O altă perspectivă asupra celui de-al doilea război mondial. Cine a început războiul? Suvorov: Hitler, spărgătorul de gheaţă.

La 65 de ani de la atacarea Uniunii Sovietice de catre Germania hitlerista, circumstantele declararii celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca si consecintele conflagratiei - cu "bataie" pana in prezent - sunt departe de a fi lamurite. Cu o singura exceptie: istoricii admit la unison ca evenimentele pe care le-a adus ziua de 22 iunie 1941 au schimbat fata lumii. In rest, se stie: opiniei publice i s-a inculcat, decenii la rand, ideea ca Hitler a fost agresorul, adevar axiomatic din moment ce armata germana a lovit prima, prin surprindere; desi fusese prevenit, in repetate randuri si pe diferite canale, ca URSS va fi atacata, inclusiv cu indicarea datei exacte, Stalin a refuzat sa creada, fiindu-i imposibil sa-si imagineze ca germanii vor incalca pactul Ribbentrop-Molotov (care le dadea partenerilor mana libera in sfera de interese a fiecaruia, precizata in anexa secreta); pus in fata faptului implinit, dictatorul de la Kremlin ar fi suferit un soc atat de puternic incat s-ar fi izolat in "datcea" - vila personala de la Kuntevo, langa Moscova, neprimind pe nimeni zile in sir; dupa incheierea razboiului, Stalin a refuzat sa primeasca, la 24 iunie 1945, marea parada a Victoriei desfasurata in Piata Rosie, el, Comandantul Suprem, asistand pur si simplu ca spectator la onorurile care i se acordau loctiitorului sau la comanda, maresalul Gheorghi Jukov, delegat de seful suprem! Zeci de ani s-a afirmat, pe toate canalele, ca Armata Rosie a fost surprinsa pe picior gresit atat ca nivel al dotarii, cat si prin precaritatea pregatirii cadrelor de comanda, cele ramase dupa decimarea elitei militare in timpul "Marii Epurari" din 1936/1937, cand au fost ucisi maresali ca Tuhacevski, Yakir sau Blucher, impreuna cu generali si ofiteri - in total peste 40.000 de "epurati". S-a vorbit despre mediocritatea lui Stalin in calitate de comandant, a fost speculat gestul sau de a-si anunta intentia de a se retrage din viata publica, fiind implorat de acoliti sa ramana... S-au scris biblioteci intregi despre Hitler si Stalin, despre premisele izbucnirii razboiului si mondializarea conflagratiei, despre configuratia lumii postbelice si viitorul acesteia. Au fost stoarse pana la ultima picatura sursele, au fost date replici unor interpretari, au aparut replici la replici, punctele de vedere s-au decantat, s-au asezat cu timpul. S-ar fi parut ca, in afara de prezentarea cate unui document din arhivele occidentale, desecretizat intre timp, nu mai poate aparea nimic care sa zguduie ideile si opiniile incetatenite de ani buni. Nimic care sa puna sub semnul intrebarii tot ce s-a scris si spus despre preliminariile ultimei conflagratii mondiale. Nimic serios! Si, totusi, acest fapt s-a produs.


Un "defector" celebru

Victor Suvorov, pe numele adevarat Viktor Bogdanovici Rezun, a fost militar de cariera, ofiter in serviciul de spionaj al Armatei Rosii, faimosul GRU, despre care se spun lucruri chiar mai infioratoare decat despre KGB. A absolvit Academia GRU, dupa ce a facut liceul militar si o scoala de ofiteri de front. A invatat sa fie extrem de atent la amanunte, sa le coroboreze, sa caute sensurile unor fapte aparent insignifiante, sa nu se increada in aparente. A lucrat o vreme in arhive militare si a citit - si copiat - o cantitate impresionanta de documente. O lectie din adolescenta, cand a pus unui profesor (militar) o intrebare care l-ar fi putut costa mult, i-a salvat cariera invatandu-l sa observe si sa gandeasca fara sa se dea in vileag in bolnava lume comunista sovietica, in tiparele paranoiei in care a fost turnata, atata amar de vreme, si societatea romaneasca. Intr-un moment prielnic, Victor Suvorov, agent GRU si anticomunist pana in maduva oaselor (nu este nimic paradoxal, au mai fost si altii in aceeasi situatie, de exemplu generalul Grigorenko), "defecteaza". Adica trece de partea cealalta. "Ramane", cum s-ar zice, in cazul sau, in Marea Britanie, unde va fi profesor universitar. Se intelege ca justitia sovietica il va condamna in contumacie. La moarte, desigur. Rezultatul cercetarilor si, mai cu seama, al deductiilor sale se va materializa, pentru cititorul roman, in trei lucrari de exceptie, fiecare fiind un best-seller, scrise in anii '90, si anume (in ordinea cronologica a versiunilor in limba romana): "Spargatorul de gheata" (aparuta la Editura Polirom, Iasi, 1995), cu subtitlul "Cine a declansat al Doilea Razboi Mondial?", "Ultima republica. De ce a pierdut Uniunea Sovietica al Doilea Razboi Mondial?" (idem, 1997) si "Ziua M. Cand a inceput al Doilea Razboi Mondial?" (1998, aceeasi editura; toate cele trei traduceri, excelente, apartin lui Radu Parpauta).

Istoricul neconventional

Cartile lui Suvorov sunt de-a dreptul buimacitoare. El nu este istoric in sensul clasic al termenului, nu asteapta, adica, sa descopere sau sa fie descoperit un document ca sa puna cap la cap fapte indeobste cunoscute in buna parte, pentru a stabili logica unor actiuni ce par ilogice la prima vedere. Nu este nici istoric militar in sensul curent al termenului: absolvent de istorie care abordeaza domeniul faptelor militare. Suvorov este ofiter, familiarizat cu tactica si strategia Armatei Sovietice. A lucrat o vreme in arhivele militare dar, constient ca "... in Uniunea Sovietica arhivele au fost curatate de mult si cu minutie, iar ce a ramas este aproape inaccesibil cercetarilor", s-a hotarat sa nu foloseasca decat in foarte mica masura materiale sovietice si germane provenind din acest izvor. "Principala mea sursa - afirma Suvorov - sunt publicatiile sovietice. Chiar si numai acestea sunt pe deplin suficiente ca sa-i puna pe comunistii sovietici la stalpul infamiei si sa-i aseze pe banca acuzarii, alaturi de fascistii germani, ba chiar inaintea lor. Principalii mei martori sunt: Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, toti maresalii sovietici din timpul razboiului. Insisi comunistii recunosc ca ei, cu mainile lui Hitler, au dezlantuit razboiul in Europa si au pregatit o lovitura prin surprindere asupra lui Hitler, ca sa cucereasca Europa distrusa de el. Valoarea spuselor mele tocmai

in aceasta consta: criminalii insisi vorbesc despre crimele lor" ("Spargatorul...", pag. 12).

Ernest Bernea: Îndemn la simplitate.

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s'a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om "o fiintă complexă". Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.

In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s'a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S'a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.

Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

Părintele Justin Parvu a revenit la mânăstirea Petru Vodă.

Par­in­tele Arhi­man­drit Justin Parvu a revenit astazi, 6 Mai 2010, la ora amiezii, in Man­a­s­tirea Petru Voda, dupa o lunga perioada de spi­talizare.
Mul­tumim tuturor celor care au staruit in rugaci­une ala­turi de noi pen­tru insanatosirea duhovnicu­lui si stare­tu­lui nos­tru. La reco­man­darea medicilor, par­in­tele va avea in con­tin­uare nevoie de lin­iste si ingri­jire med­icala, si mai ales de intelegere din partea celor ce ii cauta sfatul si rugaci­unea. Pen­tru o vreme pe care si noi o vom dori cat mai scurta, numarul celor ce vor putea sa intre la sfin­tia sa va fi mult redus, pen­tru a-i asigura con­di­ti­ile nece­sare refac­erii com­plete.
Mul­tumim tuturor pen­tru rugaci­uni si intelegere. Pen­tru intarire atasam reco­man­darea medicu­lui curant.

Man­a­s­tirea Sfin­tilor Arhangheli Mihail si Gavriil — Petru Voda
Man­a­s­tirea Adormirii Maicii Dom­nu­lui — Paltin

RECOMANDARE MEDICALA STRICTA

Noi, cor­pul med­ical al Spi­talu­lui clinic Munic­i­pal Cluj, reco­man­dam pacien­tu­lui Justin Parvu sa-i fie respec­tat pro­gra­mul de lin­iste si recu­per­are res­pi­ra­to­rie si nutri­tion­ala sub stricta supraveg­here med­icala si interz­icerea con­tac­tu­lui cu alte per­soane, cel putin pana la data efec­tu­arii urma­toru­lui con­trol pul­monar.
Va mul­tumim pen­tru intelegere si pen­tru respectarea sanatatii si vietii pacientului.

Dr. Alda Grig­orel,
Spi­talul Clinic Munic­i­pal, Cluj, sec­tia clin­ica ATI

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNĂ VA REZISTA.

“Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el“. (Fericitul Mucenic Constantin Oprişan)

“Printre alti camarazi din lotul Universitatii, care fusesera judecati înaintea noastra, era în celula si badia Ghiţă Bărbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodata. Ca pregatire intelectuala avea doar gimnaziul, dar bunatatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care sa încui si sa descui usa ce ma despartea de lumea din care veneam.

La început, atmosfera era putin apasatoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fara voie, spre cei lasati în urma: parinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc. Bădia Ghiţă, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin ancheta (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodata.

În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar pâna la ministru, de la nestiutori de carte pâna la profesori universitari si savanti, de la demon pâna la înger.

Bădia Ghiţă a ramas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar daca voiai sa-l uiti, nu reuseai niciodata. În toata detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile bădiei Ghiţă erau cele mai binefacatoare lucruri din celula. Pe la începutul lui martie, când la Suceava era înca iarna destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai vazut ceva ce nu voi putea uita niciodata. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si întelesesera adevarata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducari de la Suceava. Celula se mai încalzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în buna întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorita faptului ca eram acum sase în celula si dormeam pe prici, în loc sa dormim pe rogojina asezata pe podea.

Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar sa asculte, era bădia Ghiţă. Noi îl respectam pentru ca era în vârsta si avea un mare trecut de lupta. Într-o buna zi, când discutiile noastre ajunsesera la un punct mort, bădia Ghiţă, cu o voce calda, a început sa-si depene si el gândurile. Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a calauzit tot timpul celor 15 ani de temnita:

„Dragi flacai! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în lupta, dar va rog ca pe copiii mei, sa ascultati cu atentie si bunavointa ceea ce vreau sa va spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lasat afara o lume care a fost lumea noastra si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs sa o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauza pe care noi am considerat-o dreapta. Nici eu, nici voi, cred ca nu ati facut rau nimanui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati dupa cum stiti, dar va rog din toata inima sa-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu sa se împlineasca. Deci noi s-ar putea sa executam toata condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însa e ca s-ar putea sa facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Sa fim condamnati din nou si poate sa si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotarât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume decât aceea în care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai în aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamna inima buna pentru om, nu vor uita niciodata ceea ce am discutat noi în aceasta zi. Ca încheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si împacat în viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima”.

L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toata viata mea.

Sfântul Isaac Sirul: Despre grozava înşelare a celor necurăţiti îndeajuns, care zic că vor să facă misiune sau să-i păstorească pe ceilalţi.

Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu şi-a dobîndit odihna în Dumnezeu şi numai în El. Dezleagă mai întîi toată legătura ta cu cele din afară şi apoi vei putea să te legi cu inima de Dumnezeu. Căci legării de Dumne­zeu îi premerge dezlegarea de lume. Pruncului i se dă să mănînce pîine după ce a fost înţărcat. Şi omul care voieşte să se lărgească în cele dumnezeieşti, trebuie să se înstrăineze mai întîi de lume, asemenea pruncului de braţele şi de sînii mamei. Căci lucrarea trupească premerge celei sufleteşti, precum ţărîna, sufletului in­suflat lui Adam. Cel ce n-a dobîndit lucrarea trupească nu o poate avea nici pe cea sufletească. Pentru că cea din urmă se naşte din cea dintîi, precum spicul, din bobul simplu de grîu. Iar cel ce nu are lucrarea sufle­tească e lipsit de darurile (harismele) duhovniceşti.

Nu se aseamănă ostenelile cele pentru adevăr din veacul acesta cu desfătarea gătită celor ce pătimesc greu pentru cele bune. Precum pe cei ce seamănă cu lacrimi îi aşteaptă snopii veseliei, aşa urmează bucuria grelei pătimiri pentru Dumnezeu. Pîinea cîştigată cu sudoare i se pare dulce plugarului şi faptele pentru dreptate i se par dulci inimii ce primeşte cunoştinţa lui Hristos. Rabdă dispreţuirea şi umilirea cu voie blîndă, ca să ai îndrăznire la Dumnezeu. Omul care rabdă tot cuvîntul aspru întru cunoştinţă, fără să-i fi premers acestuia vreo nelegiuire săvîrşită de el, îşi pune în acea clipă o cunună de spini pe capul său, dar e fericit că la o vreme pe care nu o ştie se va încununa cu nestricăciunea.

Cel ce fuge întru cunoştinţă de slava deşartă simte în sufletul lui veacul viitor[1]. Cel ce zice: am părăsit lumea, dar se luptă cu oamenii pentru vreo trebuinţă oarecare, ca să nu-i lipsească ceva din cele ce odihnesc, e cu desăvîrşire orb. Pentru că a părăsit de bună voie trupul întreg, dar se războieşte şi luptă pentru un mădular al lui. Mintea celui ce fuge de viaţa tihnită a veacului de faţă priveşte spre veacul viitor. Iar cel le­gat de iubirea de agoniseală e rob patimilor. Să nu so­coteşti că numai agonisirea argintului şi aurului este din iubirea de agoniseală, ci tot lucrul de care atîrnă voia ta. Să nu-l lauzi pe cel ce se chinuieşte cu trupul, dar îşi are simţurile dezlegate, înţeleg auzul şi gura deschise şi neînfrînate şi ochii rătăcitori. Cînd pui ho­tare sufletului tău, ca să te foloseşti prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, ca să nu te afli cu o mînă lucrînd şi cu alta risipind. Căci în cel dintîi lucru e nevoie de supraveghere, iar în cel de al doilea, de lărgimea inimii. Cunoaşte că a ierta pacatele celor ce au greşit ţine de faptele dreptăţii[2]. Atunci vei vedea pacea strălucind din toate părţile în mintea ta. Cînd te vei ridica peste calea dreptăţii, vei fi liber în orice lucru.

Oarecare dintre sfinţi, vorbind despre aceasta, a spus că cel milostiv, de nu e şi drept, e orb. Prin aceas­ta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele cîştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobîndite prin min­ciună, nedreptate şi meşteşugiri. Căci tot acela a spus iarăşi în alt loc : «De voieşti să semeni în cei săraci, sea­mănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale al­tora, cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar ca neghi­na». Iar eu zic că, dacă cel milostiv nu se ridică mai presus de dreptatea sa, nu e milostiv. Aceasta înseam­nă că el nu trebuie numai să miluiască pe oameni din ale sale, ci şi să rabde cu bucurie nedreptatea de la ceilalţi, chiar dacă i-a miluit. Căci cînd va birui drep­tatea prin milă, atunci se va încununa nu cu cununile drepţilor din lege, ci cu cete ale celor desăvîrşiţi din Evanghelie. Pentru că a da cineva săracilor din ale sale şi a îmbrăca pe cel gol şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, şi a nu nedreptăţi, nici a minţi, le-a porun­cit şi legea veche. Dar desăvîrşirea iconomiei Evanghe­liei porunceşte aşa: «Celui ce ia ale tale, nu i le cere înapoi şi tot celui ce cere, dă-i». Ba trebuie răbdată cu bucurie nu numai nedreptatea în privinţa lucrurilor şi a celorlalte din afară, ci şi a-şi pune sufletul însuşi, pentru fratele. Căci acesta este cel ce miluieşte pe fra­tele său şi nu cel ce-l miluieşte numai dîndu-i ceva. Adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzînd că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu-i răspunde la fel, fără să se ruşineze din pricina aceasta, nici nu se su­pără în inima lui.

Cinsteşte lucrarea privegherii, ca să afli apropiindu-se mîngîierea de sufletul tău. Stăruie citind în li­nişte, ca mintea ta să fie călăuzită pururea spre cele minunate ale lui Dumnezeu. Iubeşte sărăcia întru răb­dare, ca mintea ta să se adune din împrăştiere. Urăşte răspîndirea, ca să păzeşti gîndurile tale netulburate. Strînge-te pe tine din cele multe şi îngrijeşte-te numai de sufletul tău, ca să-l mîntuieşti, din risipirea lui, în cea mai adîncă pace. Iubeşte neprihănirea, ca să nu fii ruşinat în vremea rugăciunii înaintea lui Dumnezeu[3]. Dobîndeşte curăţia în faptele tale, ca să strălucească sufletul tău în rugăciunea ta şi să se aprindă la amin­tirea morţii bucuria în cugetul tău. Păzeşte-te de cele mici, ca să nu cazi în cele mari. Să nu oboseşti în lu­crarea ta, ca să nu te ruşinezi cînd te afli în mijlocul soţilor tăi. Să nu te afli fără merinde, ca nu cumva să te lase singur la mijlocul drumului. Împlineşte întru cunoştinţă lucrurile tale, ca să nu pierzi tot drumul[4]. Dobîndeşte libertatea în vieţuirea ta, ca să te eliberezi de frămîntare[5]. Să nu legi libertatea ta prin pricini de desfătare, ca să nu te faci robul robilor. Iubeşte hainele sărăcăcioase, ca să dispreţuieşti gîndurile ce se ivesc în tine, adică mîndria inimii. Căci cel ce iu­beşte luxul nu poate dobîndi gînduri smerite. Pentru că inima se întipăreşte înăuntru de chipul înfăţişării din afară.

Care iubitor de flecăreală poate dobîndi o cugetare curată iubind flecăreala? Care vînător de slavă de la oameni poate dobîndi gînduri smerite? Sau care desfrînat şi cu sufletul revărsat în simţuri poate să se facă curat în cugetare şi smerit cu inima? Cînd min­tea e atrasă de simţuri, se hrăneşte cu hrana dobitoa­celor. Iar cînd simţurile sînt atrase de minte, se îm­părtăşesc de hrana îngerilor[6].

Jurnalistul de opinie, cadavrul din debaraua presei. Lustragii si agentii mogulilor si serviciilor. Pustiul mass media.

Ziua Libertatii Presei s-a consumat, ieri, printr-un chef – dupa cum s-a numit evenimentul organizat de Mircea Toma si ai lui. In stilul sau inconfundabil, eternul activist – simpatic doar in timpul liber – a sarbatorit prin bascalie starea dramatica a presei romane. Fideli unor percepte ideologice inversioniste foarte bine remunerate cat si buni la punerea lor in scena, Toma si brigadierii sai i-au acordat “repetentului” Traian Basescu “premiul cel mare” – “Mai, animalule!”, in aplauzele si hlizelile lui… Mircea Geoana, aflat si el, “intamplator”, la susaneau tovaraseasca cu mici si bere, probabil din nostalgie pentru vanghelioane. Un premiu serios, ca cel primit de un simplu jurnalist, dar demn de acest titlu, operatorul Dan Nitescu, acordat in memoriam Mile Carpenisan, pentru curajul demonstrat la Chisinau si nevoile sale de la Bucuresti, rasplatit si material, la rivalitate cu bine sponsorizatul Club al Presei, nu si-a facut loc printre vedetele porno-politicii si porno-presei de Dambovita. Nu vreau sa-l disculp in nici un fel pe Basescu, desi cred ca e treaba lui cum ii califica pe jurnalisti mai ales in conversatiile sale private, reclamate in public de mogulul media Dan Voiculescu si, acum, de mogulul ONG Mircea Toma. Dar, ma intreb, este Traian Basescu vinovat de dezastrul in care se afla presa romana, folosita cu cel mai mare succes, cu tot cu jurnalisti, pentru lustrul pantofilor sau al cururilor mogulilor? Evident, nu.

Rapoartele internationale – chiar ale acelor institutii la care (se) raporteaza Toma – indica faptul ca “gradul libertatii presei” ar fi urcat pe timpul mandatului lui Basescu. Perioada in care Mircea Toma a primit cateva miliarde bune, de la Vintu, dupa cele incasate, pe sest, de la Patriciu, doi moguli de la pompa carora sug seva si acum fostii sai companioni in deontologie si grupologie, ca Robert Turcescu si Ioan T Morar sau Lucian Mandruta si… Andrei Plesu. Prin aceasta “fratie” dintre moguli si ziaristi, din care nu lipsesc serviciile secrete, de la noi sau de pe la “vecinii din Est”, a fost lichidata presa romana, nu prin remarcile lui Traian Basescu in privat, catre sotia sa, Maria.

Sa amintim un amanunt care nu o sa apara niciodata in mult citatele “Rapoarte” ale Agentiei lui Toma (oare de ce?): In 2005, DIICOT a cuprins intre copertile Dosarului Rompetrol, pentru evaziune fiscala, spalare de bani si inselaciune, un anturaj al distinsului Dinu Patriciu format din fostul premier Calin Popescu Tariceanu si sotia sa, Ioana, senatorul Verestoy Attila, senatorul Teodor Melescanu, Ludovic Orban, fostul sef al SIE, Catalin Harnagea, Sorin Marin – fost actionar Rompetrol acum oengist “Anonim”, Dan Fischer-Francu si Camelia Voiculescu, fiica mogulului cu acelasi nume, presedintele Fundatiei Noua Europa, Andrei Plesu, cat si ziaristii Mircea Toma, Sorin Rosca Stanescu, Doru Buscu, Cornel Ivanciuc, Liviu Mihaiu si sotia sa, Ioan T. Morar. Ciudat, deontologii in cauza nu au explicat niciodata ce s-a intamplat cu miliardele circulate de Patriciu prin maruntaiele lor, inainte de a fi cumparati de Vintu. Justitia nu a reusit, inca, sa finalizeze procesul. Este Mircea Toma in postura sa-l judece pe Sorin Rosca Stanescu? Poate doar sa-i numere milioanele…

In aceeasi zi, a “libertatii presei”, zi in care eu am avut termen la procesul cu ZIUA, un jurnalist de opinie si investigatie, intamplator chiar fratele meu, George Roncea, a ales sa renunte la colaborarea cu ziarul “Curentul” dupa ce fusese pangarita memoria lui Mile Carpenisan prin indepartarea brutala a unui articol dedicat omagierii sale de ziua… “libertatii presei”. Desi anuntata in mediul online, reactia sa, venita ca protest fata de un abuz incalificabil, nu “a facut o stire”, ca sa il citez pe Cristoiu. Nu este prima oara. Nici cand mogulul-ospatar Marius Locic l-a indepartat, tot abuziv, de la conducerea fostului ziar Atac, pentru ca demascase intr-un editorial cardasia dintre Vintu, Rosca si Patriciu pe filiera KGB, nu s-a consemnat la “rapoartele” “libertatii presei”.

De data aceasta o fosta secretara devenita patroana, cu opinie, a ales, probabil din obisnuinta, sa calce, pentru periatul unor potai ale kominternismului, chiar si pe cadavre. In acest caz, maidanezul de Primaverii este Volodea Tismaneanu iar cadavrul este al prietenului nostru Mile Carpenisan, un jurnalist pur sange, ucis de prea multii agenti toxici care i-au otravit viata, pe fronturile de aiurea sau din Romania; atacat de boala dupa ce lasitatea si plastilina care tine loc de coloana colegilor nevertebrati s-a mulat pe lichelismul patronului, un alt mogul… “umanist”. Cazul ziaristului-reper Mile Carpenisan, cenzurat si dupa moarte, reflecta funebru si exact starea jurnalistului roman si a jurnalismului de astazi, din Romania semi-ocupata, asa cum nu se trateaza in Rapoartele brigadierilor de serviciu: un cadavru care, mai sta, inca, in debaraua presei dar de care trebuie musai scapat. Daca se trezeste?! Si misca?!

Continuare la: Blogul lui Victor Roncea

Hoţii au început să fure Sfintele Moaşte din Biserică. Ce i s-a întâmplat hoţului care a furat moaştele Sfântului Nicolae.

Trei prahoveni au fost reţinuţi în noaptea de marţi spre miercuri, după ce au jefuit biserica Radu Vodă din Sectorul 4 al Capitalei. Hoţii au furat inclusiv moaştele Sfântului Nectarie, transmite Realitatea.net.

Jaful a avut loc în jurul orei 4.00, trei dintre hoţi fiind prinşi la scurt timp. O a patra persoană, care a reuşit să fugă, a fost identificată şi este căutată la această oră de poliţişti. Potrivit oficialilor Poliţiei Capitalei, hoţii au furat şi banii din cutia milei.

"Au pătruns în biserică prin forţarea uşii, au sustras o pungă în care se afla o sumă mică de bani şi moaştele Sfântului. Trei au fost prinşi după aproximativ 100 de metri de echipajele Secţiei 14. Cel de-al patrulea a reuşit să scape, însă cunoaştem identitatea sa", a declarat Christian Ciocan, purtărtorul de cuvânt al Politiei Capitalei.

Prejudiciul a fost recuperat integral, iar moaştele nu au fost deteriorate.

O parte din moaştele Sfântului Nectarie este ţinută din anul 2000 la Mănăstirea Radu Vodă.

Sfântul Nectarie a trăit în Grecia, între anii 1846 şi 1921. Pe timpul vieţii, el s-a remarcat prin numeroase vindecări miraculoase.

În primăvara lui 2007 din Catedrala Giurgiu au dispărut moaştele Sfântului Gheorge

Hoţii au furat din lăcaşul de cult mai multe obiecte, fără a ştii însă ce iau cu ei. Într-o casetă se afla o părticică din Moaştele Sfântului Gheorghe. Au lăsat neatinse cutia milei şi alte obiecte de o valoare mult mai mare. Un alt furt de moaşte a avut loc în 1993. Doi hoţi au plecat din Mănăstirea Sfântului Gheorghe Nou din Bucuresti, cu moastele mâinii Sfântului Nicolae. Bărbaţii au fost atraşi de caseta de aur de 24 de karate în care erau aşezate sfintele oseminte. Culmea este că, la scurt timp, unul din hoti a murit în închisoare, chiar în ziua de Sfântul Nicolae.