ori pentru poftele mele şi ale satanei.

- fragment consemnat de Florin Palas

Predica Parintelui Arsenie Boca la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Prea fericitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ne asigură de adevărul celor scrise chiar de el; „iară dacă unii nu vor crede, Dumnezeu să le fie milostiv, că aceia se uită numai la slăbiciunea firii omeneşti”, pierzând din vedere puterea lui Dumnezeu.

Awa Zosima, bărbat îmbunătăţit, dintr-o mănăstire din Palestina e ispitit de gândul desăvârşirii, la care se credea a fi ajuns. Deci voia să ştie dacă se mai află oarecine pe pământ să-1 întreacă? Cineva îl îndreaptă la o mănăstire lângă Iordan. Acolo se potrivi obiceiului călugărilor, care în postul mare aveau o petrecere prin pustie, împrăştiaţi. Zosima intră în adâncul pustiei, cale de 20 de zile de mers. Vede pe cineva, mergând, mai mult ca o nălucă, cu părul alb, cu înfăţişarea arsă de soare. Fuge Zosima după arătare. Arătarea îl opreşte, spunându-i pe nume: „Părinte Zosima, dă-mi o haină să mă acopăr, că-s femeie”. I-a spus că-i şi preot. Mult s-au târguit, din smerenie, pentru blagoslovenie, care să o dea. Femeia se ruga în aer. Zosima a avut gând de sminteală, că-i duh rău, care se preface că se roagă. Femeia i l-a descoperit şi l-a rugat s-o creadă că-i femeie păcătoasă, dar întărită cu sf. Botez. Awa Zosima o leagă cu jurământ să-şi spună viaţa.

O viaţă începută greşit… Egipteancă de neam, fugită de la părinţi de la 12 ani, petrecând în Alexandria, pentru destrăbălări publice cu toţi derbedeii vieţii… Aşa a petrecut 17 ani… „Dar nu luam bani; aveam numai poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de-a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că e scopul vieţii!” Norod de bărbaţi libieni… se duceau la Ierusalim la praznicul, atunci instituit, al înălţării sf. Cruci. 

II.
La Ierusalim n-a putut intra nicidecum în Biserică. Ceilalţi intrau fară nici o împiedecare; ea nu putea. O putere o oprea. Şi-a dat seama în curtea Bisericii că noroiul faptelor ei n-o lasă. Vede o icoană a Maicii Domnului. Se făgăduieşte să-şi schimbe viaţa. Atunci a intrat neîmpiedecată, învrednicindu-se de vederea sfintei Cruci. 
-„Treci Iordanul şi bună odihnă vei afla!” i-a spus un glas. Un om îi dă trei monede cu care cumpără trei pâini.
-Care-i calea la Iordan? (Ultimele vorbe cu oamenii); călătoria.

III.
17 ani de lupte cumplite cu gândurile curviei, ca şi cu nişte fiare sălbatice. Dorinţe de carne, vin, desfătări, cântece drăceşti, etc. Alerga cu mintea la icoana pe care o văzuse. O lumină sfârşea lupta. Suferinţa frigului şi a arşiţei. In convorbire strecura şi citate din Scriptură, – mirând pe Zosima. L-a legat să nu spună nimănui nimic.
- „La anul să vii, dar nu după rânduiala mănăstirii, ci în ziua Cinei celei de Taină, aducând Sfânta împărtăşanie. Stai cu Ea pe ţărmul Iordanului. Eu voi veni să mă împărtăşesc. O doresc cu dragoste nestăpânită.” Zosima se mâhnea de lungimea anului.
Un potir mic cu Sfânta împărtăşanie. O aşteptare cu pocăinţă. Femeia vine, în sfârşit, însemnând Iordanul cu sfânta cruce, şi-1 trece. Impărtăşirea. Trecerea Iordanului iarăşi în pustie.

Peste un an iarăşi plecarea călugărilor în pustie. Zosima se ruga s-o regăsească. A găsit-o moartă, cu o însemnare scrisă pe pământ: „Ingroapă,Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Măria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârşit în luna lui aprilie, după romani, chiar în noaptea patimii mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de Taină şi dumnezeieşti”. Scrisoarea n-o ştersese vântul, deşi trecuse un an peste ea. Zosima a aflat şi numele cuvioasei. A aflat că îndată după împărtăşire, într-o noapte, a săvârşit calea obişnuită de 20 de zile; ea a facut-o într-un ceas. Un leu i-a venit Awei în ajutor, săpând groapa cuvioasei.

IV.
Deci e cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mântuiască – 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfânt să fii – şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii – şi nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedeşti curat, şi nu pleci fară sfintele Taine. Iată o femeie, care a smerit pe Awa Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu cârma vieţii ruptă şi fară Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens.

Prislop, 10.IV.49.
Parintele Arsenie Boca “Cuvinte vii”