Preot Lucian Grigore
Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.
Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol! În aceste condiţii pare-se că nu instituţia libertăţii dă caracterul durabil al persoanei, ci doar un anumit spirit interior al relaţionării noastre cu lumea, reacţia singularităţii noastre la ambientul posibil. Accentul libertăţii se mută astfel de pe osatura ei publică - de pe structura ei instituţională - în interioritatea unei speranţe private, individuale, lipsite de sorţi de izbândă. Libertatea încetează a mai fi o proclamaţie publică, o construcţie comună, devenind doar una finalmente individuală, o năzuinţă cvasi-ocultă, subiacentă lumii. Nu mai percepem şansa libertăţii ca pe un eveniment social, ci ca pe un reflex individual la determinările dispuse gradual în viaţa noastră. Credem că suntem liberi şi ne mântuim tocmai în măsura în care reuşim să trăim evenimentul acestei credinţe. Peste tot şi peste toate însă, se întind tentaculele determinării.
Avem un rol social, o recunoaştere, un rost precizat, o funcţionalitate specifică, o condiţionare valabilă; toate acestea nu înseamnă altceva decât că suntem perfect înfăşuraţi în această ierarhie a determinărilor existente în viaţa noastră; şi a ne mântui de determinare pare a fi o opţiune a martirajului.
Am citit şi eu, ca mulţi alţii dintre colegii mei, apelul părintelui Iustin Pârvu prin care îndeamnă poporul dreptcredincios să ceară autorităţilor române abrogarea legii care permite îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor. Am aşteptat reacţia oficială a autorităţii noastre ecleziastice. Am văzut reacţia anumitor medii culturale, reacţia credincioşilor obişnuiţi şi am socotit că nu e timp să mai stăm deoparte.
Mai mulţi enoriaşi mi-au cerut să-mi exprim poziţia legat de aceste frământări prin care trece biserica. Ca o obligaţie de conştiinţă şi ca un drept al sacerdoţiului încredinţat mie prin însăşi taina hirotoniei, mă văd nevoit să mărturisesc adevărul, chiar dacă eu cel păcătoşit nu aş dori cu dinadinsul aceasta: Părintele Iustin Părvu are dreptate ! Este vremea muceniciei ! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.
Într-unul dintre cuvintele mele de la amvon am vorbit despre curajul mărturisirii şi despre nevoia de a ne izbăvi de frică. Am vorbit despre fricile noastre de toată ziua: despre iraţionala frică a unora dintre femeii faţă de bărbaţii cu care sunt legate prin taina cununiei - o frică ce aduce, în foarte multe cazuri, căsnicia în disoluţie; Am vorbit despre frica oamenilor de a nu-şi pierde locul de muncă; despre frica de a nu ne vătăma copiii cu toate relele lumii de acum; despre frica privitoare la vremurile ce se arată… Şi am subliniat cuvintele din Sfintele Scripturi care întăresc nădejdea noastră: „Nu vă temeţi ! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei X, 26) „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei X, 28; Luca XII, 4-5).
Am fost atenţionat că unii dintre credincioşi au perceput intervenţia mea ca pe o invitaţie la adormire, o formă prin care aş fi încercat să justific şi să cer supunere necondiţionată faţă de măsurile abuzive ale unui stat obedient închinat autorităţii globaliste. Cineva a perceput mesajul meu la genul: „Nu vă temeţi de cipuri ! Poftiţi şi vă aplecaţi fruntea !” iar eu am spus „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul…”.
Am fost încântat să observ că anumiţi ierarhi ai Bisericii noastre, în chip direct (mă refer la atitudinea tranşantă a Sinodului Mitropolitan de la Cluj), sau indirect – prin acordarea unor binecuvântări – acţionează în sensul lămuririi situaţiei create. Am fost încântat să citesc Studiul despre RFID (vezi http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/22/pe-arhiereul-nostru-doamne-il-pazeste/) realizat de Pr. Prof. Dr. Mihai Valica cu binecuvântarea IPS Teofan, un studiu precis şi extrem de bine documentat, care vine în sprijinul apelului părintelui Iustin Părvu şi care poate servi spre o definitivă informare a credincioşilor.
Am reţinut din această lucrare doar câteva pasaje care ar putea fi de interes maxim pentru credincioşi:
- „Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi o capcană a vrăjmaşului. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar odată începută, să se pregătească pas cu pas, psihologic-perceptiv şi mental acţiunea finală: pecetluirea;
Alte două pasaje:
- „Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID”;
- „Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi unor acte de terorism, ucideri şi crimă organizată”.
Sunt trist că o temă atât de gravă - legată de supravegherea electronică - este lăsată la îndemâna unor jurnalişti potrivnici unei îndreptări ortodoxe, fie într-un fel în care să agaseze audienţa publică şi să agreseze bunul simţ, fie într-o manieră de a bagateliza orice demers.
Victime ale unei astfel de agresiuni, comentatori cu pretenţii de buni creştini ortodocşi (şi vă rog a-mi îngădui să nu dau nume aici) se arată „acriţi” de această discuţie despre buletine şi paşapoarte purtătoare de date biometrice, revendicându-şi dreptul la tăcere. Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine.
O anumită parte a presei (ca să nu spun: - o covârşitoare proporţie a ei) a prezentat problema de aşa manieră încât să cadă totul în desuet şi în ilar. Problema s-ar fi redus la faptul că „anumite cete de habotnici ortodocşi cer scoaterea dracului din paşaport şi din buletinul de identitate”. Mulţi dintre cei ce au uşurinţa de a cupla doar la ceea ce are voie presa să livreze vulgului au şi prins momeala dând frâu liber reflexului de a-i batjocori pe cei temători. Intelectualitatea nu şi-a spus în vreun fel profund şi răspicat cuvântul asupra problemei; lumea politică a pendulat între opţiuni aşteptând codul de ordine de la Bruxelles; Sinodul de la Bucureşti s-a delimitat de „iniţiativele răzleţe şi particulare” precum şi de „manifestările unor grupuri de presiune” constituite din nimeni altcineva decât din proprii păstoriţi.
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată sub nr. 638/25 februarie 2009, lăsa la aprecierea credincioşilor să opteze între noul tip de paşaport biometric şi unul simplu temporar, pentru motive de conştiinţă sau religioase, întărind afirmaţia că dobândirea unui paşaport este un drept şi nu o obligaţie.
A spune că eşti liber să te dai jos din pom - numai că acest lucru nu se constituie ca o obligaţie - este un tertip judiciar similar cu punerea sub asediu a unei categorii de credincioşi pe care implicitul situaţiei îi ţine suspendaţi într-o realitate refuzată atât de către autoritatea globală cât şi de cea bisericească. Această înseamnă, în opinia mea, a respinge şi a condamna la izolare un popor dreptcredincios care ţine dogmele părinteşti, apără adevărul şi dreapta închinare şi înţelege să nu plece grumazul în faţa fărădelegii de a purta pururea cu sine stigmatul prezumţiei de vinovăţie pentru fapte nesăvârşite încă.
Biserica nu-şi poate îngădui nici măcar prin autoritatea forului ei cel mai înalt să scoată în afara participaţiei pastorale vreo categorie de credincioşi, decât în cazul vreunui eres. Dacă Sfântul Sinod nu poate fi motivat să aplice rigoarea anatemei asupra acestei categorii de credincioşi - asta pentru că, în mod categoric, nu are temeiul teologic şi canonic să o facă - înseamnă că va trebui să îşi asume această categorie de credincioşi cu toată răspunderea şi să o accepte în dialog şi în lucrare.
Este nedrept pentru un organism administrativ-bisericesc, oricare ar fi el, să se prevaleze de autoritate canonică pentru a-şi arunca în derizoriu proprii credincioşi, expunându-i în faţa structurilor seculare ca pe unii care ar avea în relaţia cu statul, din care înşişi sunt parte, anumite bariere de conştiinţă şi religioase. Sfântul Sinod nu se poate delimita de credincioşii asupra cărora nu a găsit justificarea să arunce vreo anatemă. Şi dacă o astfel de motivaţie a anatematizării nu poate exista, va trebui să adopte în dialog cu această categorie de credincioşi o atitudine care să aibă drept consecinţă un acord deplin.
Cele petrecute confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că undeva la vârful Bisericii există şi se manifestă din plin anumite tendinţe de confiscarea a deciziei, fapt confirmat şi de accentele autoritariste exprimate în textul noului Statut B.O.R.
Dăm aici doar câteva referinţe din noul Statut pentru Organizarea si Funcţionarea B.O.R. care aruncă în scenă grave disfuncţii la nivelul păstrării climatului de colaborare între ierarhia superioara şi clerul de parohie, precum şi între autoritatea ecleziastică superioară si enoriaşii care întreţin viaţa Bisericii. Potrivit noului statut, ierarhia superioară revendică toate pârghiile de conducere administrativă din Biserică, transformând preoţimea în agenţi de prestări servicii şi încasatori ecleziastici (a se vedea Art. 65. lit. g. din Statut), refuzând astfel corpului eclesial orice fel de participare deliberativă reală la viaţa administrativă a Bisericii. Prin natura dreptului acordat Patriarhului de a dizolva, prin decizie patriarhală, structuri deliberative cu un rol esenţial în viata eparhiei (Art. 25 lit. q) se încalcă grav principiul canonic potrivit căruia organele de conducere a Bisericii se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii şi nu numai prin voinţa unei căpetenii, sau prin voinţa unei singure categorii de membri.
În articolul 25 din Statut, lit. q se spune: „Patriarhul confirma si dizolva, prin decizie patriarhala Adunările Eparhiale” (!??!) ceea ce este un fapt nemaiîntâlnit în practica de până acum a Bisericii. Asemenea alunecare spre o politică a dictatului ecleziastic nu poate fi decât îngrijorătoare! Distanţa de ordin spiritual, tot mai accentuată, între ierarhia superioară bisericească şi clerul de parohie, dezvăluie o relaţie restrictivă, punitivă, o relaţie administrativă rece şi fără Dumnezeu. Acest fapt este reflectat chiar în recent înnoita legislaţie bisericească, din care lipseşte orice urmă de duh şi în textul căreia nu vom putea găsi nicidecum vreodată numele lui Hristos, dar în care abundă dispoziţiuni cu caracter ultimativ. Din acest text siluit sunt eliminate argumentele cheie ale implicării mai profunde a laicatului ortodox la actul de administrare, dar în acelaşi timp sunt refuzate şi orice fel de revendicări preoţeşti privitoare la acest act. Este oarecum simptomatică situaţia suspendării dreptului comunităţii preoţeşti de a propune prin vot candidaţii pentru funcţia de protoiereu. Prin abilitarea episcopului cu drepturi discreţionare de a numi, a reconfirma sau a revoca protopopii din teritoriu (art. 70. al. 1 si 2) nu se ajunge decât la o gravă pervertire a mecanismelor de reprezentare clericală de la nivelul protopopiatului în instrumente manevrabile, obediente unei autorităţi potenţial abuzive ori potenţial rupte de realitatea vie din teritoriu. Astfel protoiereul va fi transformat într-un gardian asmuţit permanent împotriva propriilor colegi preoţi, având sarcini precise de supraveghere (Art.71 lit. d), urmărire (Art.71 lit. f) şi raportare (Art.71 lit. c) a conformităţii plebei clericale cu cerinţele dictate de la centru. Atenţie ! Nu am citat din Statutul S.R.I., ci din Statutul B.O.R. !
Mai mult decât atât, transformarea Adunării Naţionale Bisericeşti („Parlamentul” nostru ecleziastic), organismul central deliberativ al Patriarhiei, într-un for cu vot consultativ (art. 127, lit. 4) este o deturnare inacceptabilă, şi o confiscare nejustificată a rolului deliberativ al unei structuri administrativ-bisericeşti cu angajament profund în viaţa Bisericii. Prin această tendinţă patronală conducerea superioară bisericească riscă să invalideze însuşi principiul durabil al sobornicităţii - care instituie rânduială potrivit căreia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, ci doar cele colegiale sau colective - dar atentează şi la funcţionalitatea dată de un alt principiu de ocârmuire bisericească, cel constituţional-bisericesc, potrivit căruia unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie - sau se alcătuiesc - prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii.
Autoritatea sinodală care insistă în a ignora aceste principii, fie acreditează ideea că doreşte în mod deliberat să oculteze actul de conducere, pentru a fi mai simplă o eventuală deturnare a intereselor Bisericii, fie lasă impresia că se teme de propria Biserică şi de proprii actanţi. Oricum ar fi interpretată această tendinţă, ea nu dă altceva decât coordonatele unui exces de autoritate fără precedent. Simptomatologia acestui exces poate revela grave probleme de adecvare la problemele timpului, dar şi riscul major de a provoca o despărţire definitivă a autorităţii bisericeşti superioare de aspiraţiile credincioşilor pe care pretinde că îi păstoreşte. Fie că este stipulat, sau nu, în vreun regulament sau statut, vreun drept sau altul al cuiva, mulţimea credincioşilor va avea totdeauna rezervată libertatea de a-şi exprima votul încrederii sau al neîncrederii faţă de ocârmuitori. Asta e sigur !
Urgenţa de ordin pastoral şi misionar ar fi tocmai efortul de a se reconfigura un dialog care să implice toată Biserica, toate categoriile de membri ai Bisericii, clerici de toate treptele, monahi şi credincioşi, pe tema unei reconcilieri durabile.
Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos. Nu putem schimba aşezămintele şi lucrările Bisericii de pe o zi pe alta, pentru a ne înfăţişa ca stăpânitori şi domni ai lumii acesteia; pentru că pururea zicem întru nesfârşită rugă: „Că a Ta este Stăpânirea şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; Şi o astfel de stăpânire s-a dat lui Hristos în cer şi pre pământ de-a pururi (Matei XXIV, 18).
Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător. Pentru pregătirea unui răspuns drept, cu incidenţă asupra legilor ce vizează supravegherea persoanei, se cuvenea o largă dezbatere şi o atentă consultare cu întreg corpul Bisericii, cu toţi ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii. Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.
Este un lucru trist că un astfel de răspuns despre buletine, paşapoarte şi cipuri, a fost grăbit de pricini politice diverse. S-ar fi cuvenit o consultare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, care să convină în simfonie asupra unei rezoluţii precise pe această temă. Biserica Greciei dovedeşte această chestiune într-un fel, Biserica noastră într-alt fel, celelalte biserici altfel, fapt care pune în mare derută pe credincioşi.
În legătură cu problema ridicată aici văd în adâncul mulţimii credincioşilor priviri dezorientate, temătoare, înfricoşate chiar. Unii dintre aceştia sunt luaţi în râs, alţii osebiţi precum câinii, prigoniţi de atitudinea arogantă, superioară, a unora dintre cei ce se cred atotştiutori. În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.
Îndată după 89, Sfântul Sinod a elaborat un document care a şi fost dat publicităţii, în care ierarhia ocârmuitoare de atunci îşi recunoştea greşelile şi cerea poporului dreptcredincios să rămână strâns unit în Biserică şi vrednic apărător al credinţei. Un asemenea gest s-ar cuveni şi acum, când nu una, ci mai multe greşeli sfărâmă încrederea credincioşilor în ierarhii lor. Îi vrem pe ierarhii noştri în fruntea noastră la lucrare şi la luminare şi la smerire şi la binecuvântare şi la păstorire duhovnicească sfântă.
E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt. Biserica nu este o armată de sacerdoţi îngrămădită în altarele patriei, ci un spaţiu al refugiului pentru vremuri de restrişte, o incintă unde zdrenţele cuiva nu trebuie să mai oripileze, ci trebuie să dea dovada sublimei înălţări.
Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie. Poate fi vorba de banala determinare a pierderii „îndemânărilor” locului de muncă, a pierderii funcţiilor, sau a pierderii vizibilităţii. Ceea ce ştim cu adevărat e faptul că noi toţi suntem victime ale unor determinări care ne sporesc la nesfârşit grijile şi asta înseamnă a propăşi peste timp tentaculele Fiarei.
Avem televizor, avem maşini, avem telefoane mobile, avem proprietăţi şi toate acestea sporesc mulţimea determinărilor. Nu dorim o evidenţă biometrică, dar nici nu putem estima până unde a pătruns demonul determinărilor în viaţa noastră într-atât încât să nu mai putem spune: „Iată, sunt liber faţă de orice şi faţă de oricine, în afară de Dumnezeu!” Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.
La urma tuturor aşezăm şi credinţa ! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor!
Noi nu dorim nici una şi nici cealaltă. Noi nuanţăm ! Nuanţăm şi facerea de bine, şi dreptatea lui Dumnezeu şi doctrina şi sfintele canoane şi predania Sfinţilor Părinţi şi sensibilităţile de tip ecumenic şi problema cipurilor şi problema simbolurilor… Nuanţăm tot ceea ce ne cade în plasa unei raţiuni din ce în ce mai autonome şi mai lipsite de Dumnezeu.
Mă întreb oare dacă semiluna ar fi fost altfel desenată pe steagurile musulmane, sau dacă steaua lui David de pe stindardele evreieşti ar fi avut mai puţine colţuri, cum s-ar fi arătat la pricină „fraţii” noştri de alte religii. Oare nu ar fi răcnit cumplit !
Asemenea şi noi, dar nu răcnind, să nu fim pricină de consimţire a unor fărădelegi, tăcând ! Şi noi, cinstiţi creştini iubitori de Hristos, se cuvine a ne simţi jigniţi pentru că suntem siluiţi şi manipulaţi cu simbolurile evocate în Sfintele Scripturi. Şi dacă simbolurile nu au nimic a ne vătăma, să avem grijă totuşi că se cere grabnic să ne eliberăm de adevărata Fiară care bântuie viaţa noastră: Fiara determinărilor !
Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde ! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse.
Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36).
Sursa: www.laurentiudumitru.ro/blog
CENTRUL ECLESIASTIC DE DOCUMENTARE “MITROPOLIT NICOLAE COLAN”
