Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiti sã vã facã vouã oamenii faceti-le si voi asemenea lor (Matei 7, 12)
Si pe harta duhovniceascã a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altãdatã numai de cãlugãri, au început a fi cunoscute si folosite de o lume mai largã. Bunurile spirituale agonisite cu migalã, vieti de-a rândul în incinta mãnãstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au început sã trãiascã din ele si oamenii din lume.
Privind lucrurile mai aproape, ai impresia cã, asa cum dezlegãrile la marile probleme de stiintã întâi în laborator sunt descoperite si apoi încep sã circule prin lume, tot asa dezlegãrile la marile probleme spirituale ale umanitãtii întregi în aceste mãnãstiri, în aceste minunate câmpuri de experientã spiritualã, sunt descoperite, si abia dupã aceea pornesc sã circule, sã ardã si sã rodeascã în lume.
Unul dintre aceste bunuri spirituale mãnãstiresti, care astãzi a început sã circule des prin lume, e bunul însingurãrii; cãci mãnãstirile, dacã sunt ceva, înainte de toate sunt cetãti de însingurare.
Am ales sã meditãm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurãrii; sã meditãm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mãnãstirile, dându-i însingurarea?
Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate: « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]
Motto: “Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia, mai 1989)
Cu ocazia isteriei prilejuită de acordarea premiului Goncourt, Vintilă Horia scrisese în 1960 următoarele rânduri: “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Dincolo de indicarea precisă a celor care au iniţiat atacul (prin aşa numitele“Tribunale ale poporului”) împotriva culturii româneşti a căror victimă a fost în 1946 şi în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implică lupta politică dusă împotriva culturii. Războiul politic îndreptat împotriva creaţiilor culturale româneşti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit după 1990, cu aceleaşi argumente contrafăcute de aceiaşi tabără de combatanţi.
Cum bine se ştie, printre victimele atacurilor politice dinainte şi de după căderea comunismului îl găsim pe Mircea Eliade (propus şi în 1979 la premiul Nobel cînd din nou a fost boicotat) alături de Vintilă Horia (laureat al premiului Goncourt, căruia i s-a interzis festivitatea de decernare a premiului). Cei doi au fost cei mai împliniţi scriitori în Occident, după ce în ţaracondusă de un “rege copil şi Ana Pauker dictator” (C-tin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.3, Ed. Floarea darurilor, p.425) fuseseră condamnaţi în farse de procese, invocându-se aşa-zise “vinovăţii” care la vremea producerii lor n-au încălcat nici o lege: “Mă aflam la Assisi - scrie Vintilă Horia – când un “tribunal al poporului” m-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, acuzându-mă de “crime” pe cât de absurde pe atât de imposibile” (Vintilă Horia, 1961)
În nuvela Sfârşit de exil, eliberarea de coşmarele avute în calitate de “condamnat în lipsă” se produce odată cu relevarea adevărului fundamental că agenţii urmăritorii sînt oameni fără Dumnezeu, sînt sub-oameni a căror existenţă este marcată de dimensiunea politică alimentând instinctul de a ucide, în exemplare golite de suflet. Nuvela cuprinde menţionarea profetică a anului 1990 cu sumbrele schimbări aduse de căderea Cortinei de fier: încercarea de anihilare a spiritualităţii spre a face loc domniei sexului fără oprelişti morale.
Azi se împlinesc 20 de ani de când s-a luat decizia înăbuşirii în sânge a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o întrunire la care au participat preşedintele Ion Iliescu (ex-preşedinte), primul ministru Petre Roman (ex-prim-ministru), Adrian Severin (ex-ministru), killerul Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (ex-seful SRI), Vasile Ionel ( ex-şeful Marelui Stat Major), N.S. Dumitru (ideologul FSN),Bogdan Niculescu-Duvăz, Adrian Severin, Constantin Chiţac, Paul Jerbas (secretarul general al guvernului), Dan Iosif (sursa de legitimitate), Gh. Robu (procuror general) şi Mugurel Florescu (ex-adjunctul procurorului general). Fideli învăţăturilor kominterniste, aceştia au decis, cu implicarea ilegală a instituţiilor statului, “mobilizarea la nivel naţional” a muncitorilor (a minerilor în mod special) împotriva studenţilor contestatari.
Petre Roman dădea comunicate în care acuza manifestanţii Pieţei Universităţii de încercare de lovitură de stat legionară, Ion Ilici Iliescu vedea drapelul verde al Mişcării Legionare (chiar dacă legionarii aveau un alt simbol) fluturând pe sediul Ministerului de Interne, agenţii neocomunişti distribuiau fotografii în care unul dintre participanţii activi ai manifestaţiei, Dragoş Pâslaru, apărea îmbrăcat în cămaşă verde (imagine dintr-un film în care interpreta un lider legionar), istoricul Răzvan Theodorescu spunea în faţa telespectatorilor că avem de-a face cu o lovitură de forţă care îi aduce aminte, se putea altfel, de legionarism, lucru confirmat şi de ziarele Adevărul, Azi şi Dimineaţa, strict controlate de bolşevicul cu vechi state de serviciu Silviu Brucan. Ce să mai, legionarii trebuiau stârpiţi fără milă!
Manipularea a reuşit, liderii manifestaţiei sunt găsiţi şi stâlciţi în bătaie. Bineînţeles, profitorii fenomenului Piaţa Universităţii nu au nimic de suferit, fiind plecaţi, mai mult sau mai puţin întâmplător, în străinătate. Mă refer la Gabriel Liiceanu (acesta a ajuns la aeroportul Otopeni cu o maşină trimisă de Andrei Pleşu, care era ministrul Culturii, pentru a pleca la Paris), Ana Blandiana şi P.M. Băcanu (erau în Canada), Zoe Petre şi Stelian Tănase (plecaţi în Suedia).
Surprinzător, ziarul Adevărul, campion al instigărilor comuniste împotriva manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o campanie care, chipurile, doreşte restabilirea adevărului despre această manifestare, continuă manipularea şi diversiunea din 1990, de această dată într-o formă mai subtilă. Profitorii Pieţei sunt consideraţi protagonişti ai manifestaţiei, după modelul revoluţionar prin care Ion Iliescu este emanatul Revoluţiei. Se reiau minciunile clasice, cum ar fi aceea că Emil Constantinescu a autorizat deschiderea balconului din Piaţa Universităţii (conform lui Zoe Petre). În acelaşi timp, odrasla bolşevică Vladimir Tismăneanu, despre care Adevărul ne asigură că merge pe un drum total opus de cel al părinţilor săi, uită să-l menţioneze pe Brucan între vinovaţii mineriadei. Iar o altă odraslă bolşevică, H. R. Patapievici, descrie mişcarea din Piaţa Universităţii ca o mişcare hippie. Remarcăm mistificarea sensurilor profunde ale fenomenului Pieţei Universităţii, românesc şi creştin. Faptul că balconul Pieţei Universităţii era încadrat de portretul lui Mihai Eminescu şi de icoana Maicii Domnului arată opţiunea explicită a principalilor organizatori ai manifestaţiei. În serialul din Adevărul, o parte a intervievaţilor persiflează îngenunchierile tinerilor care rosteau Tatăl Nostru, aprinzând lumânări şi rugându-se pentru cei jertfiţi în lupta împotriva comunismului ateist. De altfel, nimeni nu pomeneşte de participarea activă a Părintelui Galeriu, de binecuvântarea Părintelui Stăniloae, de participarea susţinută a eminescologilor George Munteanu sau Petru Creţia, de încurajările marilor gânditori creştini Petre Ţuţea, Ernest Bernea sau Ioan Alexandru, sau de mesajul lui Eugen Ionescu, care s-a declarat academician golan. Cum, de altfel, nimeni nu pomeneşte de suferinţele lui Dragoş Pâslaru, astăzi Părintele Valerian, ale studenţilor şi intelectualilor creştini sau ale foştilor deţinuţi politic, î.n mod natural solidari cu tinerii anticomunişti. Deh, ei nu făceau parte din Reţea, nu aveau „binecuvântarea” lui Brucan, precum GDS-ul, şi nici nu au acceptat să fugă ca nişte laşi. Astăzi, nimeni nu mai pomeneşte de aceştia. Avem “noi golani”, crescuţi pe calapodul diversioniştilor şi instigatorilor la violenţă infiltraţi de serviciile secrete în rândul manifestanţilor. Atunci nu au reuşit. Astăzi, după cei 20 de ani ai lui Brucan (care a calculat exact cât le trebuie să sărăcească această ţară), sunt eroi anticomunişti.
În 1990, Adevărul vorbea despre îngerii slinoşi ai Pieţei Universităţii, astăzi se vorbeşte despre creştinismul exaltat al pieţarilor. Despre Eminescu nu mai zice nimeni nimic. Elita a stabilit că nu mai avem nevoie de el. Noi, anonimii Pieţei, îl avem ca îndreptar şi ne rugăm Maicii Domnului să mântuiască Poporul Român. (F.P.)
Catedrala Mântuirii Neamului între împlinire, dileme morale şi deziluzie
1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei
Comunicatul de presă al Patriarhiei Române, referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a Bisericilor în construcţie[1] arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul susţine, pe alocuri, cu sume simbolice comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR[2] pentru cetăţenii acestei ţări, precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.
Potrivit legilor în vigoare Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi finaciară. În acest context Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză, următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză”[3]:
1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;
3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin contrucţia de Biserici[5];
4. “prin sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un lăcaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc”, etc[6].
Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate şi duhovnicie au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună lucrare ecclesială deosebită şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească criza, fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare”.[7]
Cred că Bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har, care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sf. Taine săvârşite în ele.
Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă gestul lui Iuda, care îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).
Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea spaţiul bisericilor poate constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “contrucţia de Biserici este mai bună decât milostenia”[8] întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi de îndumnezeire a omului[9].
Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu Parlamentului României Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS Dragoş Petrescu Domnului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu Societăţii Civile din România
La 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind moartea poetului sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva lui la sfârşitul lunii ianuarie 2008.
Zvonul infamant transmis de agenţia de ştiri NewsIn, referitor la existenţa unui verdict de poliţie politică pronunţat de CNSAS în cazul lui Cezar Ivănescu şi aceeaşi afirmaţie defăimătoare repetată pe un post de televiziune, două zile mai târziu, de dl Mircea Dinescu, membru CNSAS, au fost rapid preluate şi difuzate, fără discernământ şi fără o minimă cercetare, de aproape toate canalele de ştiri, ducând la declanşarea unui scandal mediatic de proporţii.
Dacă declaraţia dlui M. Dinescu îşi găseşte o explicaţie (psihologică) în sentimentele de inamiciţie pe care acesta i le purta de zeci de ani lui Cezar Ivănescu (animozităţile dintre ei constituind deja un fapt de istorie literară), rămân în schimb cu totul de neînţeles urgenţa şi lipsa de profesionalism cu care a reacţionat cea mai mare parte a presei.
În lipsa oricărui document oficial care să probeze temeiul acestei acuzaţii şi având în vedere că mediatizarea ei necontrolată a avut consecinţe dintre cele mai grave, nu putem decât să o considerăm calomnioasă şi să solicităm instituţiilor abilitate să facă lumină în acest caz.
O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008 (“Cezar Ivanescu, o nebuloasa pentru CNSAS”), este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cel mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris în acea perioadă!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei.
Uniunea Democrata Maghiara din Romania (UDMR) este singura formatiune politica din Romania care este finantata anual, cu sute de mii de euro, atat in baza Legii nr. 43/2003 a finantarii activitatii partidelor politice cat si ca ONG reprezentativ al comunitatii maghiare din Romania. La aceste fonduri se mai adauga alte cateva milioane de euro din bugetele locale ale consiliilor judetene si ale primariilor din Covasna, Harghita si Mures, controlate de catre UDMR sau Partidul Civic Maghiar, indreptate discretionar catre organizatiile civice maghiare care alimenteaza in permanenta visul autonomiei teritoriale pe criterii etnice si al Ungariei Mari.
Acesta este si cazul Ansamblului de Dansuri "Haromszek - Trei Scaune" (Trei Scaune este denumirea judetului Covasna din timpul Imperiului Austro-Ungar!), cu sediul in Sfantu Gheorghe, judetul Covasna, un ansamblu popular "populat" exclusiv de catre maghiari si care promoveaza exclusiv portul popular maghiar si traditiile maghiarilor din zona.
In perioada anilor 2000-2009, programele culturale al Ansamblului de Dansuri "Haromszek - Trei Scaune", care au promovat exclusiv cultura maghiarilor din zona, au fost finantate de catre Consiliul Local Sfantu Gheorghe cu peste 7,2 milioane lei (aproximativ 1,7 milioane euro). In 2009, in plina criza economica, inainte ca ansamblul sa treaca in subordinea Consiliului Judetean Covasna, prin Hotararea Consiliului Local Sfantu Gheorghe nr. 58/2009, Primaria Sfantu Gheorghe varsase deja 690.000 de lei (peste 164.000 euro) in conturile ansamblul de dansuri populare maghiare. Iar acesta este un simplu exemplu care ilustreaza cat se "asuprita" si "lipsita de drepturi" este comunitatea maghiara din Romania.
Fonduri Ansamblul de Dansuri Trei Scaune
De amintit faptul ca programele culturale ale romanilor din Covasna sunt finantate cu cateva mii de lei in fiecare an de catre Primaria si Consiliul Local Sfantu Gheorghe sau Consiliul Judetean Covasna si ca Primaria Sfantu Gheorghe nu a finantat niciodata, dupa cunostinta mea, vreun ansamblu folcloric de genul celui maghiar.
