Apoftegme ale Părintelui Justin Pârvu: "A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt".

Mesaj pentru Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Mucenicele şi femeile mironosiţe şi tot valul ăsta al primilor creştini au avut de suferit şi au fost huiduiţi. La sfârşitul anilor ei, mai are de răsplătit ceva: hula acestor cuvinte urâte şi rele. Să nu se supere, că n-are niciun rost. Să aibă încredere că, atunci când aruncă ăştia cu noroi, e peste ea Duhul Sfânt!”.

Las şi eu urmaşilor mei: omagiu lui Eminescu.

Ca să vorbeşti despre martiri trebuie să vorbeşti cu lacrimi şi cu sânge despre cum au trăit aceştia acolo. E greu să vorbeşti despre necazurile, luptele şi sângele care s-a vărsat acolo. Ia să-l bag pe el acolo, numai o lună de zile să stea sub zidurile închisorii, unde îngheţi de frig, cu nopţi nedormite şi chinuite, şi-atunci să vorbim despre martiraj. Ei vorbesc despre martirajul acesta ca si cum ar vorbi nişte scriitori oarecare, cu uşurinţă. Dacă n-ai să spui ceva bun despre morţi, tăcere! Să te încumeţi să vorbeşti despre martirajul acesta mare al poporului român, nu este simplu. N-ai trecut pe-o uşă, n-ai văzut un geam, n-ai trăit sub ciomegele lui Ţurcanu, n-ai de unde să ştii ce s-a petrecut acolo! Ar trebui să vorbească bătrânii care au trecut prin închisori. Ei sunt mărturii vii!

Ca să arăţi simţământul acestor martiri şi mărturisitori, trebuie să te transpui, să trăieşti ceva, să ai cât de puţin o alianţă cu voinţa lor. 

Masonii au ieşit la lumină pentru că au ajuns la apogeu. Nimeni n-are curajul să-i urmărească şi să-i scoată cu adevărat la lumină cu adevărata lor faţă, cum a făcut-o Nicolae Paulescu.

Numai român să nu fii! A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt. Cînd vorbim despre frumuseţile acestea ale veacului nostru, despre lupta asta a generaţiei 1948-1964, astea dau noţiunea de sfinţenie a României. Când ne gândim la cuvântul român, nu ne gândim numai la noţiunea aceasta mărginită a omului de astăzi, ci la trecutul întreg al neamului nostru, al prezentului şi al viitorului. Cei mai mulţi se tem să vorbească despre trecutul neamului nostru, despre eroismul şi frumuseţile noastre. Străinii, mai curând, vorbesc despre frumuseţile noastre. 

Toată organizarea noastră culturală a fost manevrată de străini, care n-au vrut decât să îngroape, să denigreze tot ce a fost mai valoros pentru noi. 

Românul are acasă la el mult mai multe valori decât are Occidentul.

A fost şi este reeducare în România!

Dacă nu erau poeziile lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, se pierdea foarte mult din esenţa martirilor şi a celor care au trecut prin închisorile comuniste din România. Toate astea au menţinut duhul puternic al tineretului, al unui neam întreg! Duhul lor era atât de puternic în esenţa ţăranului nostru, a omului nostru legat de viaţa frumoasă, de codru şi de morţii noştri. Numai aşa s-a format rezistenţa la comunism în anii 1947-1950. 

 Sunt oameni din rezistenţă care au suferit mult mai mult decât cei din închisori. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au făcut adevărat martiraj! Ăsta este eroismul, este mult mai mult decât ce a fost în închisorile de la Gherla, Piteşti sau Aiud. Nu se vorbeşte despre asta, nu se prezintă în adâncime lucrurile.  

Suntem nu numai smeriţi, suntem şi umiliţi, călcaţi în picioare, şi n-avem şi noi o autoritate, o tărie, oleacă de bărbăţie. E o tăcere mortuară.

Ei, torţionarii, vor să ridice biserici şi monumente, iar cei torţionaţi n-au voie să apară! Adică, ei au ucis şi tot ei ridică statui! N-o să le ajute Dumnezeu, orice ar face. Când le-o veni vremea să-i stârpească, le-o veni vremea! Dar să nu creadă ăștia că vor trece prin viață fără judecata acestor martiri. Căci nu se luptă cu oameni, aici se luptă cu Dumnezeu. Încercare foarte îndrăzneață! Mândria lor depășește limita! De aceea, vor avea de suferit, vor suferi ca și Irod!

Nimic nu mai întârzie mânia lui Dumnezeu decât rugăciunea! Acuma-i timp să ne punem cenușă în cap și să ne plângem păcatele noastre și ale neamului nostru. Ni s-a dat mare bogăție, ni s-au dat mari valori, și noi n-am știut să le stăpânim. N-am știut să fim la înălțimea cuvenită.

Antihristul este pe teren și lucrează, nu mai rămâne decât să-l încoronăm la Ierusalim, să apară ca persoană fizică. Atât ne-a mai rămas.

Acum, ca să ne mai împăcăm cu Dumnezeu, trebuie să ne rugăm tare mult! Cât se poate! Că vin și cipurile astea, care nu sunt fără rost. Astea sunt un mijloc de cădere nu numai a individului, dar și a națiunilor.

Să fim atenți, să ne izbăvească Dumnezeu de cel viclean! Să ne ferim mereu de cei ce vânează sufletele noastre, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. E o vânătoare mare de creștini.

Nu poţi să faci (altoi-propunerea mea) pe spiritul occidental viaţă creştin-ortodoxă. Nu se poate. Atât este înţelegerea lor, până la raţiune. De-acolo nu se mai poate. Ori, în ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Aşa este ortodoxia.

De ce-au născut ei drăcovenia asta în Occident, bolşevismul, şi l-au adus aici, în Răsărit? Aici e rădăcina. De aici pleacă lumina şi întunericul. Aici au şi venit. Se tem încă.

A consemnat Florin Palas

Cuviosul Părinte Justin Pârvu: "Nimic nu mai intarzie mania lui Dumnezeu decât rugăciunea. Să ne ferim de cei ce vânează sufletele noastre!".

96 de ani de la naşterea pământească a Părintelui Justin Pârvu. "Ce să facem să ne întărim credinţa?"

În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, să nu ne batjocorim, într-un cuvânt.

- Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc! Al Domnului este pământul şi stăpânirea Lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine. Dă Dumnezeu la fiecare.

- Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

- Intenţia lor este să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci de mucenici… nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghine, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi; s-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care a pătimit pe loc.

(Ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu, Petru Vodă, 2011, pp. 97-98)

Sursa: Doxologia

Părintele Justin Pârvu: Calea românului este dragostea

Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului, şi modificarea omului vine într-adevăr şi din a merge pe urmele Domnului, dar a merge pe urmele Domnului nu înseamnă a merge numai cu trupul, a merge cu inima, cu sufletul. [Altfel] nu este săgeată lăuntrică, să facă comuniunea cu puterile cereşti. De aceea şi sunt momente de întristare şi pentru noi – icoane care lăcrimează, suspină… parcă ar fi şi o mângâiere, ar fi şi o mustare a Maicii Domnului asupra lumii creştine: întristare pentru păcatele noastre, mângâiere de Mamă a lumii întregi, a Mamei Mântuitorului Hristos care este îndurat şi mult-milostiv. Cam asta ar fi…

- Spuneţi-ne ceva despre comunicatul acesta recent – cel un milion de semnături…

Socotesc că ar avea un ecou puternic asupra conducătorilor noştri, asupra preşedintelui nostru, care este un urmaş al lui Petru Rareş, Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi toţi Brâncovenii care s-au martirizat până la ultimul copil. Socotesc că aceste semnături care au plecat din durerile inimilor românilor vor îndupleca şi pe mai-marii noştri care au răspundere personală, răspundere a lor care se răsfrânge asupra copiilor lor, asupra nepoţilor noştri, asupra strănepoţilor noştri, că tot ceea ce facem noi astăzi ca individ în cadrul neamului facem pentru naţiunea de mâine. Noi nu facem nimic pentru noi, că dealtfel acesta e şi conceptul nostru creştin ortodox: lucrăm pentru binele aproapelui nostru, al fratelui nostru, şi care formează unitatea noastră. Rezistenţa noastră în asta ar consta – în dragostea unităţii şi a smereniei noastre faţă de Dumnezeu. Noi nu spunem „Tatăl meu”, spunem „Tatăl nostru”.„Precum în cer, şi pe pământ”. Trebuie însă mai multă rugăciune şi să ne pregătim de orice, să ne pregătim de moarte ca şi pentru viaţă, că dacă trăim – cum spune apostolul – ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem. Aşa că noi trăim aceeaşi coordonate de veşnicie. Şi iată, trăirea care vine în viaţa omului ca să te convingi de aceste adevăruri scripturistice – dacă într-adevăr vrei să trăieşti. De aceea trebuie să ajungem cu rugăciunea şi noi la stadiul acesta de detaşare, de degajare, de lepădare (de sine), ca într-adevăr „care pe heruvimi cu taină închipuim” viaţa neamului nostru ortodox. Dar au ei grijă să ne spiritualizeze, că locuri de muncă nu sunt, posturi nu sunt, salarii nu sunt, mizerie peste tot, şi ei au grijă să ne aducă şi la dragoste (care)„toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, dragostea nu piere niciodată” – asta este a românului.

Sursa: Manastirea Petru Voda

Părintele Arsenie Boca : “Cuvânt la duminica fiului risipitor”.

„Cina cea de taina” – cel mai cunoscut tablou din Renastere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci in vreme de 12 ani. A cautat mult un model pentru Iisus. In sfarsit l-a gasit intr-un tanar, frumos la chip, bun, bland, cu suflet mare si radiind de dragoste, un vrednic urmas al lui Iisus. L-a zugravit deci la locul de cinste. Pe ceilalti apostoli i-a gasit mai usor afara de Iuda. Acesta trebuia sa exprime – daca nu chiar sa fie – modelul neincrederii, veninul invidiei, incremenirea ingustimii, rautatea si tradarea.

Aproape se implineau cei 12 ani de cand incepuse tabloul, cand iata ca gaseste la Milano un om, care corespundea intocmai vederilor lui Leonardo. Il plateste ca model si-l aduce in trapeza manastirii, unde zugravea „Cina cea de taina”. Era model de Iuda: intunecat la chip, deci si la suflet, brazdat de patimi, vulcan de ura si de necredinta. Pictura se apropia de sfarsit. In sufletul lui „Iuda” se petrecea o framantare cumplita; cand, deodata, opreste pictorul si-i spune: „Tot eu am fost model si acum 12 ani, cand zugraveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, esti acelasi?!”

Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se intelege ce s-a petrecut, adica ce se petrecuse…

Fapt este ca oricat ar fi cineva de cufundat in ticalosie, oricat iad ar avea in suflet, oricate turme de porci ar avea zugravite pe obraz, Dumnezeu totusi crede in fiul sau, omul, si el nu este cu desavarsire pierdut.“

Sfantul Ioan Gura de Aur: Cuvant la Duminica Fiului Risipitor.

din “Omilii la Postul Mare”
  
„Asa va fi bucurie in cer
pentru un pacatos ce se pocaieste”
(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie sa deznadajduiasca pentru pacatele sale, dar nici sa nu fie lenes si usuratic la minte

Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci amandoua acestea ne-ar duce la pieire. Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iara usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iara aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.

Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iara deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!

Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18). Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale.

Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat, si s-a facut vanzator al Dumnului. insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.

Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit, si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.

Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea. Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea, si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.

Sfinti romani din inchisorile comuniste. Parintele Nicolae Grebenea despre marturisitorul Dumitru Uta (+5 februarie), doctorul fara arginti, care a fost inchis la Poarta Alba, Gherla si Aiud timp de 23 de ani

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.