Poporul roman nu este "cadavrul din debara". Comentarii despre Romania ale generatiei tinere.

Tudor Chirila face, pe blogul sau, un apel generatiei tinere pentru a posta 1000 de comentarii frumoase despre Romania. Pana acum au postat peste 500. Si ce vedem? O generatie destul de traditionalista, in pofida spuselor carcotasilor. O generatie careia ii place tot ce e romanesc. Daca vom reusi sa depasim limita manualelor si a profesorilor crescuti la scoala lui Nicolae Manolescu si a lui Lucian Boia, ii vom putea cunoaste mai bine pe adevaratul Eminescu, Tutea, Noica, Vulcanescu, Steinhardt, Crainic sau Gyr. Si nu vom mai vorbi despre poporul roman ca despre „cadavrul din debara”. Astept si comentariile voastre.

HuNt3r spunea...
Romania. fara toti politicienii...

Mara spunea...
Tatal meu, icoana vie. Vama Veche si rasaritul de acolo. Orasul copilariei mele. Manastiri.

Roxana spunea...
Complexul de Manastiri BARSANA
Muzeul Satului Maramuresan
Maramures
Voronet

Anna spunea...
Caii lui Cucerzan, dorul lui Blaga, drumuri catre Ardeal, graul in iunie, Marcovicii din Vama, porti necunoscute la care am batut de atatea si atatea ori sa cer apa, soferul molodovean care la 2 dimineata a oprit si mi-a facut pana...nu-mi ajung 1000 de cuvinte.

Diana spunea...
Operele lui C. Brancusi, Cheile Sohodolului, Manastirile Polovragi, Tismana si Lainici- pt. a numi doar cateva locuri si obiective din zona mea.

5zambete spunea...
Constanta, marea, apusuri calde si senine, oameni veseli, peisaje unice, eroi, libertate.

A:) spunea...
L.Blaga("sentimentul caracteristic romanului e dorul,sentiment trait prin doina")
andrei3000 spunea...
HANUL ANCUTEI = Stil Rustic + Traditia neamului romanesc (port popular) + istoria neamului romanesc imprimata pe vesela + muzica de petrecere romaneasca + vin romanesc + palinca a la Romania
Distractie in stil romanesc !

ea spunea...
EXISTA un lucru in tara noastra care face cat 1000 , care face planeta sa zambeasca , sa o trezeasca , sa ne iubeasca.. pe noi romanii.. GRADINA !! a cui ?? a MAICII DOMNULUI

sideris spunea...
Steinhardt, Paleologu, Crainic si atatia altii, gradina botanica din Cluj, tot Maramuresul (in special muzica traditionala, de exemplu Grigore Lese), Toma Caragiu, parintele profesor Ioan Buga, malul Begai din Timisoara. Si zeci de OAMENI ne-celebri pe care i-am cunoscut in aceasta viata si care ma fac fericita pana la lacrimi ca sunt aici si niciunde altundeva, in pofida...

mace spunea...
sighisoara, manastirile din Moldova, palinca din Ardeal, amabilitatea oamenilor de la pensiunile de tara

Irina spunea...
Casa bunicilor de la Campulung Moldovenesc,Cheile Bicazului,Tudor Gheorghe,Zamfir,Lacul Rosu,cascaval afumat,tochitura cu mamaliguta si sarmale oltenesti si mult prea multe altele

ioni spunea...
limba română
casa de la ţară a bunicilor
părul împletit în spic
Eminescu
Braşovul
floarea de colţ
Parcul Copou
Suflet Curcubeu spunea...
Cuvantul "dor"
Marasti, Marasesti, Oituz
Ia bunicii
Cenaclul Flacara
Painea proaspat scoasa din cuptor cu vin

Elena-Luminita spunea...
mama,prietenii,oamenii frumosi,faleza din Constanta,mirosul marii,Craciunul cu cei dragi intr-un sat de munte,Bucegii,zapada,Ateneul, concerte Vama,,,Ferdinand al VIII_lea",libraria Carturesti,Nichita,Sorescu,Eminescu, Medelenii,Grigorescu,Tutea, Maria Tanase...

Maria de Romania spunea...
- opera unor genii ca(M.Eliade, E.Cioran, O. Paler, Nichita Stanescu, G.Bacovia)
- filme care dau clasa: 'Filantropica','Terminus Paradis'
- oameni care joaca mai mult decat un rol: Gh.Dinica, D. Visan, M. Diaconu, F. Zamfirescu
- compozitori care si-au scris sufletul: G. Enescu, C. Porumbescu
- Alba Iulia: orasul sufletelor unite
Pe langa orase, oameni, opere, arta, vreau sa cred ca fiecare are Romania lui personala. Un univers intim, afectiv care te face sa simti ca apartii cuiva.

mihaela spunea...
Preda,Eminescu,Eliade,Teodoreanu;
Adrian Streinu Cercel;
dealurile subcarpatice din Oltenia;
poienitele cu margaritar,unde te uiti bine cum pui piciorul,sa nu strivesti vreun clopotel;
mirosul de lipie coapta pe plita bunicii;
sunetul zapezii care se asterne pe acoperisuri;
tu,Tudor,mama ta,oamenii ca voi pe care ii are Romania si ale caror voci nu se aud,dar noi stim ca exista;

Upanishada spunea...
Brasov. Laptaria lui Enache - iarna. Terasa La Motoare - vara. Narghilea in Valea Regilor - Pasajul Villa Cross. Sala Dalles. Baile Govora - casa de la tara. Muntii. Marea Neagra. melodia Treceti Batalioane Romane Carpatii - ma face sa plang... de cand stiu melodia. Si multe... multe... Romania, dar fara unii in ea, i-as alege si i-as elimina.

Becks spunea...
Lucian Blaga, Brasov, Castelul Peles si tot ce inseamna pamant romanesc:)
Francesca spunea...
Eminescu, istoria noastră, mănastirile, marea, Dunărea, munţii, oamenii cinstiţi (românii adevăraţi), merindarele, ospitatlitatea, tradiţiile, Constantin Brâncuşi, patrioţii, Iaşi, Sighişoara, Deva, Săsciori...

Şi nu în ultimul rând cerul. Să nu uităm că trăim sub acelaşi cer ca şi americanii, francezii sau etiopienii.

Dacă oamenii care sunt în stare să facă ceva s-ar implica, şi nu ar lăsa gunoaiele umane sa ne conducă, totul ar fi mai bine! Eu sper la o Românie mai buna! Pentru că MERITĂ!

Alexandra spunea...
Proverbele romanesti
Melodiile in romana chttp://www.blogger.com/img/blank.gifare nu ar avea farmec in alta limba.
Si campiile din drumul spre mare.

Cas spunea...
gura portitei, dorul, ateneul, sambata de sus, eliade, piatra craiului in apus, bucurestiul noaptea... ah.. si cate ar mai fi..

Paula spunea...
si inca ceva! in Romania inca mai exista CREDINTA!!
si..colindatorii :)

Ionut Trandafirescu spunea...
Stefan cel Mare, Brancovenii.... Biserici si Manastiri. Credinta, suflet, traditie. Mantuire, devotament, profunzime...

Ionut Trandafirescu spunea...
Colindatul , Iordanitul... muzica lautareasca... traditia cea vie si sfanta

Ionut Trandafirescu spunea...
Junimea, Convorbiri literare, Noica, Blaga, Crainic, Eminovici... Wow... ce Romanie minunata

ale calba spunea...
Cluj
Sibiu
Sighisoara
Sarmalele :))
"Cantec deplin" - Radu Gyr
Hagi
Nadia Comaneci
Blaga
Eminescu

gala spunea...
Valea Frumoasei,Maria Tănase, Eliade, Sânzâienele, bătrânii pe care îi mai avem, strugurii de la Blaj, mănăstirile

Carmi spunea...
sarmisegetuza..minunat loc, oameni buni, o liniste datatoare de viata.
marea..intotdeauna scoate tot ce e mai bun din mine
orice rau, langa orice pajiste,in orice loc uitat de lume..aveam o tara atat de frumoasa!

Parintele SERAFIM BADILA de la Manastirea Casiel despre nevoia de duhovnici buni. Cum si-a cautat Parintele Arsenie Boca duhovnic

Este o framantare a multora si chiar a parintelui Arsenie Boca. Parintele a fost trimis de mitropolitul Nicolae Balan in Athos. Stia ce calitati are parintele Arsenie, vroia sa faca la manastirea Sambata un focar de ortodoxie si avea nevoie de niste oameni deosebiti si ii considera deosebiti pe parintele Arsenie si pe parintele Serafim Popescu. I-a trimis la Athos. Parintele era constient ca nu are ce cauta in Athos si nu poate spori daca nu are un duhovnic. Si a cautat duhovnic. Si pe care-l cauta? Zice el: care-i mai aspru. Şi i s-o spus: este ala! Şi când s-a dus la el ăla i-a zis: apăi tu nu eşti bun nici de măturat! Şi zice părintele Arsenie: asta-i pentru mine, ăsta-mi trebuie mie! Şi-apoi părintele s-a rugat. Scrie în cărţile părintelui Arsenie că e mare lucru să ai un duhovnic să te povăţuiască după Dumnezeu. Dumnezeu să te povatuiasca. Şi-aşa făcea părintele. El îţi ştia numele, trecutul, viitorul, totul. În câteva puncte îţi spunea, cam aşa ca şi părintele Iustin, slavit să fie Dumnezeu! Şi-a avut ţara aceasta duhonici şi mai are.

Părintele Arsenie s-a rugat ca Dumnezeu să trimită un duhovnic, şi-apoi s-a rugat la Maica Domnului şi l-a luat Maica Domnului de mână şi l-a dus în Sfântul Munte Aton şi acolo l-a dat în grija Sfântului Serafim, care cu aproximativ 200 de ani in urma a trecut in veşnicie. Şi-acolo a fost încărcat părintele Arsenie de har, darul Duhului Sfânt, clarviziune samd.

Ce vroiam să zic cu aceasta? Iată deci că Dumnezeu a lucrat la părintele Arsenie prin Sfântul Serafim care a trecut. Susţin ce a zis părintele Filotheu şi anume: „Cărţile sunt duhovnicii care nu ne amăgesc, care nu ne înşală”. Şi astea sunt în vremuri din urmă povăţuitorii noştri cei adevăraţi. Că mai sunt şi alţii .... Da! Sunt! Are Dumnezeu foarte mulţi. Când vorbea părintele Cleopa autocare întregi rămâneau doritoare de a se mărturisi, coborau din autocare cu zecile. Şi părintele Cleopa, cu înţelepciunea care i-a dat-o Dumnezeu, zice: Da, dar eu nu vă mărturisesc acum, acum numai vă spun ceva la cei care ziceţi că vreţi să mărturisiţi: care dintre voi sunteţi tutunari?. Dupa 40 de zile veniţi aici că vă spovediţi, dar lăsati ţigara. Care n-aţi postit lunea, miercurea şi vinerea? Postiţi şi când se implinesc 40 de zile veniti. Care sunteţi alcoolişti? Care trăiesc în concubinaj? Uite, citiţi rugăciunile alea, faceţi milostenie, spunea părintele, şi după 40 de zile veniţi. Ce crezi că veneau 50? Veneau 3 care erau hotărâţi. Zice părintele Cleopa către mine: Măi, părinte, mai bine cu 50 la Rai decât cu 500 la iad!

Deci, un duhovnic oarecum îşi triază fii duhovniceşti şi dacă vede că nu sporeşte îl trimite la altul. Du-te că eu nu te pot ridica, baţi pasul pe loc şi în viaţa duhovnicească nu e pasul pe loc. Ori înainte, ori înapoi. Deci, ne trebuie duhovnici, e adevărat. Dar atunci să facem ce a făcut mama părintelui Arsenie. Era copilă tânără şi zice: Doamne, dacă mă vei vrednici să mă căsătoresc, şi-mi dai copii, parte bărbătească, femeiască, Ţie ţi-i voi da. Ţie să-ţi slujească.

Aţi văzut ce fel de preocupare avea mama unui duhovnic, despre care Parintele Teofil zice că unul mai de vârf, în ţară, care a lucrat în biserică, ca părintele Arsenie n-a cunoscut. S-a zămislit părintele Arsenie în pântecele mamei. A stat curat el acolo, noua luni în pântece, cât tatăl-său s-a dus în America, şi-apoi până a înţărcat. Iată, s-a semănat grâul, a venit vremea la săpat, s-a copt, l-a cules. Aşa facem noi cu pământul. Aşa trebuie şi cu copilul acela, viitorul cetăţean al Raiului. Fiecare avem dorinţa asta şi pentru asta ne-a adus Dumnezeu în lume.

Parintele Arsenie Boca despre moartea care dobandeste invierea

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.
Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.
Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.
Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.
Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.
Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.
Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care s-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul pe care 1-a băut Iisus.
Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, - convingeri ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc virtuţile, unde duc ?
Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Şi Dumnezeu e Adevărul.
Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui viaţa pentru Dumnezeu şi oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.
De ce nu ne temem noi de moarte ?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morţii.
Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei fi cu Mine în Rai !”) adică din însăşi această viaţă.Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel: „Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi !”
Dar credinţa a fost superioară celor mai înfricoşate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare dintre chinurile prin care a trecut, omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind - spre a pune capăt ruşinii pe care o mâncau prigonitorii - să le taie capul cu sabia.
Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.
Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedeşte.
Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit. Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morţi!
Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!

"Salvatorii natiei"" (Nicolae Manolescu, Patapievici, Plesu, Nemoianu, Tismaneanu, Boia)

Salvatorii natiei sunt inepuizabili. De vreo sută cincizeci de ani ei dau lectii poporului român de ce si cum e „subdezvoltat”, de ce si-a „ratat” istoria etc. Fireste, nu si-au consumat energia nici după 1989. Ba, dimpotrivă, sunt la fel de activi ca pe vremea comunismului, lăsându-ne muti de admiratie in fata clarviziunii lor providentiale. Sunt, fireste, intotdeauna la putere, dar acum dau impresia că se află in opozitie. }in sub control mass-media, iar cei mai multi au devenit si tele-intelectuali. Sunt ceea se numeste vip-uri. Formează constiinte.

Dar ce e curios e că, având atâta putere şi atâta audienţă naţională şi internaţională, ei dau vina (pentru dezastrele de azi şi de ieri) tot pe poporul român, pe „metehnele” lui şi pe trecutul lui. Ca elite formatoare ce sunt, îşi dau întâlnire nu doar la televiziune, ci şi-n presa scrisă. De pildă, recent, s-au întâlnit în paginile Cotidianului, animaţi de un domn pe nume Silviu Mihai, sub genericul Catalogul ideilor care au ţinut România pe loc (941 vizualizări, 19 decembrie 2005). Aflăm cu uimire că România a fost ţinută în loc de un catalog al ideilor, comparabil cu celebrul catalog al corăbiilor din Iliada lui Homer. Încercăm să decriptăm in care loc anume a fost ţintuită România. Bănuim că în cel numit carpato-danubiano-pontic. Numai că dascălii nostri se-nşală când decid că România a stat pe loc, fie şi prin faptul că de la vechiul regat s-a extins ca Românie Mare după primul război mondial, pentru ca să devină Românie medie după ultimul război mondial. Însă, după o vagă bănuială, salvatorii naţiei sunt cu mult mai subtili şi, foarte probabil, se referă la un anume nivel economic „încremenit”, adică ţintuit în loc de acel set de idei. Aşadar, o Românie moartă, sau poate în perpetuă stare muribundă, de vreme ce catalogul de idei se datorează, în cea mai mare măsură, „cadavrului din debara” (H.-R. Patapievici), pe care, thanatofili, românii refuză să-l îngroape. Un cadavru cu numele Eminescu le-a lăsat românilor un odios catalog de idei, pe care urmaşii acestuia l-au completat cu alte câteva. După socoteala celor de la Cotidianul, ar fi cam opt idei ucigaşe, care au făcut imposibil progresul României: 1) excepţionalitatea; 2) mesianismul; 3) degradarea patriotismului în fudulie provincială; 4) euforia naufragiului; 5) autenticismul etnic; 6) colectivismul; 7) antiindividualismul; 8) rezistenţa prin cultură. Un amestec, să recunoaştem, cam derutant, dacă ţinem seamă că salvatorii militează sub stindardul a ceea ce se numeşte, în limbaj postmodernist, political correctness. Deruta e şi mai mare de îndată ce constaţi că ideea rezistenţei prin cultură este opera originală chiar a salvatorilor, care, de 16 ani încoace, se mândresc cu o asemenea formă de „disidenţă” care le-a permis să pună mâna pe toate instituţiile de cultură, pe edituri şi pe reviste. În schimb, Paul Goma, care n-a incăput în România ca să „reziste prin cultură”, e făcut, după 1989, praf şi pulbere, acuzat de intoleranţă eminesciană. Căci acesta-i adevărul: Eminescu n-a rezistat prin cultură, ci a atacat de-a dreptul sistemul, într-o vreme când aşa ceva mai era posibil, dar nu atât de „posibil”, încât să scape nepedepsit, atât de către contemporani, cât şi de actualii salvatori care se iluzionează a-i fi pus „cadavrul in debara”.

Asa stând lucrurile, descoperim uimiti că acest fudul catalog de idei nu este opera nici a lui Eminescu şi nici a posterităţii sale, ci, pur şi simplu, a fost scornit ad-hoc chiar de către salvatori! Oricare dintre cele opt idei n-are rădăcină în poporul român, ci sunt opera directă a salvatorilor miticişti, a elitelor politice, scornite tocmai pentru a-şi legitima ruptură profundă de soarta neamului. Salvatorii susţin că setul de idei a barat progresul României. Ei vorbesc de progresul cu orice preţ, vorba lui Caţavencu, dar ideologia postmodernistă pe care o slujesc azi a eliminat conceptul de progres din arsenalul paradigmei. Şiretenia, va să zică, este fără margini. Dacă poporul român s-a opus progresului, înseamnă că el a fost de la bun inceput un popor, prin excelenţă, „postmodernist”! Si faptul ar trebui să-i umple de mândrie patriotică „neprovincială” pe salvatorii naţiei. Totusi, ei se-ntristează. Dar se-ntristează cu adevărat? Mai mult decât a făcut-o Eminescu?

Ajunşi în acest punct apoteotic-catastrofal, să luăm in serios si alte idei din catalog. Şerban Papacostea, între ceilalţi, o spune de-a dreptul că marele vinovat pentru obstacularea progresului în România este Eminescu. Vina lui cea de neiertat e că era convins că „ne stă cel mai bine în iţari”, „iar viziunea lui (iţăristă, n.n.) a produs intârzieri în procesul de modernizare”. Ştie toată lumea că Eminescu purta iţari, cum îl arată şi pozele, şi listele de rufe date la spălat, publicate de D. Vatamaniuc! Un mai vechi admirator al poetului, Virgil Nemoianu, crede că istoria negativă a României se datorează nu numai lui Eminescu, ci şi lui Caragiale. Până mai deunezi, Caragiale era contrapus lui Eminescu, în postură de exemplu pozitiv. Acum e şi el de aceeaşi teapă cu Eminescu: „Nocivi sunt Eminescu şi Caragiale”. Ce-i drept, observă cu fineţe şi cu largă îngăduinţă Virgil Nemoianu, „Negativitatea lor nu e intenţionată”, ci involuntară, ca expresivitatea lui Eugen Negrici, ceea ce este, desigur, şi mai grav. Ce e rău în Caragiale? Râsul. Subtilitatea se accentuează: râsul e un alibi: „Râdem niţel şi astfel ne vindecăm şi ne purificăm de toate turpitudinile, nu-i aşa?” Dar dacă nu-i aşa?! Dar dacă râsul lui Caragiale nu e postmodernist? Dar dacă râsul lui Caragiale nu e pură parodie, nu e zeflemeală şi simulacru, toate dragi postmodernităţii? Dacă dincolo de aparenţe e tragedia, cum a sesizat Eugen Ionescu?

Fireşte, în context, Eminescu e şi mai vinovat în ochii lui Virgil Nemoianu, cu toate că vinovăţia îi vine tot din… talent, ca şi lui Caragiale. Poetul ne-ar fi instalat, prin forţa talentului, într-„un fel de utopism paradiziac, o nostalgie nesăţioasă, un sentimentalism al trecutului, un exclusivism eliminatoriu al prezentului, un refuz al viitorului, o mitologie artificială şi până la urmă, malefică”.

Nu cumva malefică e lectura eminesciană a lui Virgil Nemoianu? Nimic mai străin, de Eminescu, decât orice utopism, decât aceste etichetări mustind de ideologie şi de aversiune, care pot părea iraţionale, dar care sunt, în realitate, deliberate, dat fiind că Virgil Nemoianu îşi contrazice propria doctrină (din O teorie a secundarului), cum am demonstrat în cartea mea Transmodernismul (Editura Junimea, Iasi, 2005).

Vladimir Tismăneanu e înverşunat, ca mai toţi elitiştii, împotriva naţionalismului românesc, deşi, în realitate, naţionalismul românesc e tot o invenţie, fiindcă oricând se poate demonstra că naţionalismul la români e mai mult vorbit decât faptic. Din acest punct de vedere, naţionalismul românesc e dintre cele mai slabe din lume, neputându-se nici pe departe compara cu cel al marilor naţiuni europene, dar nici cu al ungurilor, al evreilor, al croaţilor, al ruşilor, al ucrainenilor etc. Dacă românii ar fi fost un popor naţionalist, astăzi ar fi fost la fel de temut şi de respectat ca Rusia, Germania, Marea Britanie sau Franţa. Însă salvatorii sunt de o subtilitate perversă: deşi ştiu adevărul, ei vor ca România să rămână la fel de slabă, sub pretextul că o vor „tare”. Dar tăria ţi-o dă conştiinţa naţională iar nu slugărnicia incumbată de elitele politice. Tismăneanu regretă că din comunism a dispărut spiritul internaţionalist (teză trotkistă). S-ar fi ratat, astfel, reconstrucţia României, a Europei şi a lumii. El mai recurge, pentru aceasta, la o altă viclenie comparatistică: ştiind că faimosul Manual de Istorie a R.P.R. semnat de Mihail Roller e compromis definitiv, se grăbeşte să pună semnul de egalitate între respectivul manual şi cartea lui Nichifor Crainic Etnocratie si ortodoxie !

Triumfalismul ideologic al salvatorilor jubilează în faţa tezei excepţionalismului românesc. Ea este acreditată nu numai de Lucian Boia, dar până şi de Andrei Pleşu sau de Sorin Antohi. Suntem unici! ar striga la fiecare pas românii. Câţi tărani or fi strigat astfel în vreo două mii de ani? Dacă vreun zărghit strigă aşa ceva, strigă oare toţi românii? Strigând aşa, zic salvatorii, românii pretind „drepturi suplimentare” faţă de alte neamuri. Şi mai pretind o „misiune specială”! Doamne fereŞte! Noi vedem, nu de azi, de ieri, cum alţii vor „drepturi suplimentare” în raport cu poporul român. Le-au avut cu vârf şi indesat. Si le mai au. Oare pe ce lume trăiesc salvatorii? Ş-apoi, cu un strop de simţ realist, de ce n-am recunoaşte că şi românii sunt unici ca popor şi ca indivizi? Suntem români şi punctum! cum a zis poetul. Si tot el a observat că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, cum spusese Protagoras, ci fiecare lucru işi are propria măsură. Ştiinţa a confirmat-o demult. Până şi vocea unui individ este unică. Ce-ar fi să i se spună d-lui Boia că nu este Boia, ci altceva: o muscă, un casalot sau, de-a dreptul, Mihail Roller? Oare nu s-ar supăra? Petre Ţuţea zicea că inainte de a fi om este român, şi incă românul într-un unic exemplar Petre Ţuţea! Şi de ce n-ar fi aşa, de ce ar fi cum au decretat comuniştii? Adică aceia care l-au eliminat pe Ţuţea din viaţa publică, frângând un destin, aceia care i-au contestat calitatea de român, vrând să-l transforme într-un „om” generic, fără identitate. D-l Boia pretinde că poporul român, având conştiinţă proprie, este prizonierul „ideii autohtoniste potrivit căreia românii ar fi de altă esenţă decât alţii, ceea ce a riscat să ne pună în afara istoriei normale”. Gogoşi! Francezii, recunoscându-se francezi, adică de altă „esenţă” decât italienii, n-au riscat să se pună în afara istoriei. Dacă ar cunoaşte ontologia arheului eminescian, d-l Boia ar vedea cum logica lui exclusivistă este contrazisă de logica trivalentă a vagului (Constantin Virgil Negoită), de logica identităţii numerice care implică în simultaneitate identitate şi diferenţă, concepte familiare şi paradigmei postmoderne, în numele căreia militează, ocultând-o!

Th. CODREANU

Profesorul Theodor Codreanu: Eminescu, asasinat a doua oara

“Am inceput sa-l aprofundez pe Eminescu inca din 1977 si continui sa-l studiez si acum, si-a inceput excursul criticul si istoricul literar Theodor Codreanu. Dupa 1989 a inceput moda demitizarilor si surprinzator de multi s-au napustit pur si simplu asupra lui Eminescu, incercând sa-l doboare de pe soclu. De ce am ales aceasta tema? Am ales-o pentru ca se leaga de aceasta demitizare furibunda”. Conferentiarul a explicat, apoi, conceptul de “canon”, transferat din hermeneutica teologica in cea literara, termenul de “canon occidental”, lansat de americani, prin Harold Blum, si conceptul de “scriitori canonici”, preluat si de noi. “Din nefericire, la noi canonul literar a fost legat in ultimii ani de asa-numita “lista a lui Manolescu”, a subliniat Theodor Codreanu. Cine nu este pe aceasta lista nu exista ca scriitor, ca istoric literar sau critic. Grigore Vieru sau Constantin Ciopraga, de pilda, lipsesc din monumentala Istorie a literaturii a lui Nicolae Manolescu. Si cititi, va rog, cum apare Eminescu in aceasta lucrare. Dar, oricâti demolatori si-ar uni fortele contra lui Eminescu, el va ramâne centrul canonic al spiritualitatii literare românesti, asa cum este Shakespeare la englezi, Dante la italieni sau Walt Whitman la americani. N-o spun numai eu, au spus-o la trimpul lor Nicolae Iorga, George Calinescu, Tudor Vianu, Constantin Radulescu-Motru, Constantin Noica, Dumitru Vatamaniuc, au spus-o multi exegeti straini ai operei eminesciene. .. Manolescu incearca sa-l scoata pe Eminescu din centrul canonului românesc si sa-l plaseze, tot ca scriitor canonic, in plan secund. Pâna si Luceafarul este minimalizat. ca si Scrisorile, ca si Oda in metru antic, despre care Laurentiu Ulici scrisese ca este cea mai frumoasa poezie care a fost scris vreodata in limba româna. Manolescu merge de la estetic la metaestetic, de la literatura la metaliteratura, la o meditatie despre literatura”. Theodor Codreanu a subliniat ca incercarea de a-l scoate pe Eminescu din centrul canonic românesc are legatura cu moarte civila a lui Eminescu, mai exact, cu asasinarea lui, din considerente politice si geo-politice. “Amintiti-va ca Eugen Negrici a si propus, la un post national de televiziune, instituirea unei taceri mormântale asupra lui Eminescu, timp de cel putin un deceniu! Nu-i aceasta o noua tentativa de asasinat?” a intrebat Theodor Codreanu, subliniind ca perpetuarea urii contra operei lui Eminescu, indeosebi contra publicisticii sale, este cea mai puternica dovada a actualitatii creatiei eminesciene.

Fiica lui Eugen Ionescu, virusată de GDS, refuză ca tatăl ei să fie considerat autor român. Românismul, "atârnă ca o tinichea"

Foto: www.cjolt.ro

Dramaturgul Eugen Ionescu s-a născut în 1909 la Slatina. Deşi anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa, şi în România au fost organizate mai multe acţiuni care fac referire la centenarul artistului, în contractele de drepturi de autor pe care le semnează fiica sa Marie-France Ionesco, aceasta interzice categoric ca tatăl său să fie recunoscut ca dramaturg de origine română.

Motivul, arată jurnaliştii de la Evenimentul Zilei, este că fiica lui Eugen Ionescu nu îl consideră pe tatăl ei un autor român, "din moment ce piesele sale sunt scrise în franceză şi traduse în română". Mai mult, potrivit directorului de la teatrul Odeon, Dorina Lazăr, aceasta a declarat că "s-a săturat ca tatălui său să-i fie atârnată ca o tinichea originea română".

Conflictul pare să aibă rădăcini mai vechi, după ce în 2007, fiica scriitorului s-a simţit jignită când regizorul Alexandru Dabija a scris într-un caiet de festival că în tinereţe nu l-a înţeles pe Eugen Ionescu, dar s-a maturizat. Piesa montată de Dabija a avut de atunci interdicţie la festivalurile internaţionale de teatru.

Marie-France cere în mod expres, în contractele de drepturi de autor, ca numele tatălui ei să fie scris în franceză, Eugčne Ionesco, şi nu în româneşte. De asemenea, mai există câteva condiţii stricte: "Spectacolul nu trebuie să fie, nici mai mult nici mai puţin, sponsorizat sau plasat sub egida unei organizaţii româneşti sau internaţionale (U.N.E.S.C.O sau alta), care face referire la centenarul Eugčne Ionesco ca autor român" arată cei de la Evenimentul Zilei.

"Eu nu mă opun ca piesele sale să fie jucate, ci mă opun ca el să fie recuperat ca scriitor român, ceea ce centenarul şi festivităţile din România încearcă să facă. Tatăl meu s-a născut în România, dar a vrut să fie şi a fost un scriitor francez, chiar dacă nu şi-a schimbat numele" a declarat Marie-France Ionesco pentru Evenimentul Zilei.

Mai mulţi intelectuali şi oameni de teatru din România au hotărât să ia atitudine, indignaţi de această situaţie.

Antena3.ro

Parintele Rafail ne spune cum sa trecem prin incercarile ce vor veni. Cu cat este mai mare chinul, cu atat este mai mare increderea lui Dumnezeu

Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic,
mangaietor. Sa stiti ca, cu cat este mai cumplita suferinta, deci uitand linia pacatului, deocamdata, sa stiti ca, cu atat mai mult, tradeaza, ca sa zic asa, sau vadeste increderea pe care Dumnezeu o are in tine. Si iti ofer gandul asta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc. Mai mult nu stiu ce sa zic, decat asta: cand vad si aud lucruri dintre astea nu pot decat sa ma inchin inaintea acelor care sufera lucruri dintr-astea. Insa sa stiti si sa nu uitati. Cu cat
mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este increderea pe care Dumnezeu o arata in tine, acum. Va zic asta ca sa va dea Dumnezeu barbatia, curajul de a trece prin incercarile astea, iar ce va iesi dintr-asta, ce prunc se va naste duhovniceste, in tine, din samanta asta, Dumnezeu sa-ti arate si sa-ti fie bucuria mai deplina decat a fost pana acum. Cred ca fiecare criza, fie din interior sau exterior, prin pierderea unui suflet iubit sau asa ceva, fie printr-o judecata launtrica in care ajungi intr-o deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea sunt nu altceva decat un prag, pe care cu ajutorul Domnului trebuie sa-l trecem. Asa cum Adam trebuia sa-si treaca un prag, el a ratat atuncea, dar sunt multi dupa Adam, care desi impovarati de pacat, au trecut mult mai slavit pragurile astea. Dumnezeu sa va dea putere, Dumnezeu sa va dea mangaiere si lumina! Daca nu puteti altceva deocamdata, faceti ca marinarul in furtuna. Tine-ti-va de ceva si doar nadajduiti in Dumnezeu si Dumnezeu sa va arate si lumina mantuirii.