Maica Aspazia Oţel Petrescu: "Noi trăim acum mai acut acele vremuri de cernere, Dumnezeu cerne omenirea. Și cred că consecințele vor fi dramatice. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa cu o trâmbiță de înger: ‘Treziți-vă, oameni buni! Mergeți în prăpastie! Treziți-vă!’ ”

“Noi trăim într-o lume apostatică, într-o lume unde apostazia este “tout à son aise”, oamenii sunt debusolați, oamenii sunt nefericiți din punct de vedere duhovnicesc. Trăim vremuri nenorocite, dureroase, nefericite, întunecate. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa cu o trâmbiță de înger : ‘Treziți-vă, oamnei buni! Mergeți în prăpastie! treziți-vă!’ “
***
Despre tinerii debusolați din aceste vremuri: “Nu consider că nu au nici o vină. Ei trăiesc vremuri în care glasul Domnului s-a făcut auzit, s-a făcut cunoscut. Dar ei îl ignoră total și se închină la ‘n’ zeități care sunt deșertăciunea deșertăciunilor. Nu-i exonerez, să știți. Și știți de ce nu? Pentru că sunt tineri - mai puțini, e adevărat și mai timizi, mai modești așa, mai puțin clamează decât ăștia - dar sunt tineri care întradevăr doresc din toată inima să-L cunoască pe Domnul nostru iisus Hristos și-L iau ca model și se străduiesc să respecte legile. Deci, ceilalți, care nu fac așa, sunt vinovați.”
***
“Categoric noi trăim mai acut decât secolele trecute lupta aceasta acerbă dintre Bine și Rău. Noi știm că Binele va birui. Și noi știm că Răul a fost cumva lăsat să se potențeze, să se declare, să se manifeste în toată răutatea lui pentru ca atunci când va fi nimicit să fie total nimicit. Pentru că o sămânță cât de mică de rău dacă este undeva ea proliferează. Din păcate asta este legea răului. Deci noi trăim acum mai acut acele vremuri de cernere, Dumnezeu cerne omenirea. Și cred că consecințele vor fi dramatice.”
(Doamna Aspazia Oțel Petrescu, via Alina Ioana Deac )

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=o064DKBd7rg

PARINTELE ARSENIE BOCA - PRIBEGIA COPILULUI IISUS. "Astăzi Irod s-a multiplicat: mai ca nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă!"

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi II aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama".

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului" în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou" ce are să facă.

„Îngerul Domnului" era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului:
n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar ! Dar dus în braţe !

*

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă!

*

Irod, „stârpitura deşertului" - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. în timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.

Prislop.26.XII.49.

O fotografie spre atentia neokominternistilor de teapa lui Vladimir Tismaneanu. Aderentul Fratiilor de Cruce, Parintele Gheorghe Calciu, decorat pentru "exceptional merit" de presedintele SUA, Ronald Reagan.

Ganduri calugaresti de Craciun ale Parintelui ARSENIE BOCA.

I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.



Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.

Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile.
Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.

Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.

Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere.

Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică.

De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi.

Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină.
Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa.

Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

Richard Wurmbrand

Crăciunul în închisorile comuniste

de Gheorghe Constantin Nistoroiu  

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“. 
(Athanasie Berzescu) 

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături. 
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului. 

A venit şi-aici Crăciunul, 
Să ne mângâie surghiunul; 
cade albă nea 
peste viaţa mea, 
peste suflet ninge. 
Cade albă nea 
peste viaţa mea 
care-aici se stinge. 
Tremură albastre stele 
peste dorurile mele; 
Dumnezeu de sus 
în inimi ne-a pus 
pâlpâiri de stele. 
Dumnezeu de sus 
în inimi ne-a pus 
numai lacrimi grele. 
Maica Domnului curată 
Adă veste minunată! 
Zâmbetul tău drag, 
înflorească-n prag 
ca o zi cu soare! 
Zâmbetul tău drag 
îl aşteaptă-n prag 
cei din închisoare. 
Peste fericiri apuse, 
tinde-ţi mila Ta, Iisuse. 
Cei din închisori 
Te aşteaptă-n zori, 
pieptul lor suspină, 
de sfânta-Ţi Lumină. 
Cei din închisori 
Te aşteaptă-n zori. 

(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul) 

Pr. Prof. Ilie Moldovan: Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.

Pr. Prof. Ilie Moldovan